FGA guarantee cap applied per insurance creditor rather than per policy: rejection of multiple claims based on single illicit act

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, a solicitat anularea Deciziei nr. 16213/03.08.2018 şi a Deciziei nr. 16214/03.08.2018, cu consecinţa obligării FGA la emiterea unor noi acte administrative prin care să fie analizate pe fond cererile de plată, având în vedere că prin deciziile contestate în prezenta cauză, pârâtul fie nu a analizat decât aspectele legate de depăşirea plafonului de garantare, fie s-a pronunţat cu privire la chestiuni nesolicitate.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1020 pronunţată în data de 15.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva hotărârii instanţei de fond a exercitat calea de atac a recursului, în condiţiile art. 493 din Codul de procedură civilă, reclamanta A..

Încadrând criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă a solicitat admiterea recursului şi schimbarea în tot a sentinţei civile recurate.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 7 C. proc. civ. susţinut recurenta că autoritatea de lucru judecat a fost pe deplin încălcată, întrucât, faţă de cele hotărâte definitiv prin decizia penală nr. 608/2018, instanţa de fond a distins în mod nelegal prin sentinţa civilă nr. 1020/15.03.2019 să interpreteze, un aspect statuat cu claritate, acela al stabilirii responsabilităţii pentru prejudiciul moral suferit doar în sarcina medicului B..

Susţine astfel că decizia penală nr. 608/2018 este foarte clară: "partea responsabilă civilmente C. S.A., prin lichidator judiciar D. va fi obligată să plătească părţii civile A. despăgubirile pentru prejudiciul moral de care sunt răspunzători medicul B. şi Spitalul Clinic Filantropia".

Nu, poate exista nici o altă interpretare, în privinţa coexistenţei calităţii de creditor de asigurare al recurentei faţă de cele două poliţe. Nu a fost subliniată obligaţia de plată a asigurătorului doar pentru responsabilitatea unuia dintre cei nominalizaţi a fi responsabili, astfel încât, susţinerile instanţei de fond de a alege/distinge, doar pe unul dintre aceştia, în speţă, doar una dintre poliţe - nu respectă în nici un caz considerentele hotărârii penale şi autoritatea de lucru judecat.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a avut în vedere la acordarea plăţii sumei de 450.000 RON întocmai calitatea sa de creditor de asigurare, faţă de poliţa de asigurare încheiată de medicul B., limitând dreptul părţii de a fi creditor de asigurare faţă de Spitalul Clinic Filantropia, responsabil în egală măsură pentru prejudicial moral suferit, cel care a încheiat o poliţă de asigurare distinctă.

În aceeaşi măsură ca şi Fondul de Garantarea a Asiguraţilor, instanţa de fond a decis unilateral, peste dispoziţiile deciziei penale nr. 608/2018, să aleagă doar unul dintre contractele faţă de care întruneşte calitatea de creditor de asigurare, distingând peste puterea lucrului judecat doar responsabilitatea unuia dintre cei doi vinovaţi, titulari ai unor poliţe de asigurare aferente unor contracte de asigurare distinct.

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta susţine că prin sentinţa recurată instanţa de fond a interpretat eronat norma legală aplicabilă în speţă. Consideră astfel că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) ş i 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 -nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment - nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare, invocând astfel cele statuate de Curtea de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă 2191/09.06.în sensul că " (...) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul C.."

Legea nr. 213/2015 a înţeles să acorde dreptului de despăgubire/indemnizare configuraţia juridică a dreptului născut din contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul intrat în faliment.

De altfel, orice altă concluzie ar nega însăşi calitatea sa de a obţine orice despăgubire (plafonată sau nu) or, după cum s-a arătat în cele ce preced, pârâtul a recunoscut acest drept, înţelegând doar să-1 plafoneze prin emiterea Deciziei nr. 16214/03.08.2018. Nu a fost negat dreptul său de a-i fi garantată plata despăgubirii din disponibilităţile Fondului. Acest drept a fost recunoscut, de altfel, prin însăşi plata efectuată conform solicitării adresate prin cererea de plată iniţială, din 31.05.2018, până la momentul atingerii plafonului de 450.000 de RON. Astfel, în construirea raţionamentului juridic trebuie plecat de la ipoteza că pârâtul a recunoscut calitatea subsemnatei, de persoană îndreptăţită a fi protejată ca urmare a insolvenţei C. S.A.

Invocând dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a mai susţinut recurenta că tot Curtea de Apel Bucureşti a constatat prin sentinţa civilă nr. 2426/19.06.2017 că " atât creanţa de asigurare cât şi creditorul de asigurare (independent de folosirea în conţinutul definiţiei a singularului sau, după caz, pluralului - de altfel, pe parcursul legii, în privinţa acestora legiuitorul a fost inconsecvent, folosind şi în privinţa noţiunii de creanţă singularul, spre exemplu în cuprinsul dispoziţiilor art. 17, motiv pentru care categoria gramaticală în discuţie nu poate fi considerată, în cazul de faţă, un reper coerent de interpretare), au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contract de asigurare)".

In ceea ce priveşte depăşirea plafonului maxim de 450 000 RON prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, argument invocat de pârât în cadrul Deciziei nr. 16214/03.08.2018, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că "intenţia legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de FGA corespunzător unui contract de asigurare individual, acesta fiind în sensul legii elementul esenţial pentru definirea creanţei de asigurare, cât şi a creditorului de asigurare. Altfel spus, textul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu trebuie citit şi interpretat prin raportare la sensul obişnuit al noţiunii de creditor în general, ci prin prisma definiţiei legale de la art. 4 alin. (1) fit. b, -I, care ÎI asociază cu un contract de asigurare, cu consecin|a recunoaşterii în beneficial unei personae fizice sau juridice a unei multitudini de calităţi de creditor de asigurare în măsura în care creanţele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare. Faţă de aceste argument, Curtea consideră că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului prin raportare Ia un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 Iei este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul aflat în faliment "(SENTINŢA CIVILĂ NR. 3691/13.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, sursa www.x.ro).

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamanta A. a formulat întâmpinare intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, în cadrul întâmpinării sale, intimatul, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a sentinţei de fond.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta – reclamantă A. a combătut apărările intimatului – pârât în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului conform art. 494 din acelaşi act normativ.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 08 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate şi cu apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:

Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin Cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x din data de 31.05.2018 (dosarul de fond) reclamanta A. a solicitat să fie despăgubită din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu plata sumei de 450.000 RON, având în vedere considerentele deciziei penale nr. 608/2018 din data de 02.05.2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017.

Ulterior, reclamanta şi-a precizat această cerere (la data de 20.06.2018, prin cererea înregistrată sub nr. x, dosarul de fond), în sensul că solicită plata despăgubirii în limita sumei de 260.000 euro.

Această cerere de plată a fost soluţionată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în cadrul dosarului nr. x, prin Decizia nr. 16213 din data de 03.08.2018 (dosarul de fond), fiind admisă la plată suma de 450.000 RON, dispunându-se, totodată respingerea sumelor solicitate ce depăşesc limita de 450.000 RON.

Deopotrivă, prin cererea înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x, tot din data de 20.06.2018 (fila x verso din dosarul de fond) reclamanta a mai solicitat plata indemnizaţiei/despăgubirii în cuantum de 450.000 RON, invocând considerentele aceleiaşi decizii penale.

Această cerere de plată a fost soluţionată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în cadrul dosarului nr. x, prin Decizia nr. 16214 din data de 03.08.2018 (dosarul de fond), fiind respinsă, ca urmare a depăşirii plafonului de 450.000 RON, sumă ce i-a fost acordată petentei în dosarul nr. x (prin Decizia nr. 16213/03.08.2018).

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 16213/03.08.2018 şi a Deciziei nr. 16214/03.08.2018, cu consecinţa obligării FGA la emiterea unor noi acte administrative prin care să fie analizate pe fond cererile de plată, având în vedere că prin deciziile contestate în prezenta cauză pârâtul fie nu a analizat decât aspectele legate de depăşirea plafonului de garantare, fie s-a pronunţat cu privire la chestiuni nesolicitate.

Prin sentinţa recurată s-a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată, instanţa de primă jurisdicţie reţinând legalitatea celor două decizii date de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar care constată că sunt nefondate criticile recurenei, ce vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

În ceea ce priveşte motivul de casare încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, instanţa de control judiciar constată că este nefondat.

Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat fata de decizia penală nr. 608/A pronunţată la data de 02.05.2018 de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a Penală în dosarul nr. x/2018.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 şi următoarele din C. proc. civ., din interpretarea cărora rezultă că, pentru a exista autoritate de lucru judecat, trebuie să existe triplă identitate: de părţi, de obiect şi de cauză. Ori, nici unul dintre elementele amintite nu este identic în cauza de faţă, astfel că autoritatea de lucru judecat nu poate fi reţinută, hotărârea penală invocată fiind dată în contradictoriu cu asigurătorul intrat în faliment C. S.A. şi nu cu intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, motiv pentru care aceasta nu poate fi opusă FGA în raportul de drept civil referitor la plata despăgubirii, care s-a născut în baza contractului de asigurare, decât cel mult cu valoarea unui mijloc de probă.

Aşadar, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., critica recurentei privind încălcarea autorităţii de lucru judecat, nu poate fi reţinută, neavând suport legal.

Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, recurenta-reclamantă a invocat greşita interpretare a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, însă această susţinere nu poate fi reţinută de către instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că, atât prin Decizia nr. 16213 cât şi prin Decizia nr. 16214, ambele emise la data de 03.08.2018 pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ţinând cont de aceste prevederi legale, a reţinut că plata către Fond a creanţelor stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asiguratorului în faliment, nicidecum pe fiecare poliţă încheiată de asigurator cu persoanele vinovate implicate în acelaşi eveniment.

În legătură cu acest motiv de respingere a cererilor recurentei – reclamante, Înalta Curte reţine aplicabilitatea următoarele texte din Legea nr. 213/2015, în susţinerea soluţiei pronunţate:

- art. 4 alin. (1): " În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (…) (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă; ".

- art. 4 alin. (1) pct. e) din Legea nr. 213/2015 defineşte plafondul de garantare ca fiind nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asiguratorului în faliment".

- art. 15 alin. (2): " Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment. ".

Este astfel de necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii "unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment",

Aşadar, cadrul juridic instituit de Legea nr. 213/2015 obligă Fondul să analizeze şi să soluţioneze cererile de plată aplicând procedura special prevăzută de lege, cu respectarea plafonului de 450.000 RON pe un creditor de asigurare prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Din interpretarea dispoziţiilor anterior menţionate, Înalta Curte constată că atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare (un contract de asigurare).

Potrivit art. 2 alin. (3), "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5 (…)".

Necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim, rezultă din faptul ca FGA nu preia funcţiile unui asigurător, ci acesta reprezintă o ultimă sursă de acoperire a despăgubirilor pentru creditorii de asigurări a unei societăţi de asigurare în faliment.

FGA nu se substituie asigurătorului în faliment (art. 9 alin. (2) din Norma 16/2015), nu preia obligaţiile acestuia ca succesor cu titlu particular al acestuia, si, prin urmare, nu poate ca în activitatea sa să efectueze plaţi decât in limitele fixate de lege, cu observarea strictă a termenilor stabiliţi de lege si, tinand cont de scopul acestor reglementari: sprijinire a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător şi nu de înlocuire a unui asigurător în faliment, o astfel de protecţie urmărind păstrarea încrederii in sistemul de asigurări, asigurarea unei situaţii echitabile pentru asiguraţii si beneficiarii unui asigurător falit, evitarea dezechilibrelor la nivelul pieţei asigurărilor si responsabilizarea asigurătorilor si asiguraţilor, raţiunea instituirii plafonului de 450.000 RON fiind aceea de a proteja toţi asiguraţii de consecinţele insolvenţei unui asigurător,conform art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015.

Se constată, astfel că situaţia premisă a naşterii obligaţiilor Fondului este falimentul asigurătorului, iar alternativa oferită de lege creditorilor de asigurări (categorie definita de dispoziţiile art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015) de a obţine despăgubiri, o reprezintă, pe de o parte, formularea unei cereri de plată în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, pe de altă parte, formularea unei cereri de înscriere la masa credală, în temeiul Legii nr. 85/2014.

Aşadar, legiuitorul a înţeles să reglementeze într-o strânsă corelaţie atât procedura administrativă de plată prevăzută de Legea 213/2015, cât şi cea a falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, semnificative fiind în acest sens dispoziţiile art. 17 din Legea 213/2015 " creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) " .

Prin urmare, având în vedere toate aceste norme, în acord cu instanţa de fond şi instanţa de control judiciar constată că reclamanta este titulara unei singure creanţe de asigurare, al cărei cuantum a fost stabilit prin decizia penală nr. 608/2018 din data de 02.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2017, creanţă compusă din suma de 250.000 euro acordată cu titlul de daune morale, ca o reparaţie a prejudiciului moral suferit în urma faptei ilicite a medicului B., şi din suma de 10.265 RON, acordată cu titlul de cheltuieli judiciare, răspunderea Spitalului Clinic Filantropia fiind atrasă în baza art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, respectiv în calitate de comitent, pentru fapta ilicită a prepusului său, şi nu pentru o faptă proprie.

Cum în prezenta cauză vorbim despre o singură faptă ilicită, creanţa fiind stabilită pentru un singur prejudiciu, produs de o singură persoană (medicul B.), în mod corect judecătorul primei instanţe a reţinut că, împrejurarea avută în vedere de instanţa penală la pronunţarea deciziei penale nr. 608/2018 din data de 02.05.2018, respectiv aceea că atât medical B. cât şi Spitalul Clinic Filantropia aveau încheiate contracte de asigurare cu C. S.A., nu poate constitui temei pentru a se considera că reclamanta avea calitatea de creditor de asigurare în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu C. S.A..

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranşat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Astfel, prin această decizie, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., s-a statuat că " 127. Aşadar, linia logică a reglementării este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON."

Cum în prezenta cauză recurenta – reclamantă, în calitate de creditor de asigurări, este îndreptăţită la plata unei creanţe de asigurare, al cărei cuantum a fost stabilit prin decizia penală 608/2018 din data de 02.05.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond constată că aceasta este îndreptăţită să fie despăgubită din disponibilităţile Fondului în limita unui plafon de 450.000 RON, creanţa fiind stabilită pentru o singură faptă ilicită, în beneficiul unei singure persoane, pentru un singur prejudiciu, produs de o singură persoană.

Prin urmare, în condiţiile în care plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare şi nicidecum pe fiecare poliţă încheiată de asigurator cu persoanele vinovate implicate în acelaşi eveniment, iar prin Decizia nr. 16213/03.08.2018 această sumă de 450.000 RON a fost acceptată la plată, Înalta Curte constată că, în mod legal şi temeinic FGA a reţinut că diferenţa solicitată de reclamantă nu mai poate fi acceptată ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, temeiul răspunderii pârâtului fiind stabilit prin Legea nr. 213/2015 şi nu prin contractul de asigurare.

În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, care, astfel cum s-a reţinut, a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind identificate motive de casare a sentinţei, prin prisma prevederilor ar. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1020 din 15 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 februarie 2022.