Registration refusal of foreign vehicle marked for dismantling: application of EU Directive 2000/53/CE on end-of-life vehicles

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, la data de 14.12.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâţii REGISTRUL AUTO ROMÂN; REGISTRUL AUTO ROMÂN - REPREZENTANŢA TIMIŞ, solicitând:

• eliberarea cărţii de identitate a vehiculului marca x, nr. identificare: x;

• eliberarea certificatului de autenticitate a vehiculului antemenţionat;

• deblocarea din baza de date a RAR pentru verificările tehnice necesară în vederea înmatriculării autovehiculului.

Totodată, solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluţia instanţei de fond

Prin decizia civilă nr. 208 pronunţată în data de 28.06.2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Registrul Auto Român – Reprezentanţa Timiş, respingând deopotrivă şi acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Registrul Auto Român şi Registrul Auto Român – Reprezentanţa Timiş şi cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva hotărârii instanţei de fond a exercitat calea de atac a recursului, în condiţiile art. 493 din Codul de procedură civilă, reclamantul A..

Invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, recurentul - reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii instanţei de fond şi rejudecându-se cauza pe fond să se admită cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea criticilor sale, în esenţă, recurentul – reclamant a susţinut că instanţa, în aplicare disp.art. 18 lit. b) din Legea 212/2015 a slabilit în afara oricărei dovezi ca vehicolul in cauza este scos din uz. Legea la care face trimitere instanţa, defineşte noţiunea de vehicol scos din uz, în anexa 1 la Legea 212/2015, prin vehicol scos din uz se înţelege vehicol devenit deşeu.

Ori, susţine recurentul, nu exista nici un act emis de autorităţile germane din care sa rezulte ca vehicolul a fost scos din uz. Nu s-a urmat în fata nici unei autorităţi din UE procedura scoaterii din uz a acestui vehicol. In fapt, situaţia s-a prezenta astfel: anterior încheierii contractului, încheiat de reclamant la 16.03.2018 privind achizitionarea acestui autovchicol, fostul deţinător al acestuia, a intenţionat demararea acestei proceduri şi urma a fi realizaţi paşii necesari conform legislaţiei germane privind scoaterea din uz a acestui vehicol pentru exonerarea fostului proprietar de la plata taxelor datorate statului german.

Fostul proprietar, prin vânzarea autovehicolului, a renunţat la continuarea acestei proceduri si nu s-au mai realizat formalităţile necesare scoaterii vehiculului din uz.

La prezentarea autovehicolului la RAR de reclamant, acesta din urma avea obligaţia de a verifica în vederea inmatricularii acestui autovehicul de deţinătorul acestuia, autenticitatea autovehicolului prezentat la RAR şi starea tehnica a acestui vehicol.

Din punct de vedere tehnic şi al autenticităţii acestuia, autovehicolul corespunde tuturor cerinţelor si exigentelor legale, RAR neprocedand la verificările stabilirii acestei situaţii. Consideră recurentul că simpla menţiune olografă identificată pe certificatul german al autovehicolului nu echivalează cu o dovada certă a scoaterii din uz în Germania a acestui autovehicul, iar procedura distrugerii efective a acestuia vehicol, ca unică variantă lăsată a se întrevedea de către RAR este vădit greşită şi nu are nici un suport legal. Arată că maşina corespunde din punct de vedere tehnic, RAR având această obligaţie să verifice şi să certifice starea tehnică si autenticitatea vehicolului prezentat de reclamant.

Aceasta obligaţie rezidă din lege în sarcina paratei şi nu poate, sub nici o formă, să refuze, emiterea unui astfel de document, atât timp cât autovehiculul corespunde din punct de vedere tehnic şi al autenticităţii.

Solicită astfel instanţei de recurs să constate ca nici autorităţile germane şi nici cele romane nu au emis o decizie motivată a refuzului de emitere a verificării tehnice sau de certificare a autenticităţii autovehicolului. Ori, consideră că, în condiţiile date, în lipsa unui astfel de document, autorităţile române nu pot presupune sau stabili în mod unilateral că procedura stabilită în Directiva 2000/53/CE a Parlamanullui European transpusă în Legea 212/2015 este aplicabilă, deoarece, pe de o parte nu există nici un document din care sa rezulte existenţa unui certificat de distrugere eliberat de un stat membru sau o decizie administrativă din care sa rezulte necesitatea scoaterii din uz a vehicolului pentru nerespectarea condititilor tehnice pentru siguranţa circulaţiei.

Apreciază astfel că, în condiţiile date, refuzul de îndeplinire a propriilor obligaţii, este unul nejustificat iar intervenţia instanţei este ncesară pentru respectarea drepturilor.

Deopotrivă, recurentul susţine că, în legislaţia româneasca nu s-a identificai nici o prevedere legală care să interzică înamtricularea în România a unui autovehicul ce corespunde din punct de vedere tehnic, ca acesta sa circule pe drumurile publice, iar întregul demers al RAR din ultima perioda se bazează exlusiv pe o decizie internă a directorului RAR, act ce nu poate să contravina legislaţiei în vigoare şi nu poate aduce completări acestuia, angajaţii RAR Timiş recunoscând că schimbarea de situaţie se datorează circularei directorului.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, asa cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de reclamantul A. a formulat întâmpinare intimatul – pârât Registrul Auto Român -R.A., în cadrul căreia solicită respingerea, ca nefondat, a recursului promovat de reclamant şi menţinerea sentinţei de fond, ca temeinică şi legală, susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a reţinut în mod corect că, în prezenta cauză, nu este un vorba de un refuz nejustificat al subscrisei Registrul Auto Român R.A. de a elibera documentele solicitate de reclamant, ci de consecinţa corectei interpretări şi aplicări a legii.

Răspunsul la întâmpinări

Deşi întâmpinarea formulată de intimatul – pârât Registrul Auto Român -R.A. i-a fost comunicată recurentului -reclamant în termenul legal, acesta nu a combătut apărările părţii adverse în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711 alin. (4) C. proc. civ., incidente şi în cazul recursului conform art. 494 din acelaşi act normativ.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit cu soluţionarea dosarului a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 08 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, luând act de solicitarea intimaţilor -pârâţi de judecare a cauzei în lipsă, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivul de casare invocat şi cu apărările din cuprinsul întâmpinărilor, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:

Examinând criticile formulate de recurentul - reclamant, Înalta Curte reţine că, deşi prin memoriul de recurs acesta a susţinut incidenţa cazurilor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., primul motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat doar formal, având în vedere că, în speţă, criticile învederate nu vizează faptul că hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care aceasta se întemeiază, sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel că instanţa de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din această perspectivă.

De altfel, şi dacă s-ar trece peste aspectul lipsei, din memoriul de recurs, a unor argumente prin care recurenta să fi criticat hotărârea recurată din perspectiva ipotezelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanţe este apărată de orice critică ce s-ar putea subsuma unui astfel de motiv de casare, câtă vreme, în planul chestiunilor de fapt şi de drept dezlegate de instanţa de fond aceasta a arătat în mod expres motivele pentru care s-a ajuns la soluţia adoptată, fiind arătat silogismul logico -juridic ce a stat la baza sentinţei pronunţate şi respectate prevederile art. 22 alin. (2) şi ale art. 425 C. proc. civ.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material, nu poate fi reţinut, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Se constată astfel că, în urma achiziţionării autovehiculului marca x cu nr. de identificare x din Germania, reclamantul A. a prezentat autovehiculul la Registrul Auto Român – reprezentanţa Timiş în vederea eliberării documentelor necesare pentru înmatricularea autovehiculului în circulaţie.

Prin Adresa nr. x din 07.06.2018 Registrul Auto Român i-a comunicat reclamantului faptul că, în urma verificărilor efectuate s-a constatat că în certificatul de înmatriculare german partea II cu Seria x este înscrisă menţiunea "x" care este asociată cu operaţiunea de dezmembrare a vehiculelor, motiv pentru care, raportat la art. 18 lit. b) din Legea nr. 212/21.07.2015, ce transpune Directiva 2000/53/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 18 septembrie 2000 privind vehiculele scoase din uz, autoturismul a fost respins la activităţile solicitate şi a fost blocat din baza de date, neputând fi eliberate documentele necesare înmatriculării acestui vehicul în România.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâtului la eliberarea cărţii de identitate a vehicului, eliberarea certificatului de autenticitate a acestuia şi deblocarea din baza de date a RAR pentru verificările tehnice necesare în vederea înmatriculării, acesta apreciind că refuzul pârâtului de a-i soluţiona cererea în sensul solicitat este nejustificat.

Prima instanţa a respins acţiunea promovată de recurentul – reclamant, reţinând că, faţă de menţiunea înscrisă în certificatul de înmatriculare german, menţiune asociată obligaţiei de dezmembrare a unui autovehicul şi faţă de dispoziţiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 212/2015, respectiv potrivit literei b) din Anexa 1 a aceluiaşi act normativ, ce transpune Directiva 2000/53/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 18 septembrie 2000, refuzul autorităţii publice pârâte de a da curs solicitării reclamantului nu este unul nejustificat, dreptul de apreciere al autorităţii fiind exprimat pentru realizarea unor scopuri justificate de un interes public.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane."

Aşadar, astfel cum în mod corect şi instanţa de fond a constatat, nu orice refuz poate fi considerat nejustificat, ci numai cel emis cu exces de putere, adică ilegal în mod subiectiv, prin raportare la drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

Instanţa de control judiciar are în vedere dispoziţiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 212/2015 privind modalitatea de gestionare a vehiculelor şi a vehiculelor scoase din uz, potrivit cărora:

"persoanele fizice sau persoanele juridice deţinătoare de vehicule scoase din uz au următoarele obligaţii/.../;

b) să predea vehiculele scoase din uz operatorilor economici autorizaţi să desjaşoare activităţi de colectare a vehiculelor scoase din uz sau direct operatorilor economici care sunt autorizaţi să efectueze operaţii de tratare a vehiculelor scoase din uz".

Astfel cum judicios şi instanţa de fond a reţinut, Legea nr. 212/2015 transpune Directiva 2000/53/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 18 septembrie 2000 privind vehiculele scoase din uz.

Potrivit art. 2 pct. 2 din Directiva 2000/53/CE, "vehicul scos din uz" înseamnă "un vehicul care constituie un deşeu în sensul stabilit la articolul 1 litera (a) din Directiva 75/442/CEE".

De asemenea, în art. 3 alin. (1) din Directiva nr. 2000/53/CE se prevede:

"(1) Prezenta directiva se aplică vehiculelor şi vehiculelor scoase din uz, inclusiv componentelor şi materialelor acestora. Fără a aduce atingere articolului 5 alin. (4) al treilea paragraf aceasta se aplică indiferent de modul în care vehiculul a fost întreţinut sau reparat pe durata utilizării şi indiferent dacă este echipat cu componentele furnizate de producător sau cu alte componente a căror asamblare ca piese de rezervă sau de schimb este în conformitate cu deciziile comunitare sau naţionale corespunzătoare."

Dispoziţii similare se regăsesc şi în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 212/2015 conform cărora: "Prevederile prezentei legi se aplica vehiculelor şi vehiculelor scoase din uz, inclusiv componentelor şi materialelor acestora, cu respectarea prevederilor art. 8 alin. (3), fără a se tine seama de modul în care vehiculul a fost întreţinut sau reparat pe toată durata utilizării acestuia şi indiferent dacă acesta este echipat cu componente furnizate de producător ori cu alte componente a căror montare ca piese de rezervă sau ca piese de schimb respectă reglementările europene sau naţionale în domeniu".

In Anexa nr. 1 a Legii nr. 212/2015, la pct. b) este definit un "vehicul scos din uz" ca fiind "un vehicul devenit deşeu, astfel cum e definit la pct. 9 din anexa nr. 1 la Legea nr. 211/2011, republicată", respectiv "deşeu - orice substanţă sau obiect pe care deţinătorul îl aruncă ori are intenţia sau oblieatia să îl arunce".

De asemenea, în art. 5 alin. (5) al Directivei ante-menţionate se prevede: " (5) Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că autorităţile lor competente recunosc şi acceptă reciproc certificatele de distrugere eliberate în alte state membre în conformitate cu alin. (3) de la prezentul articol."

Aşadar, vehiculele scoase din uz într-un stat membru nu se pot înmatricula într-un alt stat membru, neavând relevanţă faptul că respectivul autovehicul corespunde din punct de vedere tehnic şi este în stare bună de funcţionare, ori noul cumpărător, în speţă recurentul – reclamant, este de bună credinţă, în condiţiile în care, raportat la normele legale anterior menţionate, vehiculul a fost propus spre dezmembrare într-un stat membru, există obligaţia predării acestuia operatorilor economici autorizaţi să desfăşoare activităţi de colectare a vehiculelor scoase din uz sau direct operatorilor economici care sunt autorizaţi să efectueze operaţii de tratare a vehiculelor scoase din uz, nemaiputând fi deci înmatriculat, ci dimpotrivă, potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 212/2015, să fie radiat definitiv din circulaţie în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în baza prezentării certificatului de distrugere.

Astfel, faţă de menţiunea consemnată în certificatul de înmatriculare german cu seria x, partea a II - a, a autovehiculului marca x cu numărul de identificare x, respectiv "x", menţiune asociată obligaţiei de dezmembrare a unui autovehiculul, în mod corect instanţa de fond a reţinut că refuzul intimatului – pârât Registrul Auto Român de a soluţiona cererea recurentului – reclamant în sensul solicitat de acesta, nu este unul nejustificat, în sensul Legii nr. 554/2004, exprimarea explicită a acestuia nefiind bazată pe un exces de putere, ci este o consecinţă a corectei interpretări şi aplicări a legii.

Aşa cum constant s-a statuat în practica I. C. civ..J., faptul că răspunsul autorităţii sau instituţiei publice nu îl satisface pe petiţionar, deşi prin acesta s-a răspuns solicitării sale, nu constituie refuz nejustificat de soluţionare a cererii, întrucât stabilirea conţinutului răspunsului constituie în toate cazurile o prerogativă a autorităţii publice care, în speţă s-a exercitat în temeiul şi fară depăşirea limitelor legale, fiind consecinţa unei corecte interpretări şi aplicări a cadrului normativ incident.

Aşadar, instanţa de control judiciar constată că soluţia primei instanţe, de respingere a acţiunii formulate de reclamant, este legală, aceasta fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a cadrului normativ incident, criticile recurentului sub acest aspect fiind nefondate.

În concluzie, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, care, astfel cum s-a reţinut, a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, fiind corespunzător motivată.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 208 din 28 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 februarie 2022.