Appeal dismissed: Ombudsman’s refusal to refer unconstitutionality exception not an unjustified refusal or discriminatory act

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 10.04.2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Avocatului Poporului şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, obligarea primei pârâte la soluţionarea integrală, efectivă şi punctuală a petiţiilor înaintate prin email la datele de 22, respectiv 27 decembrie 2017; obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 100.000 RON şi acordarea de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 100.000 RON şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun şi sancţionarea pentru discriminare a Instituţiei Avocatului Poporului, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4941 din 28 noiembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionalitate ca fiind inadmisibilă şi a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Instituţia Avocatului Poporului şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă, a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a nesocotit dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - dreptul la un proces echitabil, întrucât s-a pronunţat asupra capătului de cerere 3 fără a avea punctul de vedere al C.N.C.D. (garantul principiului nediscriminării), exigenţă impusă de dispoziţiile art. 16 şi art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000.

De asemenea, a fost încălcat şi principiul fundamental constituţional - accesul liber la justiţie, instanţa refuzând, practic, să analizeze acţiunea formulată, câtă vreme a dat o interpretare nelegală dispoziţiilor art. 2 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare dar încălcând şi dispoziţiile art. 52 din Constituţie.

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, recurentul a arătat că instanţa nu a obligat C.N.C.D., sub sancţiunea amenzii judiciare, să depună punctul de vedere scris, astfel cum se solicitase la termenele anterioare. Acest punct de vedere scris al organului jurisdicţional garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării era esenţial în judecarea cauzei, fiind o probă care, cu siguranţă, nu putea conduce decât la pronunţarea unei soluţii favorabile reclamantului.

În acest context, recurentul a apreciat că însăşi instanţa de fond l-a discriminat, în condiţiile în care C.N.C.D. a sancţionat Ministerul Apărării Naţionale prin Hotărârea nr. 333/05.09.2018 (iar Instituţia Avocatul Poporului avea cunoştinţă despre aceasta), hotărâre definitivă şi executorie, ca rezultat al sesizării de către recurent prin petiţia nr. 1957/05.04.2018, ce a dus la formarea dosarului nr. x/2018, unde la punctul 3 se reţine că: ”normele juridice care fac diferenţiere între cei care provin din ”filiera directă” respectiv ”filiera indirectă”, privind ocuparea unor funcţii de conducere, în lipsa unei cerinţe profesionale reale şi determinante, reprezintă discriminare …”, la pct. 4: neacordarea sporului de doctorat pentru petent reprezintă discriminare …”, iar la pct. 6: ”recomandă ministerului reclamat ca în trei luni de la primirea prezentei hotărâri să-şi revizuiască propriile norme juridice pentru a elimina pe de o parte impedimentele privind acordarea sporului de doctorat, pe de altă parte diferenţierea dintre cei care provin din ”filiera directă” respectiv ”filiera indirectă”, acolo unde o astfel de provenienţă nu reprezintă cerinţă profesională reală şi determinantă …”, aceste aspecte fiind şi dovada încălcării principiului disponibilităţii, ce implicit conduce la încălcarea principiului contradictorialităţii.

A mai apreciat recurentul că hotărârea recurată nu întruneşte exigenţele art. 425 Cod procedură civilă, câtă vreme nu au fost arătate motivele, probele şi temeiul de drept în ceea ce priveşte discriminarea reclamantului, instanţa rezumându-se la elemente de fapt incomplete.

Pe de altă parte, prima instanţă a reţinut eronat capetele de cerere şi părţile din proces, întrucât nu se justifica introducerea în cauză a C.N.C.D. fără a-l obliga la emiterea unui punct de vedere, a refuzat sesizarea CCR cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate, existând chiar şi o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii.

Printr-un alt set de critici, subsumate cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, recurentul a arătat că instanţa de fond a reţinut eronat aspectele şi conţinutul definiţiei unui refuz nejustificat.

Astfel, Instituţia Avocatul Poporului a refuzat să sesizeze Curtea Constituţională a României, în ciuda atribuţiilor conferite prin dispoziţiile constituţionale, iar pe de altă parte, instanţa refuză să judece şi să sancţioneze răspunsul nefavorabil sau nesatisfăcător al autorităţii publice, reclamat de către petent (cetăţean), care constituie motiv suficient pentru a pune în drept pe reclamant să solicite repararea prejudiciului (daune morale, daune pentru discriminare aşa cum rezultă atât din art. 52 din Constituţia României cât şi din art. 8 din Legea nr. 554/2004).

Prin hotărârea recurată se dă o interpretare eronată dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. o) şi p) şi alin. (2) din aceeaşi Lege nr. 554/2004 şi, în mod nelegal, s-a apreciat că Instituţia Avocatului Poporului şi-a îndeplinit obligaţia legală impusă de dispoziţiile art. 8 din O.G. nr. 27/2002 raportat la H.G. nr. 344/2014, fără a sancţiona depăşirea termenului legal impus pentru răspunsul la o petiţie/sesizare/cerere.

De asemenea, instanţa a reţinut eronat faptul că Instituţia Avocatului Poporului nu este obligată să sesizeze CCR, cum a reţinut eronat şi faptul că este neîntemeiată cererea de sesizare formulată şi în cadrul dosarului de fond, dovedind astfel părtinire şi lipsă de imparţialitate.

În privinţa daunelor morale şi depăgubirilor solicitate, recurentul a arătat că în hotărârea recurată nu se regăseşte o motivare adecvată a soluţiei de respingere a acestora. Astfel, deşi pârâta nu a răspuns petiţiei formulate în termenul legal, nu a răspuns nici la plângerea prealabilă şi a refuzat să sesizeze CCR, instanţa a refuzat să judece şi să repare prejudiciul produs reclamantului, s-a transformat în apărător autentic al Instituţiei Avocatul Poporului, încălcând mai multe dispoziţii constituţionale (accesul liber la justiţie, procesul echitabil, dreptul de petiţionare). Mai mult decât atât a reţinut, în mod nelegal, dispoziţiile art. 253 alin. (4) şi ale art. 1391 C. civ..ă invocate de pârâtă, care nu au nici o legătură cu obiectul cauzei dedus judecăţii, fiind evidentă diferenţa dintre daunele morale pentru despăgubire, fapta ilicită, răspunderea pentru fapta ilicită în baza Legii nr. 554/2004 şi daunele morale pentru lezarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei unei persoane.

Recurentul a reluat detalierea prejudiciul produs prin refuzul numirii pe funcţia de conducere (diferenţe salariale pentru cel puţin 10 ani, sporul pentru titlul ştiinţific de doctor), dar şi argumentele formulate în faţa primei instanţe în susţinerea cererii de sesizare a CCR

În final s-a subliniat faptul că Instituţia Avocatul Poporului este obligată prin Constituţia României şi prin actele normative specifice să răspundă, cu celeritate, la toate petiţiile înaintate de cetăţenii români persoane fizice în termenul legal instituit şi să sesizeze CCR cu excepţiile de neconstituţionalitate, fără disciminare şi poate fi chemată în instanţa de contencios administrativ în cazul unui refuz, prin exces de putere sau pentru nesoluţionarea în termenul legal etc.

Astfel, din refuzul de sesizare a CCR rezultă clar şi discriminarea, deoarece în anumite cazuri pârâta a sesizat instanţa de contencios constituţional cu excepţii de neconstituţionalitate, în privinţa anumitor situaţii, cetăţeni, iar în cazul cetăţeanului A. nu a procedat astfel, deşi C.N.C.D. a sancţionat M.Ap. N. pentru discriminare prin Hotărârea nr. 333/05.09.2018.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimata-pârâtă Instituţia Avocatului Poporului a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Alte cereri formulate în cauză

La data de 26.10.2021 B. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului A., aceasta fiind admisă în principiu, potrivit încheierii de şedinţă din data de 28 octombrie 2021.

La acelaşi termen de judecată din data de 28 octombrie 2021, recurentul A. a depus cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform dispoziţiilor art. 519 Cod procedură civilă, indicând următoarele chestiuni, de a căror lămurire s-a apreciat că depinde soluţionarea cauzei:

„

l) În interpretarea art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată - Judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului (având în vedere că sunt totuşi instanţe care resping cererea de introducere în cauză, iar dacă nu o resping resping capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru discriminare, aceasta devenind o practică neunitară) sau introduc în cauză fără a solicita un punct de vedere, faţă şi de art. 16 din aceeaşi ordonanţă, se înţelege că această citare se face în mod obligatoriu indiferent de obiect, dacă instanţa a fost învestită şi cu capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru discriminare şi că rolul acestei citări este acela de a obliga C.N.C.D. la emiterea unui punct de vedere în calitatea de expert, calitate de este atribuită prin art. 16 al aceleiaşi ordonanţe - Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, denumit în continuare Consiliul, este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar şi totodată garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte, prin raportare la art. I alin. (4) din Constituţie şi art. 14 din Convenţia EDO?

2) art. 15 din Legea nr. 35/1997 (şi în general întreaga lege) se interpretează în sensul că Instituţia Avocatul Poporului este obligată să sesizeze CCR cu excepţii de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată de către cetăţeni şi cu soluţionarea oricăror cereri adresate (în spiritul art. 51 din Constituţie şi al O.G. nr. 27/2002), dar şi faţă de jurisprudenţa CCR, care de fiecare dată a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate, în sensul că Instituţia Avocatul Poporului este obligată să ... (având în vedere şi art. 58-59 din COnstituţie) ?”

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului şi asupra cererilor formulate

Examinând cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa constată următoarele:

Obiectul sesizării reglementate de dispoziţiile art. 519 Cod procedură civilă îl reprezintă o chestiune (problemă) de drept ce trebuie să întrunească condiţiile enumerate textul de lege menţionat: - să fie formulată în legătură cu o judecată aflată în curs; - judecata să fie pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unei curţi de apel ori a unui tribunal, iar acestea sa fie învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; - lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată; - să fie nouă, asupra acesteia să nu fi statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

Primele două condiţii din cele anterior enumerate se constată a fi îndeplinite în cauză. Pentru analiza celorlalte două condiţii, instanţa de trimitere are obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, caracterizarea aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării şi aplicării, identificarea aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării unor norme de drept, precum şi a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluţionarea cauzei pe fond. De asemenea, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 Cod procedură civilă, trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia la condiţiile particulare ale speţei, operaţiune ce rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Astfel, în privinţa întrebărilor formulate de recurent, referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 şi art. 15 din Legea nr. 35/1997, se constată că modul în care a fost motivată cererea de sesizare prezintă în fapt elemente ce ţin de apărarea recurentului-reclamant pe fondul recursului. Înalta Curte apreciază că prin cererea de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurentul-reclamant urmăreşte, în fapt, o validare a propriei interpretări şi a argumentelor pe care le-a dezvoltat atât prin cererea de chemare în judecată şi în apărarea prezentată primei instanţe, dar şi a celor susţinute prin cererea de recurs. Această opţiune procedurală, în contextul argumentelor invocate de recurent, nu respectă exigenţele art. 519 Cod procedură civilă.

Pe de altă parte, speţa oferă suficiente elemente de fapt şi de drept, rezultate din probatoriul administrat în cauză, pentru ca instanţa să întreprindă o analiză corectă, în ceea ce priveşte înţelesul dispoziţiilor legale aplicabile şi să fie în măsură să dea o dezlegare corectă problemei de drept dedusă judecăţii în prezentul litigiu.

În concluzie, întrucât prin sesizarea formulată nu se urmăreşte stabilirea înţelesului sau conţinutului unei norme, ci, pornindu-se de la un anumit rezultat al interpretării sistematice a dispoziţiilor legale, se are în vedere doar aplicarea normei cu scopul de a se identifica soluţia ce trebuie adoptată în cauză, Înalta Curte constată că nu se poate vorbi despre o chestiune de drept în înţelesul art. 519 Cod procedură civilă.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de obligarea a pârâtei Instituţia Avocatul Poporului la soluţionarea integrală, efectivă şi punctuală a petiţiilor înaintate prin email la datele de 22, respectiv 27 decembrie 2017; obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 100.000 RON şi acordarea de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 100.000 RON şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun şi sancţionarea pentru discriminare a Instituţiei Avocatului Poporului.

Fiind învestită cu soluţionarea căii de atac promovate de reclamant împotriva soluţiei de respingere a acţiunii, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea a fost recurată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

În privinţa primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 4 Cod procedură civilă, Înalta Curte reţine că acesta poate fi invocat pentru sancţionarea incursiunii autorităţii judecătoreşti în sferele de atribuţii ale celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, dar şi în situaţia aplicării de către instanţă a unor texte de lege abrogate sau care nu au intrat încă în vigoare.

În prezenta cauză, recurentul nu a invocat niciunul dintre aspectele menţionate anterior, în realitate acesta reclamând nerespectarea dreptului de acces la instanţă şi neîndeplinirea de către instanţa fondului a unor obligaţii procedurale. Aceste din urmă critici însă, astfel cum au fost prezentate în cererea de recurs, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, iar nu ale art. 488 alin. (1) pct. 4

Dreptul de acces la instanţă, garantat de art. 6 din CEDO, este reglementat în norma internă prin art. 6 Cod procedură civilă privind dreptul la un proces echitabil, iar Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a încălcat aceste garanţii procedurale. Faptul că recurentul este nemulţumit de soluţia pronunţată nu reprezintă în mod necesar o încălcare a obligaţiei instanţei de a garanta accesul acestuia la un proces echitabil.

De asemenea, nu constituie motiv de nelegalitate a hotărârii pronunţate împrejurarea că, desi a dispus citarea în cauză a C.N.C.D., instanţa nu l-a obligat pe acesta să depună un punct de vedere, întrucât principiile rolului active al judecătorului în aflarea adevărului şi al contradictorialităţii nu echivalează cu puterea absolute a instanţei de judecată de a forţa părţile să îndeplinească acte de procedură la care acestea nu sunt obligate prin lege.

Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor recurentului, se constată că hotărârea recurenta întruneşte exigenţele art. 425 Cod procedură, iar instanţa de fond a analizat cererea cu care a fost investită, explicând de ce apreciază că răspunsul intimatei la petiţia recurentului nu a fost emis cu exces de putere sau în mod discriminatoriu şi fără a exista o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii.

Aspectele privind evaluarea conţinutului răspunsului şi, implicit, a legalităţii acestuia, nu au legătură cu procesul echitabil ci cu interpretarea şi aplicarea legii, critici care pot fi subsumate ultimului caz de casare invocate de recurent - art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.

Astfel, prin acţiunea formulată reclamantul a apreciat că Instituţia Avocatul Poporului a refuzat să dea curs cererii adresată prin petiţia nr. 6699/31.03.2021 şi să sesizeze Curtea Constituţională a României, apreciind că acesta reprezintă un refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte constată că instituţia pârâtă a analizat petiţia formulată, iar prin răspunsul comunicat s-a arătat că nu există temeiuri care să justifice sesizarea Curţii Constituţionale, aducând ca argumente faptul că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată cu numeroase excepţii de neconstituţionalitate, arătând că inclusiv instituţia pârâta şi-a exprimat punctul de vedere în sensul neconstituţionalităţii art. 73 din Legea nr. 80/1995, însă Curtea a respins excepţia ca neîntemeiată.

Aşadar, pârâta a oferit un răspuns argumentat reclamantului, îndeplinindu-şi obligaţia legală impusă de dispoziţiile art. 8 din O.G. nr. 27/2002 raportate la cele ale H.G. nr. 344/2014.

Totodată, contrar susţinerilor recurentului, dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 35/1997 instituie competenţa Instituţiei Avocatul Poporului de a soluţiona petiţiile, posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională a României cu excepţii de neconstituţionalitate, fără ca legea să prevadă o obligaţie în acest sens. Altfel spus, legiuitorul a recunoscut dreptul acestei instituţii de a exprima un punct de vedere, dar i-a recunoscut şi dreptul suveran de apreciere asupra acestui aspect, iar în prezenta cauză instanţa de fond a apreciat, în mod corect, că dreptul de apreciere menţionat nu a fost exercitat cu exces de putere de către pârâtă.

În acest context, al neîndeplinirii condiţiilor pentru constatarea unui refuz nejustificat de soluţionare a petiţiei formulate, prima instanţa nu putea da curs solicitării reclamantului de acordare a daunelor morale şi a despăgubirilor, la fel cum, în mod corect, a apreciat că nu poate constata un tratament discriminatoriu, câtă vreme reclamantul nu indicat vreunul dintre criteriile prevăzute de legislaţia specifică sau existenţa unei soluţionări favorabile ale aceleiaşi cereri de către aceeaşi instituţie faţă de alt subiect de drept care se află într-o situaţie identică sau comparabilă cu reclamantul.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 Cod procedură civilă Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Totodată, având în vedere caracterul accesoriu al cererii de intervenţie formulate de intervenienta B., Înalta Curte constată că aceasta urmează soarta recursului, cu consecinţa respingerii pentru aceleaşi considerente arătate anterior.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea recurentului A. de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 4941 din 28 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de intervenţie accesorie în interesul recurentului formulată de intervenienta B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 decembrie 2021.