Judicial assistants' challenge to salary classification order fails; loyalty bonus exclusion upheld as lawful

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Suceava la data de 02.05.2018, reclamantele A., B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Neamţ anularea Ordinului nr. 580/C/06.02.2018 emis de Ministeml Justiţiei şi a răspunsului la contestaţia prealabilă formulată împotriva acestuia, emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre contestatoare, cu luarea în considerare a vechimii efective în funcţie, precum şi obligarea Ministerului Justiţiei să vireze către Tribunalul Neamţ, în calitate de ordonator principal de credite, diferenţele salariale rezultate pentru a putea fi achitate corespunzător, obligarea intimatului Tribunalul Neamţ, în calitate de ordonator terţiar de credite, la plata diferenţelor salariale rezultate din indemnizaţia corespunzătoare vechimii efective în funcţie, începând cu data de 01.01.2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1299 din 03 aprilie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, a respins acţiunea privind pe reclamantele A., B., C. prin reprezentant ales B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Neamţ, ca nefondată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamantele B., C. şi A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., au solicitat casarea în parte a hotărârii şi admiterea în totalitate a acţiunii formulate.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond a reţinut, în mod eronat, că ordinul de salarizare contestat respectă dispoziţiile Legii cadru nr. 153/2017, fără a face nicio referire la motivele pe care s-a întemeiat respingerea solicitării de salarizare a reclamantelor în raport de vechimea efectivă în funcţie, astfel că, sub acest aspect, hotărârea este nemotivată.

În realitate, ordinul contestat a perpetuat aceleaşi erori de calcul ca şi precedentele ordine emise în materia salarizării reclamantelor, menţinând un nivel de salarizare determinat în raport de vechimea în funcţie de 0-3 ani vechime, doar scriptic fiind menţionat în cuprinsul ordinului salarizarea în raport de vechimea în funcţie de 3-5 ani.

Astfel, prima instanţă, în mod eronat şi neîntemeiat, s-a raportat la salarizarea unui judecător cu grad de judecătorie cu o vechime în specialitate de 5-10 ani şi nu la vechimea reclamantelor în funcţia de asistent judiciar, la momentul emiterii ordinului, de 10 ani (A.), respectiv 18 ani (B. şi C.), ignorând şi practica judiciară invocată, hotărâri judecătoreşti prin care asistenţilor judiciari din cadrul altor instanţe li se recunoaşte vechimea efectivă în specialitate.

De asemenea, prin decizia nr. 36/2018 pronunţată de Î.C.CJ. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosar nr. x/2018, s-a statuat cu forţă obligatorie că: " In interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

În susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii, recurentele au făcut referire şi la Decizia nr. 23/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aplicabilă pentru identitate de raţiune, decizie care statuează că personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă/gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimaţii-pârâţi Tribunalul Neamţ şi Ministerul Justiţiei au depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, faţă de solicitarea intimatului-pârât Ministerul Justiţiei de suspendare a judecăţii întemeiată pe dispoziţiile art. 517 alin. (11) C. proc. civ., se constată că intimatul a invocat doar demersul său de a solicita procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii apreciate ca relevante în cauză, fără a preciza dacă acest recurs în interesul legii a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei şi se află în curs de soluţionare.

Cum dispoziţiile art. 517 alin. (11) C. proc. civ. se referă la posibilitatea de suspendare a cauzelor similare aflate pe rolul instanţelor la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar o astfel de sesizare nu a avut loc până la acest moment, Înalta Curte va respinge cererea intimatului-pârât de suspendare a judecării prezentei cauze.

Pe fondul recursului dedus judecăţii, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din acelaşi cod, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În prezenta cauză, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată, iar Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ., prima instanţă expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, motivarea insuficientă/nemotivarea neputând fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

În esenţă, criticile aduse de recurentele-reclamante sentinţei pronunţate de prima instanţă se circumscriu neaplicării principiului nediscriminării în materie salarială, instituit de prevederile art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, acestea susţinând că neincluderea în indemnizaţia brută lunară a sporului pentru vechimea efectivă în funcţie creează o situaţie discriminatorie între categoria profesională a asistenţilor judiciari şi alte categorii profesionale din sistem, respectiv între reclamante şi colegii lor, care beneficiază de acest spor, obţinut prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Contrar acestor critici, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în speţă a normelor de drept material incidente, inclusiv a principiilor instituite prin art. 6 din Legea nr. 153/2017, fiind legală soluţia de respingere a acţiunii şi menţinere a Ordinului ministrului justiţiei nr. 580/C/2018.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" - la Legea nr. 284/2010, asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. Această soluţie legislativă a fost preluată şi în prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secţiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Rezultă, din prevederile legale amintite că, pentru categoria profesională în care se regăsesc recurentele-reclamante, legiuitorul nu a prevăzut dreptul la sporul de fidelitate/spor pentru vechimea efectivă în funcţie. Drept urmare, recurentele- reclamante nu pot invoca discriminarea ca motiv de recurs, întrucât o eventuală discriminare în acest caz ar rezulta din lege şi nu din hotărârea judecătorească ce face obiectul recursului.

Din perspectiva principiului de ordin constituţional al nediscriminării, trebuie observat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curţii Constituţionale nr. 889/2020, paragraful 22).

Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 şi 129 din decizia nr. 49/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cărora: "128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ari. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie - întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziţii convenţionale, autorităţile statale ar trebui să introducă distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă şi obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicat.

129. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeaşi instituţie sau în acelaşi serviciu, privat sau public, deci când obligaţia există în sarcina aceluiaşi angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiţi, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plăţii [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]".

Relevantă este şi jurisprudenţa CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunţată în cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reţinut următoarele:

"73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie se întemeia pe consideraţia potrivit căreia reclamanţii fuseseră discriminaţi în ceea ce priveşte acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situaţia este aplicabilă şi în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie."

În această speţă, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti din perioada de referinţă 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparaţie utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acţiuni în justiţie, invocate de recurentele-reclamante în cuprinsul acţiunii şi al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenţilor judiciari faţă de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Aşadar, nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii de tratament juridic şi al nediscriminării şi nu se poate trece peste dispoziţia concretă a legii pentru a da eficienţă unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare şi nu de interpretare a legii.

Este de observat şi că hotărârile judecătoreşti datând din perioada 2008-2009 vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 şi Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenţii judiciari au obţinut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat şi magistraţii-asistenţi). Or, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraţilor şi personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizaţia de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcţie, pe 5 intervale de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenţilor judiciari, coeficienţii maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcţie de 5 ani.

Asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit, care justifică şi o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

În acest sens prezintă relevanţă şi decizia nr. 1543/2009 a Curţii Constituţionale prin care, în efectuarea controlului de constituţionalitate al acestui articol, s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, statuându-se că "autorul doreşte o completare a textului de lege criticat, în sensul cuprinderii şi a asistenţilor judiciari în categoria celor care beneficiază de o majorare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară, alături de judecători, procurori, personalul asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi. Or, Curtea constată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Cât priveşte invocarea de către intimaţii-reclamanţi a principiului egalizării indemnizaţiilor de încadrare prevăzut de Legea nr. 71/2015 şi de decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte reţine că aceste soluţii normative/jurisprudenţiale referitoare la egalizarea indemnizaţiilor de încadrare privesc o altă componentă salarială, respectiv valoarea de referinţă sectorială, iar nu sporul pentru vechimea efectivă în funcţie şi nu pot fi extinse în privinţa altor elemente ale sistemului de salarizare. Principiul egalităţii în faţa legii, căruia i se subsumează soluţia egalizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau specialitate în considerarea majorărilor (indexărilor) stabilite prin hotărâri judecătoreşti, care trebuie să fie aceleaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, nu poate justifica aplicarea unor elemente ale sistemului de salarizare specifice altei categorii profesionale, chiar dacă aceasta aparţine aceleiaşi familii ocupaţionale.

Totodată, pe această cale, a egalizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, nu se poate ajunge la completarea legii şi crearea unei terţe soluţii normative care nu este în litera şi spiritul legii. Practic, egalizarea la nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare prin luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu poate constitui temei pentru modificarea, în privinţa asistenţilor judiciari, a elementelor sistemului de salarizare. Existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care unor reclamanţi le-a fost recunoscut un nivel de salarizare corespunzător tranşelor de vechime în funcţie superioare vechimii de 5 ani, aplicabile judecătorilor, nu constituie un temei suficient pentru aplicarea acestui nivel întregii categorii profesionale a asistenţilor judiciari, deoarece ar echivala cu incursiunea instanţelor judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative, contrar deciziilor nr. 818 - 821/2008 ale Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare, denumită, în continuare, Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentelor-reclamante, prima instanţă reţinând în mod corect inexistenţa unei discriminări de ordin salarial în privinţa asistenţilor judiciari, respectiv inexistenţa dreptului reclamantelor de a beneficia de sporul de fidelitate recunoscut prin hotărâri judecătoreşti în favoarea altor asistenţi judiciari şi inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 71/2015 şi a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, toate acestea în raport de cadrul normativ incident în materia salarizării.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei.

Respinge recursul declarat de reclamantele B., C. şi A. împotriva sentinţei nr. 1299 din 03 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 decembrie 2021.