Insurers' Guarantee Fund liability for insurance indemnity and denial of statutory interest due to absence of statutory payment deadline and enforceability of debt

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 21.02.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 18541 din 04.02.2019 şi obligarea pârâtului să plătească despăgubirile cuvenite în sumă totală de 34.099,94 RON, precum şi dobânda legală calculată asupra sumei de 34.099,94 RON, de la data scadentei obligaţiei de plată (16.10.2011) şi până la data achitării efective a debitului principal. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 C. proc. civ.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 305 din data de 24 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 18541/04.02.2019 emisă de pârât şi a obligat pârâtul F.G.A. la plata către reclamantă a sumei de 34.099,94 RON, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 350 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, iar suma de 2.000 RON reprezintă onorariu de avocat şi a respins ca neîntemeiat capătul accesoriu de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata dobânzii legale.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., dar şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ambii criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta S.C. A. S.R.L. a arătat că prima instanţă a interpretat greşit legislaţia aplicabilă în speţa de faţă, respectiv dispoziţiile art. 1.516, art. 1.523, art. 1531, art. 1535, art. 1548 C. civ., precum şi dispoziţiile art. 12 alin. (2), art. 13 alin. (3) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 .

Întrucât Fondul preia obligaţia de plată ce revenea anterior societăţii de asigurare, răspunderea acestuia este complexă şi îmbracă atât forma răspunderii pentru altul, cât şi forma răspunderii pentru fapta proprie, în cazul în care întârzie sau diminuează nejustificat despăgubirea. De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a preluat integral obligaţia de despăgubire care revenea societăţii de asigurare în temeiul legii şi a contractului de asigurare facultativă, deci inclusiv obligaţia de plată a dobânzilor legale calculate până la data intrării asigurătorului în insolvenţă, fiind incidente dispoziţiile art. 1535 din C. civ., conform cărora: "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu".

Contrar susţinerilor instanţei de fond, acţiunea reclamantei nu este o simplă acţiune în contencios administrativ întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, în care instanţa este ţinută să analizeze legalitatea unui act administrativ. Contestaţia dedusă judecăţii este o veritabilă acţiune în pretenţii formulată direct împotriva pârâtului, în temeiul dispoziţiilor unei legi speciale, respectiv a art. 19 din Legea nr. 503/2004. Aşa cum dispoziţiile art. 9 alin. (4) din Legea 213/2015 statuează că "pentru neplata la termen a sumelor datorate Fondului se aplica dobânzi şi penalităţi de întârziere, calculate în conformitate cu reglementările aplicabile pentru colectarea creanţelor fiscale (...)", tot astfel şi Fondul este obligat la plata de penalităţi/dobânzi legale în situaţia în care despăgubirile sunt acordate cu întârziere.

Or, în cazul de faţă, art. 12.2 din Condiţiile de Asigurare B., menţionează în mod expres faptul că: "termenul de acordare a despăgubirilor nu va depăşi 30 de zile calendaristice de la data completării dosarului de daună cu toate documentele solicitate de asigurător, în forma şi conţinutul cerut de acesta". Acest articol trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 1535 C. civ., conform cărora "în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu".

În acest context, atâta timp cât prin hotărârea instanţei de fond s-a stabilit faptul că Fondul datorează reclamantei suma de 34.099,94 RON, este evident că pentru acest debit datorează şi dobânda legală, începând cu data de 11.07.2016 şi până la momentul plăţii efective a debitului, întrucât F.G.A. se află el însuşi în culpă pentru neacceptarea debitului.

În motivarea recursului promovat în cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a susţinut că, instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul că în speţa dedusă judecăţii nu sunt incidente dispoziţiile art. 13.24 din Condiţiile de Asigurare potrivit cărora: "Dacă documentele de reparaţii prezentate de asigurat (devize, facturi fiscale, chitanţe etc.) sunt emise de societăţi neînregistrate conform legii: a) nu se acordă despăgubiri sau b) se acordă despăgubiri, pe baza evaluării reprezentanţilor Asigurătorului, însă doar dacă Asiguratul nu avea cunoştinţă de nelegalitatea societăţii în cauză" întrucât reclamanta nu a efectuat reparaţia.

Devizul, prin definiţie, este un document de evaluare anticipată a cheltuielilor materiale şi a forţei de muncă necesare pentru executarea unei lucrări proiectate; punctual, devizul reprezintă şi documentaţia tehnico-economică prin care se stabileşte costul unei construcţii pe baza căreia are loc execuţia şi decontarea lucrărilor de construcţii-montaj. Sigur că factura este document justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economice, însă, toate operaţiunile privind factura (întocmire, utilizare, arhivare, corectare, reconstituire) se efectuează conform prevederilor Codul fiscal şi ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia. Aşadar, nu sunt suficiente un contract şi o factură pentru a se înregistra în evidenţele contabile şi fiscale o prestare de serviciu, impunându-se şi celelalte documente, respectiv devize cheltuieli, care dovedesc realitatea operaţiunii pe de o parte, iar pe de altă parte acestea sunt documente justificative pentru înregistrarea costurilor cu serviciile efectuate în contabilitatea prestatorului.

A mai arătat recurentul-pârât că în mod greşit prima instanţă a reţinut că: "s-a constatat nelegal incidenţa art. 13.24 din condiţiile de asigurare, întrucât aceste dispoziţii se referă la prezentarea de către asigurat a unor documente de reparaţii. Or, în cauză, nu au fost depuse asemenea documente şi nici nu s-a susţinut reparaţia autoturismului, fiind solicitată plata despăgubirii pe baza devizelor estimative de reparaţie în regie proprie, conform art. 13.11 lit. b) din condiţiile de asigurare", având în vedere că dispoziţiile sus-citate menţionează în mod expres că: "se acordă despăgubiri, pe baza evaluării reprezentanţilor Asigurătorului, însă doar dacă Asiguratul nu avea cunoştinţă de nelegalitatea societăţii în cauză".

Prin urmare, devizul de reparaţie depus de reclamantă în susţinerea cererii de plată emană de la însăşi acesta, care are o dublă calitate: asigurat Casco al asiguratorului în faliment şi unitate reparatoare, rezultând că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 13.24 lit. b) ultima teză.

Dacă s-a efectuat sau nu reparaţia autoturismului avariat nu prezintă nicio relevanţă în speţa de faţă, întrucât respingerea a avut la bază strict documentele depuse de reclamantă, dosarul de daună fiind respins integral ca urmare a intervenirii unui caz de excludere integrală - reclamantă nu deţinea autorizare emisă de RAR.

Printr-un alt de critici, recurentul a mai susţinut că, raportat la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, în mod greşit prima instanţă a dispus obligarea F.G.A. la plata sumei de 34.099,94 RON având în vedere că, instanţa de judecată nu se poate subroga în atribuţiile şi competenţele Comisiei speciale din cadrul F.G.A., singura care poate să aprobe ori să respingă în tot sau în parte cererea de plată - conform normei de drept material prevăzută la art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, instanţa având competenţa să verifice doar legalitatea deciziilor F.G.A.

Pentru aceste motive, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a cererii deduse judecăţii.

4. Apărările formulate în cauză

Atât recurenta-reclamantă A. S.R.L. cât şi recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea ca nefondat ca recursului promovat de cealaltă parte din dosar.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu solicitarea de anulare a Deciziei nr. 18541 din 04.02.2019 şi de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor cuvenite în sumă totală de 34.099,94 RON, precum şi dobânzii legale calculată asupra sumei de 34.099,94 RON, de la data scadentei obligaţiei de plată (16.10.2011) şi până la data achitării efective a debitului principal.

Prima instanţă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat decizia nr. 18541/04.02.2019 emisă de pârât şi a obligat pârâtul F.G.A. la plata către reclamantă a sumei de 34.099,94 RON; a respins ca neîntemeiat capătul accesoriu de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata dobânzii legale şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.350 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 350 RON reprezintă taxă judiciară de timbru, iar suma de 2.000 RON reprezintă onorariu de avocat.

Fiind învestită cu soluţionarea cererilor de recurs, Înalta Curte constată că ambele părţi litigante au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate .

Astfel, printr-un prim motiv de recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a susţinut că nu prezintă nicio relevanţă în speţa de faţă dacă s-a efectuat sau nu reparaţia autoturismului avariat, întrucât respingerea a avut la bază strict documentele depuse de reclamantă, dosarul de daună fiind respins integral ca urmare a intervenirii unui caz de excludere integrală - reclamantă nu deţinea autorizare emisă de RAR.

Acest motiv de recurs apare ca fiind nefondat şi va fi respins, având în vedere faptul că, în cauza dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat plata sumei de 34.099,94 RON, reţinută în expertiza tehnică judiciară întocmită în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Sectorului 3 şi niciun moment nu a susţinut că autovehiculul marca x, cu numărul de înmatriculare x, proprietatea sa, ar fi fost reparat, iar în dosarul administrativ nu a fost depusă nicio factură fiscală care să ateste o atare împrejurare.

În acest context, Înalta Curte consată că în mod corect prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 13.11 din Condiţiile de asigurare B. conform cărora, în cazul în care despăgubirea a fost solicitată înainte de efectuarea reparaţiei autovehicului avariat, indemnizaţia de despăgubire se stabileşte pe baza devizelor estimative de reparaţie în regie proprie, emise potrivit evaluării Asigurătorului, în concordanţă cu avariile consemnate în procesele-verbale de constatare; devizele estimative vor cuprinde toate piesele, materialele şi manoepra necesară readucerii autovehiculului la starea dinaintea producerii evenimentului asigurat, iar faptul că reclamantă nu deţinea autorizare emisă de RAR nu poate atrage intervenirea cazului de excludere integrală, aşa cum în mod greşit susţine recurentul-pârât.

În privinţa motivului de recurs formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor referitor la dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi la pretinsa încălcare de către instanţa de fond a competenţelor Comisiei speciale din cadrul F.G.A., Înalta Curte constată că în virtutea acestor dispoziţii instanţa de contencios administrativ nu se limitează la aspecte formale ale raportului juridic dedus judecăţii, ci în cazul în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

Concret, cererea de plată nu a fost respinsă pentru neîndeplinirea unei condiţii formale (tardivitate, atingerea plafonului de despăgubire, lipsa calităţii de creditor de asigurare etc.), ci pârâtul a analizat fondul cererii de plată şi a constatat că petentul nu poate beneficia de despăgubire, nefiind îndeplinite condiţiile contractuale privind răspunderea asigurătorului. Or, în aceste condiţii, nu se poate susţine că cererea de plată nu a fost analizată pe fond şi nici că instanţa de fond s-ar fi substituit comisiei de analiză. Aşa fiind, Înalta Curte constată că pronunţarea unei soluţii de obligare a recurentului-pârât la soluţionarea cererii, în condiţiile în care aceasta a avut deja la dispoziţie o lungă perioadă de timp pentru analiza pe fond a cererii de despăgubire, analiză pe care a şi făcut-o în cuprinsul deciziei contestate, ar lipsi de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

La rândul său, recurenta-reclamantă a contestat modul de soluţionare a capătului accesoriu având vizând obligarea pârâtului la plata dobânzii legale. Instanţa de recurs constată caracterul nefondat al acestor susţineri şi reţine că potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că acţiunea formulată pentru acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, precum şi de faptul că persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, din actele dosarului de fond rezultă că, cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă împotriva modului de soluţionare a cererii de plată a despăgubirii nr. 45431/11.07.2016, materializată în Decizia nr. 18541/04.02.2019, iar la data sesizării instanţei de fond, aceasta nu se afla în posesia unui drept recunoscut, pretenţiile deduse judecăţii nefiind certe, lichide şi exigibile pentru a se constata culpa intimatului-pârât cu privire la neachitarea prejudiciului solicitat prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul cauzei de faţă.

Trebuie menţionat faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost înfiinţat pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare faţă de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment.

Având calitatea de garant al asiguraţilor contra situaţiilor de incapacitate de plată a asigurătorilor falimentaţi, procedura care trebuie urmată în faţa Fondului de Garantare a asiguraţilor este reglementată de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 213/2015, completată cu dispoziţiile Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări.

Relevant este faptul că, legea specială (Legea nr. 213/2015) reglementează procedura în faţa Fondului de Garantare a Asiguraţilor, menţionând în mod expres termenul în care trebuie formulată cererea de plată în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, respectiv un termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior (art. 14), precum şi un termen de 10 zile (art. 13 alin. (5) în care titularul cererii de plată se poate adresa instanţei de contencios administrativ pentru anularea deciziei de respingere, însă cu privire la termenul de soluţionare a cererilor de plată de către Fondul de garantare, legea nu prevede un anumit termen.

Or, atât timp cât cererea de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiţionată de existenţa unei hotărâri prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat şi dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins şi emiterea actului administrativ contestat, iar prin hotărârea primei instanţe a fost analizat fondul pretenţiilor, în mod corect instanţa de fond a respins capătul de cerere accesoriu privind aplicarea dobânzii legale reţinând că în ansamblul dispoziţiilor legale incidente nu există o normă juridică care să impună obligaţia F.G.A. de a plăti dobânda legală.

Chiar dacă recurenta-reclamantă a aşteptat soluţionarea cererii de plată aproximativ doi ani şi jumătate de zile de la depunerii, aceasta nu s-a adresat instanţei de contencios administrativ cu solicitarea de sancţionare a conduitei necorespunzătoare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor (refuzul nejustificat de soluţionare a cererii). O hotărâre judecătorească de obligare a pârâtului la plata despăgubirilor aferente cererii de plată nr. x/11.07.2016 este doar cea ce faţă, astfel încât partea reclamantă nu a demonstrat că în perioada dintre data înregistrării cererii de plată (11.07.2016) şi data anulării deciziei de respingere a cererii de plată (24.06.2019) în sarcina intimatului-pârât s-ar fi stabilit vreo obligaţie a cărei neexecutare este producătoare de dobânzi.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 305 din 24 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 decembrie 2021.