Declaratory action on limitation period for integrity ban inadmissible; appeal rejected as unfounded.

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 30 noiembrie 2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Integritate, Municipiul Ploieşti şi Spitalul de Pediatrie Ploieşti, să se constate că termenul de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice a expirat, astfel încât a fost înlăturată interdicţia ocupării de către reclamant a unei funcţii publice, precum şi obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Integritate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 121 din 5 iunie 2019 Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Integritate, Municipiul Ploieşti şi Spitalul de Pediatrie Ploieşti.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru soluţionarea pe fond a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa nu a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării de către pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi decăderea acesteia din dreptul de a mai formula excepţii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de fond a respins acţiunea ca fiind inadmisibilă, cu motivarea că reclamantul avea la îndemână o acţiune în realizarea dreptului său, fără niciun alt argument. Practic, motivarea hotărârii este una sumară, neargumentată în fapt şi în drept şi se rezumă la două fraze scurte care, însă, nu îndeplinesc cerinţele legale impuse de legiuitor.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanţa de fond a admis, în mod nelegal, fără o motivare efectivă dar şi cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente, excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâta Agenţia Naţională de Integritate, deşi aceasta fusese invocată cu depăşirea termenului legal.

Instanţa a apreciat că acţiunea reclamantului este inadmisibilă întrucât se solicită constatarea unei situaţii, deşi acesta avea la dispoziţie o acţiune în realizarea dreptului.

În opinia recurentului, acţiunea în constatare este acea acţiune în justiţie prin care reclamantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa. Noul C. proc. civ. reglementează această acţiune în art. 35 care preia întocmai art. 111 din codul anterior, cu singura diferenţă că teza a ll-a a articolului a fost completată cu sintagma "pe orice altă cale prevăzută de lege".

Astfel, potrivit art. 35 C. proc. civ., cu titlul marginal "Constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept": "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

În doctrină au fost identificate următoarele trăsături caracteristice ale cererii în constatare: 1) imprescriptibilitatea - art. 2502 alin. (2) pct. 2 noul C. civ. prevede că sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acţiunea în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept; 2) caracterul subsidiar fată de acţiunea în realizare. 3) lipsa caracterului executoriu. 4) obiectul cererii în constatare vizează un drept, care trebuie să fie concret, iar nu o situaţie de fapt; 5) acţiunea în constatare are un caracter contencios, astfel că hotărârile judecătoreşti pronunţate în această materie se bucură de autoritatea lucrului judecat, efectul principal al acestor hotărâri fiind unul declarativ. Or, toate aceste cerinţe sunt îndeplinite în cauză.

Prin cererea de chemare s-a solicitat să se constate că termenul de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice a expirat, astfel încât a fost înlăturată interdicţia ocupării de către reclamant a unei funcţii publice. Din acest motiv, reclamantul a formulat o acţiune în constatare interogatorie, respectiv o acţiune prin care titularul dreptului cheamă în judecată o persoană, care ar putea eventual să-i conteste dreptul, pentru a răspunde şi a lua act dacă recunoaşte sau nu acel drept.

Or, tocmai acesta este scopul prezentului demers judiciar. Intimata, care poate să conteste dreptul recurentului de a ocupa o funcţie publică, este obligată să spună dacă îi recunoaşte sau nu acest drept. Reclamantul nu are la dispoziţie o acţiune în realizarea acestui drept deoarece nu s-a dispus încetarea mandatului, deşi A.N.I. face presiuni în acest sens. Or, nu se poate aştepta luarea unei astfel de măsură şi apoi să se acţioneze, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a reglementat şi un astfel de demers judiciar, care are rolul de a preîntâmpina luarea de măsuri nelegale şi prejudiciabile.

De altfel, după iniţierea acestui litigiu, textul de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea a fost completat tocmai în sensul învederat în cererea de chemare în judecată. Prin Legea nr. Legea nr. 54/2019 pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate (A.N.I.), precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative s-a introdus art. 25 alin. (5) cu următorul conţinut: "(5) Răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existenţa conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităţilor publice sau funcţiilor publice este înlăturată, nemaiputând fi angajată în condiţiile depăşirii termenului general de prescripţie de 3 ani de la data săvârşirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare."

Astfel, legiuitorul a înţeles să asigure o interpretare clară, neechivocă a dispoziţiilor legale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, în sensul că orice sancţiune civilă, administrativă sau disciplinară se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei care atrage răspunderea respectivă.

În considerarea dispoziţiilor art. 25 alin. (5), aşa cum a fost introdus prin Legea nr. 54/2019, orice răspundere care ia naştere din acea stare de incompatibilitate s-a prescris în termen de 3 ani care se calculeză începând cu data de 30.04.2012. Astfel, răspunderea nu mai poate fi angajată după data de 30.04.2015. Din acest motiv, instanţa a fost învestită să constate existenţa dreptului reclamantului de a ocupa în continuare funcţia de manager al Spitalului de Pediatrie Ploieşti şi să împiedice intimata să ia măsuri abuzive şi prejudiciabile. Mai mult, obiectul cererii este reprezentat de dreptul de a ocupa o funcţie publică şi interdicţiile acestuia, iar nu o situaţie de fapt, astfel că acţiunea formulată nu este inadmisibilă, soluţia instanţei de fond fiind nefondată, dar şi nelegală sub acest aspect.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimaţii-pârâţi Municipiul Ploieşti şi Spitalul de Pediatrie Ploieşti au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, admiterea recursului şi casarea sentinţei primei instanţe, conform aspectelor învederate de recurent.

La rândul său, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de constatare a expirării termenului de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 şi a înlăturării interdicţiei de a ocupa o funcţie publică, precum şi obligarea pârâtei Agenţia Naţională de Integritate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului, prin prisma dispoziţiilor art. art. 35 C. proc. civ., reţinând, în esenţă, că reclamantul a solicitat constatarea unei situaţii de fapt, care poate fi invocată cu ocazia soluţionării acţiunii în anulare a actului administrativ de aplicare a sancţiunii disciplinare.

Analizând punctual incidenţa cazurilor de casare invocate în cuprinsul căii de atac promovate de reclamant, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al susţinerilor subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurentul pretinde că instanţa de fond nu a pus în discuţia părţilor excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării de către pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi decăderea acesteia din dreptul de a mai formula excepţii, însă din partea introductivă a încheierii de şedinţă din data de 22.05.2019 rezultă participarea reprezentanţilor părţilor la şedinţa de judecată şi punerea în discuţia contradictorie a acestora a tuturor aspectelor esenţiale în soluţionarea cauzei. În acelaşi timp, Înalta Curte are în vedere şi caracterul absolut al excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, aceasta putând fi invocată de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, chiar şi înaintea instanţei de recurs.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ. şi, contrar susţinerilor recurentului, reţine că prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., "cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege."

Dat fiind obiectul cererii deduse judecăţii, instanţa de fond a reţinut, în mod just, că reclamantul solicită constatarea unei situaţii de fapt, respectiv expirarea termenului de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, urmată de înlăturarea interdicţiei pentru reclamant de a ocupa o funcţie publică.

Acţiunile în materia contenciosului administrativ pot avea ca obiect, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cereri de anulare a unor acte administrative tipice sau de cenzurare a excesului de putere al autorităţilor publice manifestate sub forma unor acte administrative asimilate, constând în nesoluţionarea în termenul legal, ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

După cum se poate observa cu uşurinţă, tipul de acţiune cu care reclamantul a investit instanţa, respectiv o cerere în constatarea expirării termenului de prescripţie şi a efectelor sale pe tărâmul încetării stării de incompatibilitate nu se încadrează în niciunul din aceste tipuri de acţiuni care pot face obiectul analizei instanţei de contencios, astfel încât, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că argumentele reclamantului, reluate şi în calea de atac, pot fi valorificate în cadrul unei eventuale acţiuni în anulare a actului de aplicare a sancţiunii disciplinare de eliberare din funcţia publică deţinută.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocată, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 121 din 5 iunie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 decembrie 2021.