TV Sanction for Violating Audiatur Et Altera Pars: Balancing Media Freedom with the Right to Personal Image

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 03.10.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A. S.A. a solicitat anularea Deciziei nr. 415/11.09.2018 emisă de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1204 de la data 27 martie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins plângerea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că instanţa de fond nu a aplicat în mod corect legislaţia în materia audiovizualului şi a ignorat faptul că decizia emisă de pârât nu poate face dovada prin ea însăşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei.

Ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 C.E.D.O., prezentul litigiu trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de acest articol, printre care şi prezumţia de nevinovăţie, astfel încât recurenta nu era obligată să îşi dovedească nevinovăţia, sarcina administrării probelor revenind pârâtului Consiliul Naţional al Audiovizualului.

În opinia recurentei, libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât şi un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenţie, fiind, totodată, un drept individual, parte a libertăţii spirituale a fiecărui individ, dar şi un drept colectiv, ce permite comunicarea.

De asemenea, într-un principiu reiterat şi în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită de mass-media presupune existenţa unor limite mai largi în ceea ce priveşte întinderea acesteia, jurnaliştii bucurându-se, aşadar, în exerciţiul acestei libertăţi de o doză de exagerare, ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, fără a fi ţinuţi să le demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate prin decizia emisă de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care se impută reclamantei încălcarea obligaţiei de a informa obiectiv publicul, prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi de a favoriza libera formare a opiniilor. În realitate, recurenta a depus toate diligenţele în vederea informării corecte şi complete a publicului şi nu i se poate imputa moderatorului că nu s-a disociat de afirmaţiile invitatului.

În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că nu se impune anularea deciziei şi exonerarea de la plata amenzii, recurenta a solicitat reindividualizarea cuantumului amenzii, în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somaţii de intrare în legalitate.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta A. S.A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ decizia nr. 415/11.09.2018 prin care pârâtul Consiliului Naţional al Audiovizualului a dispus sancţionarea acesteia cu amendă în cuantum de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (2) şi alin. (57) alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

În esenţă, în sarcina recurentei-reclamante s-a reţinut faptul că în cadrul emisiunii "Acasă la oamenii realităţii" din 8 iulie 2018 au fost făcute afirmaţii acuzatoare la adresa unui manager de spital fără a fi prezentat şi punctul de vedere al acestei persoane, fapt ce contravine art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului. De asemenea, în ediţia din 22 iulie 2018 au fost făcute comentarii pe marginea dreptului la replică solicitat de persoana lezată, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din acelaşi cod.

Fiind învestită cu recursul declarat de reclamantă împotriva soluţiei de respingere a acţiunii formulate, Înalta Curte constată că sentinţa primei instanţe nu este rezultatul unei interpretări şi aplicări eronate a normelor de drept material.

Astfel, potrivit normelor reţinute a fi încălcate de către recurentă (art. 40 alin. (2) şi art. 57 alin. (1) din Codul audiovizualului) în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate şi invitate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. În situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

În acest context, prima instanţă în mod corect a reţinut că, în raport de temele de interes public abordate, dar şi de acuzaţiile formulate la adresa unor persoane, radiodifuzorul avea obligaţia de a respecta principiul audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; respectarea acestui principiu presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiaşi program în cadrul căruia s-au făcut acuzaţiile. Or, din conţinutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzatul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzaţiile pe care le-a adus la cunoştinţa publicului.

Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne şi internaţionale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opţiuni. Aceste opţiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivităţii, aşa cum este şi dreptul la propria imagine, afectat prin afirmaţii nesusţinute cu dovezi.

Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituţia României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În privinţa libertăţii de exprimare, atât Curtea Constituţională a României, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

Din perspectiva temeiniciei deciziei contestate, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu au fost formulate critici concrete referitoare la faptele reţinute în sarcina moderatorului, cu atât mai mult cu cât aceeaşi atitudine a avut-o şi în faţa primei instanţe unde recurenta-reclamantă nu a contestat afirmaţiile redate în cuprinsul deciziei de sancţionare. Opiniile exprimate în emisiune nu au fost critice, în limitele libertăţii de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator, fără a fi prezentate şi probe în susţinerea acestora, publicul neputând aprecia cât de justificate sunt acuzaţiile pentru ca, astfel, să îşi poată forma în mod liber opinia.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că, dispoziţiile legale reţinute în decizia de sancţionare nu interzic iniţierea şi dezvoltarea unor dezbateri pe teme de interes public/general, dar impun obligaţia dezvoltării acestora printr-un demers jurnalistic efectuat cu bună-credinţă, care să se caracterizeze prin obiectivitate şi echilibru. În această ordine de idei, revenea recurentei-reclamante obligaţia de a se asigura de îndeplinirea întocmai a acestor exigenţe legale, astfel încât demersul său jurnalistic să asigure publicului dreptul de a cunoaşte obiectiv şi corect întreaga dimensiune a dezbaterilor televizate.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a fost sancţionată pentru expunerea subiectelor respective, ci pentru modalitatea defectuoasă în care le-a prezentat, prin nerespectarea principiului audiatur et altera pars şi, după caz, precizarea expresă a faptului că persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, prin neefectuarea unei delimitări clare între aspectele relatate care au la bază fapte şi cele care reprezintă judecăţi de valoare. Moderatorul emisiunii avea obligaţia de a nu permite încălcarea normelor din Codul audiovizualului şi de a asigura informarea imparţială a publicului cu privire la chestiuni de interes public, astfel încât prima instanţă a reţinut, în mod corect, încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum şi a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine.

În ceea ce priveşte argumentul recurentei-reclamante conform căruia libertatea de exprimare ar fi trebuit analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 10 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte constată că acest aspect a fost analizat şi de prima instanţă, constatându-se, în mod just, că nu se poate vorbi despre îngrădirea exercitării dreptului la liberă exprimare, câtă vreme exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (...).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Aşadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001].

Hotărârile C.E.D.O. acordă importanţă scopului demersului jurnalistic, verificând dacă acesta a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii asupra unor subiecte de interes general (cauzele Radio France şi alţii contra Franţei, Colombani şi alţii contra Franţei, Cumpănă şi Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii).

În mod corect instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte C.E.D.O., aceasta nu stabileşte că libertatea de exprimare este un drept absolut şi nici jurisprudenţa C.E.D.O. nu consacră faptul că această libertate are un caracter absolut şi că politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecţia acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii şi demnităţii lor, de prevederile legale interne şi europene.

În privinţa individualizării sancţiunii, Înalta Curte nu poate primi argumentele recurentei, întrucât instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului, ţinând cont de sancţiunile anterioare aplicate reclamantei şi nici solicitarea subsidiară a reclamantei de aplicare a unei somaţii pentru intrarea în legalitate, această sancţiune este o sancţiune de sine stătătoare, aplicabilă doar în cazul întrunirii ipoteza normei legale, iar nu una alternativă, ce poate fi aplicată urmare a rezultatului procesului de individualizare a sancţiunii, la alegere cu amenda.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator special B. şi administrator judiciar C.. împotriva sentinţei nr. 1204 din 27 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 09 decembrie 2021.