Retrocession of national minority property confirmed; costs award upheld on appeal

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România solicitând anularea Deciziei nr. 907/14.03.2018 emisă de pârâtă şi pe cale de consecinţă:

- În principal, să se constatate calitatea reclamantei A. de persoana îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru terenul în suprafaţă de 1.000 mp aferent imobilului Sinagoga Croitorilor Izraeliţi "Fraterna" situat în Municipiul Galaţi, fostă str. x. Jud. Galaţi, fosta proprietate comunitară evreiască preluată abuziv de către Statul Român şi restituirea în natura către reclamantă a acestui teren;

- În subsidiar, în măsura în care nu se poate dispune restituirea în natură, să se constatate calitatea reclamantei A. de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999 pentru terenul în suprafaţă de 1.000 mp aferent imobilului Sinagoga Croitorilor Izraeliţi "Fraterna", situat în Municipiul Galaţi, fosta str. x, judeţul Galaţi, fosta proprietate comunitara evreiască preluata abuziv de către Statul Român şi să se dispună acordarea de despăgubiri pentru acest imobil.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 66/2019 din 09 aprilie 2019, Curtea de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în contencios administrativ şi fiscal, având ca obiect "anulare act administrativ", promovată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, a anulat Decizia nr. 907/14.03.2018 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din Romania, dispunând acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în condiţiile stabilite prin legea specială pentru imobilul din Galaţi, fostă strada x nr. 6 în prezent strada x nr. 11.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 10904,73 cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 66/2019 pronunţată în data de 09 aprilie 2019 de Curtea de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, încadrând criticile sale în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul cererii sale de recurs, a susţinut în esenţă pârâta că instanţa a interpretat în mod eronat prevederile pct. 10 şi 11 normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, ale art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (2), (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale pctl din Normele metodologice de aplicare a art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 şi ale art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit înscrisurilor depuse în susţinerea cererii de retrocedare, reclamanta nu a făcut dovada faptului că imobilul situat în Galaţi, str. x a fost în proprietatea Comunităţii Evreilor din Galaţi.

Susţine că A. trebuia să depună Ia dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004 acte de proprietate (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată şi altele asemenea) prin care să se constate că imobilul solicitat la restituire situat în Galaţi, str. x s-a aflat în proprietatea Comunităţii Evreilor din Galaţi, la momentul preluării de către statul român.

Nu au fost depuse acte de proprietate în susţinerea celor menţionate în sentinţa civilă nr. 2987 din data de 30.10.1957 a Tribunalului Popular al oraşului Galaţi şi a Deciziei nr. 1617/18.05.1943 a Curţii de Apel Galaţi.

Pe de altă parte, A. nu a depus, în susţinerea calităţii de proprietar, expertize judiciare sau extrajudiciare, deşi avea această obligaţie legală, şi nici nu a dovedit faptul că actuala adresă str. x ("nu a fost depus un istoric de adresă si nr. postai), despre care se face menţiune în copia sentinţei civile nr. 2987 din data de 30.10.1957 a Tribunalului Popular al Oraşului Galaţi.

Totodată, depunerea în dovedirea dreptului de proprietate a Deciziei nr. 1617/18.05.1943 a Curţii de Apel Galaţi în care doar se enumera mai multe imobile, printre care şi imobilul care face obiectul cererii de retrocedare nu conduce la concluzia că ar fi incidenţă prezumţia existenţei dreptului de proprietate, la momentul preluării, asupra unei suprafeţe de 1000 m.p. de la Comunitatea Evreilor Galaţi.

Astfel, enumerarea în mod generic a unor imobile care au aparţinut Centralei Evreilor şi care au făcut obiectul unui litigiu nu poate duce la concluzia existentei dreptului de proprietate strict cu privire la bunul ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/14.09.2004.

Consideră recurenta că nici invocarea în susţinerea dreptului de proprietate asupra imobilului doar a actului de preluare, sentinţa civilă nr. 2987/1957 nu este suficientă pentru dovedirea dreptului de proprietate. Actul de preluare trebuia coroborat cu alte acte din care să reiasă în mod neechivoc dreptul de proprietate al Comunităţii Israelite din Galaţi asupra imobilului situat în Galaţi, str. x.

Totodată, în respectivele hotărâri judecătoreşti (Sentinţa civilă nr. 2987 din data de 30.10.1957 şi Decizia nr. 1617/18.05.1943 a Curţii de Apel Galaţi) nu se face referire la înscrisurile care să facă dovada concretă şi reală a dreptului de proprietate asupra respectivului imobil, iar acestea nu instituie o prezumţie absolută a dreptului de proprietatea supra bunului solicitat în procedura administrativă.

Din conţinutul O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reiese faptul că, în procedura administrativă de soluţionare a cererilor de retrocedare, solicitanţii trebuie să facă dovada proprietăţii asupra imobilelor solicitate, iar înscrisurile depuse de solicitanta A. nu au fost de natură a dovedi dreptul de proprietate asupra bunului solicitat prin cererea de retrocedare.

În cadrul unei alte critici, recurenta susţine că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a dispus obligarea sa la plata cheltuielulor de judecată în cuantum de 10904,73 RON, din care 9304,73 RON, onorariu de avocat şi 1500 RON onorariu expert, sens în care invocă Decizia nr. 1223 din 27 martie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –Secţia a II-a Civilă, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în conformitate cu jurisprudenţa CEDO şi cu cea naţională, dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. sunt aplicabile în raport de dimensiunea culpei procesuale a părţii care a pierdut procesul, fiind necesară însă şi cerinţa ca, în analiza culpei să se aibă în vedere gravitatea prejudiciului real creat părţii care a achitat cheltuielile de judecată precum şi faptul că aceste cheltuieli urmează a fi recuperate numai în măsura în care pot fi dovedite şi constituie cheltuieli efective şi necesare care au fost făcute în mod real în limita unei sume cuantificate, considerate în practică ca fiind rezonabilă.

Având în vedere caracterul accesoriu al capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, consideră că acestea au fost acordate în mod eronat de instanţa de judecată prin sentinţa recurată.

Recurenta consideră că nu se află în culpă procesuală care să determine plata cheltuielilor de judecată şi, în acest context consideră că a fost obligată în mod nelegal la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10904,73 RON, reprezentând onorariu de avocat (9404,73 RON) şi onorariu expert (1500 RON).

Apreciază că onorariul pretins de reclamantă, în cuantum de 9404,73 RON, este nepotrivit de mare în raport cu obiectul cauzei şi raportat la munca prestată, fiind doar trei termene de judecată

Reducerea onorariului de avocat se face şi în raport de munca îndeplinită de apărător, iar partea care a câştigat procesul va putea obţine restituirea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al acestora în acord cu jurisprudenţa CEDO şi a Curţii Constituţionale.

Cheltuielile de judecată cuprind taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţiilor şi experţilor, cheltuieli făcute pentru administrarea probelor ori pentru deplasarea părţilor şi martorilor la instanţă.

În ceea ce priveşte plata sumei de 1500 RON, reprezentând onorariul de expert, solicită a se constata că autoritatea nu se află în culpă, sarcina probei revenind reclamantei, iar dacă informaţiile din raportul de expertiză erau comunicate, astfel cum prevede O.U.G. nr. 83/1999 încă din faza administrativă de soluţionare a cererii de retrocedare, această cauză nu ar mai fi existat.

Dacă solicitanta A. comunica informaţiile la momentul analizării dosarului aferent cererii de retrocedare, cheltuielile ocazionate de acest dosar nu ar mai fi existat, mai mult decât atât, consideră că raportul de expertiză nu poate suplini dovedirea de către reclamantă a dreptului său de proprietate, fiind de fapt o identificare topografică actuală a imobilului.

Invocă şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real tăcute în limita unui cuantum rezonabil.

Pentru toate aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului a formulat întâmpinare reclamanta A., în cadrul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului cu privire la critica recurentei ce vizează nesocotirea de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., la stabilirea cuantumului onorariului de avocat, apreciind că aceasta nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de dispoziţiile legale pentru care poate fi exercitată calea extraordinară de atac a recursului, impunându-se, pentru acest considerent, anularea acestuia, ca nemotivat.

Pe fondul recursului solicită respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 03.09.2019 s-a stabilit primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, Înalta Curte, având nevoie de timp pentru a delibera, eventual, pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunţarea la data de 26 noiembrie 2021. La acel moment, având în vedere imposibilitatea constituirii completului, un membru al acestuia neputând participa la deliberări, din motive obiective, a amânat din nou pronunţarea la data de 9 decembrie 2021, şi, în aceeaşi compunere a pronunţat prezenta hotărâre.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat şi de apărările din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea următoarelor argumente:

În prealabil, în ceea ce priveşte nulitatea motivului de recurs ce vizează cheltuielile de judecată acordate de către instanţa de fond, invocată de intimata – reclamantă, în cadrul întâmpinării depusă la dosar, aminteşte Înalta Curte că a fost soluţionată de către instanţă în şedinţa publică de la termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2021, înainte de a se deschide dezbaterile pe fondul recursului, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere la pronunţarea acestei soluţii fiind consemnate în practicaua încheierii de şedinţă ce a fost întocmită în cauză pentru acel termen de judecată.

Analizând pe fond recursul ce face obiectul prezentei judecăţi, Înalta Curte constată următoarele:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Controlul judiciar declanşat de reclamanta A. are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei nr. 907/14.03.2018 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

Prin acest act administrativ, autoritatea emitentă a respins cererea de retrocedare formulată de reclamantă, motivat de faptul că solicitanta nu a depus înscrisuri din a căror coroborare să reiasă dovada proprietăţii asupra imobilului şi nici note de reconstituire a vechiului amplasament al imobilului solicitat.

Instanţa de fond a apreciat că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor legale impuse de O.U.G. nr. 83/1999, motiv pentru care a admis acţiunea reclamantei şi pe cale de consecinţă, a anulat Decizia nr. 907/14.03.2018 emisă de Comisia Specială de Retrocedare, dispunând deopotrivă acordarea măsurilor reparatorii în echivalent în condiţiile stabilite de legea specială, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 10904,73 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei.

Înalta Curte constată că dezlegarea primei instanţe, inclusiv argumentaţia pe care se fondează, sunt la adăpost de orice critică, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a faptelor şi normelor incidente cauzei, după cum se va detalia în continuare.

Analizând criticile recurentei – reclamante subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, într-o primă critică, recurenta susţine interpretarea eronată de către instanţa de fond a dispoziţiilor pct. 10 şi 11 din normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, ale art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (2), (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 şi ale art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reţine însă interpretarea eronată de către instanţa de fond a acestor dispoziţii, raportat la materialul probator administrat în cauză.

Potrivit art. 1 alin. (1), (2) şi 3 din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România

"Art. 1

(1) Imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Adăugirile aduse construcţiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depăşesc 50% din aria desfăşurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparaţii curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării iniţiale, îmbunătăţiri funcţionale şi altele asemenea.

(3) Prin comunitatea minorităţilor naţionale se înţelege entitatea juridică de drept privat, constituită şi organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetăţenilor unei comunităţi ale unei minorităţi naţionale ce a deţinut în proprietate imobile preluate în mod abuziv şi care dovedeşte că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat. În situaţia în care continuitatea entităţii juridice de drept privat, care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, nu reiese din actele normative în vigoare, această continuitate se recunoaşte de către instanţa judecătorească ce a autorizat funcţionarea entităţii juridice de drept privat, în condiţiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, coroborat cu art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice alte acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului la data preluării abuzive.

Din analiza acestor dispoziţii legale, rezultă că sunt supuse restituirii foştilor proprietari imobilele care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989.

Prin H.G. nr. 1093/2005, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, a fost explicat conceptul de preluare abuzivă.

Astfel, potrivit pct. 2 din Norme, sunt considerate abuzive acele preluări de imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu momentul preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere, dată în formă autentică, care să ateste acest lucru.

Sunt considerate abuzive şi preluările fără titlu valabil ale imobilelor care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, în perioada de referinţă, sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi preluările fără temei legal, prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau administraţiei de stat.

Rezultă că sunt abuzive preluările imobilelor produse în temeiul sau ca efect al unor acte normative.

Totodată, potrivit pct. 10 din aceleaşi Norme metodologice corespunzătoare articolului 1 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, prin sintagma acte doveditoare se înţelege:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte financiară, act sub semnătură privată şi altele asemenea);

b) acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive (extrasul de carte funciară, istoricul de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului, iar pentru mediul rural - extrasul de pe registrul apicol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate).

. . . . . . . . . .

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale.

Se constată astfel că, prin cererea înregistrată la Comisia Specială de retrocedare sub nr. x/14.09.2004, s-a solicitat, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 83/1999, restituirea imobilului Sinagoga Croitorilor Izraeliţi " Fraterna", situat în municipiul Galaţi, localitatea Galaţi, fosta stradă B. nr. 6 judeţ Galaţi.

În dovedirea cererii sale, reclamanta a depus la dosarul administrativ două hotărâri judecătoreşti, respectiv decizia civilă nr. 1617/18.05.1943 a Curţii de Apel Galaţi şi sentinţa civilă nr. 2987/30.10.1957 a Tribunalului Popular al Oraşului Galaţi.

Deşi, în cuprinsul deciziei civile nr. 1617/1943 a Curţii de Apel Galaţi pronunţată în contradictoriu cu Centrul Naţional de Românizare, instituţie reprezentantă a Statului Român însărcinată cu administrarea şi revânzarea bunurilor evreieşti expropriate, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat, că imobilul Centrului Evreilor din România – Oficiul Judeţean Covurlui din Galaţi, str. x, fost nr. 5, nu a intrat în patrimoniul Statului în virtutea Decretului –Lege nr. 842/28.03.1941, reţinându-se deopotrivă că imobilul respectiv împreună cu alte imobile erau în proprietatea comunităţilor evreieşti din Galaţi, iar prin sentinţa nr. 2987/30.10.1957 Tribunalul Popular al Oraşului Galaţi, în temeiul Decretului nr. 111/1951 şi al Instrucţiunii nr. 6491/1951, a dispus trecerea în patrimoniul statului a terenului în suprafaţă de 1000 m.p. viran din Galaţi, str. x, consfinţind totodată faptul că, la momentul pronunţării hotărârii, acesta se afla în proprietatea Comunităţii Evreilor fiind înregistrat şi în evidenţele secţiei Financiare ale Oraşului Galaţi, recurenta – pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a reţinut că nu s-a făcut dovada proprietăţii asupra imobilului.

Ori, raportat la aceste înscrisuri, instanţa de control judiciar constată că, în mod corect judecătorul de primă jurisdicţie a reţinut că cele două hotărâri constituie acte doveditoare în sensul art. 1 alin. (4) teza finală din O.U.G. nr. 83/1999, întrucât se încadrează în noţiunea de act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparţinea solicitantului (pct. 10 lit. c) din Normele metodologice), iar preluarea din partea Statului Român se încadrează în definiţia dată la pct. 2 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G nr. 83/1999.

Judicios instanţa de fond a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prezumţia legală de lucru judecat, ca manifestare pozitivă a autorităţii de lucru judecat, dă posibilitatea oricărei părţi de a opune lucrul anterior judecat, indiferent dacă rezolvarea a fost dată prin considerentele unei hotărâri anterioare.

Înalta Curte aminteşte că, în conformitate cu dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., aspectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea litigiu care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis, asigurându-se astfel nevoia de ordine şi stabilitate juridică şi evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

La nivel doctrinar s-a reţinut că " Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) noul C. proc. civ., presupune,în termenii acestui text, că oricare dintre parti poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, daca are legătura cu soluţionarea acestuia din urmă.

Aceasta înseamna ca nu trebuie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se intampla in cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci trebuie sa existe doar o legătura cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (in sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţa a statuat deja jurisdicţional)".

Faptul că, în respectivele hotărâri judecătoreşti nu sunt enunţate înscrisurile ce fac dovada concretă a dreptului de proprietate ce a fost statuat prin acestea, nu justifică înlăturarea lor, mai ales în absenţa unor dovezi contrare, în condiţiile în care, conform art. 4 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, aplicabil şi în prezenta cauză, la care trimite art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, în favoarea intimatei – reclamante operează prezumţia de proprietate asupra imobilului, fiind expres prevăzut că " 4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".

Or, din conţinutul celor două hotărâri judecătoreşti, rezultă în mod neechivoc faptul că, până în anul 1957 imobilul Sinagoga Croitorilor Izraeliţi " Fraterna" "situat în Galaţi str. x, în mărime de 1000 mp şi înregistrat sub nr. x la Secţiunea Financiară Oraş Galaţi" a fost în patrimoniul Comunităţii Evreilor din Galaţi, ulterior fiind preluat în mod abuziv de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 111/1951 şi al Instrucţiunii nr. 6491/1951 pentru aplicarea decretului.

Nici critica conform căreia A. nu a dovedit faptul că " actuala adresă str. x nr. 6" nu poate fi avută în vedere, raportat la cele reţinute de expertul judiciar C., în cadrul Raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea" Topografie, geodezie, cadastru", întocmit în cadrul probei cu expertiză administrată la judecata pe fond a pricinii, pentru a stabili dacă imobilul poate fi restituit în natură sau dacă se impunea acordarea măsurilor compensatorii, în condiţiile în care acest aspect nu a fost lămurit în cadrul procedurii administrative.

Faţă de menţiunile făcute de doamna expert C. la Capitolul III- Concluzii, din cadrul raportului de expertiză (fila x Volumul I din dosarul de fond) în sensul că " la această dată întreaga stradă B. împreună cu fostele imobile au fost demolate, în zonă a fost înfiinţat un cartier rezidenţial şi au fost construite blocuri în perioada 1956-1960. Fostul amplasament al imobilului revendicat ...cu adresă strada x nr. 11. Terenul fostului imobil revendicat este ocupat de construcţia blocului şi de elemente de sistematizare, în zonă nu există teren liber care poate fi retrocedat", necontestate de către recurenta – pârâtă în cadrul unor obiecţiuni, reţine Înalta Curte că soluţia judecătorului fondului, de admitere a acţiunii, de anulare a Deciziei nr. 907/14.03.2018 şi de acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce face obiectul litigului, este legală, intimata – reclamantă făcând dovada îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de O.U.G. nr. 83/1999.

Aşadar, critica recurentei în sensul că instanţa a interperat în mod eronat prevederile pct. 10 şi 11 din normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, ale art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (2), (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 şi ale art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este nefondată.

Nici critica ce vizează soluţia de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată nu poate fi reţinută de către instanţa de control judiciar, având în vedere următoarele argumente:

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ.: "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ.:

"Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezentei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Din textul de lege anterior menţionat rezultă că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii adverse, să îi plătească cheltuieli de judecată, acesta aplicându-se indiferent de obiectul litigiului ori de părţile implicate.

Aşadar, acordarea cheltuielilor de judecată este strâns legată de soluţia dată de instanţă cererii de chemare în judecată.

Deci, la baza obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.

Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câştigătoare.

Astfel, ideea de culpă a părţii, care, prin atitudinea sa, a determinat partea potrivnică să intenteze o acţiune în realizarea dreptului, este o condiţie a acordării cheltuielilor de judecată. Prin urmare, partea reclamantă poate să pretindă cheltuieli de judecată ori de câte ori nerealizarea dreptului pretins este imputabilă părţii potrivnice.

Altfel spus, partea din vina căreia s-a purtat procesul, trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de partea câştigătoare, deoarece, cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancţiune procedurală pentru partea care a pierdut pricesul, ci acestea au şi rolul de a despăgubi partea care a câştigat procesul, care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare.

Prin urmare, instanţa de control judiciar apreciază neîntemeiate criticile recurentei cu privire la soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, reţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, în mod justificat, de către partea care a câştigat procesul.

Legiuitorul a statuat că partea care a câştigat procesul are dreptul la acordarea sumelor de bani efectuate cu procesul purtat, sume ce urmează a fi suportate de către partea care a pierdut procesul şi care, prin comportamentul său a obligat partea potrivnică câştigătoare să angajeze cheltuielile din proces.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

În speţă, cum contestaţia reclamantei a fost admisă, culpa procesuală aparţine pârâtei, astfel că, în mod corect prima instanţă a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat şi onorariu de expert, cheltuieli efectuate de reclamantă.

În ceea ce priveşte critica referitoare la întinderea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă este nemulţumită de faptul că instanţa de fond a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de expert, în cuantum de 1500 RON, susţinând că nu se află în culpă " sarcina probei revenind reclamantei".

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3) – (4) şi art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanţei de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanţa care a pronunţat sentinţa recurată a cuantumului onorariului expertului care a întocmit raportul de expertiză judiciară nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de către instanţa de recurs.

Această critică nu vizează, deci, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului de expert solicitat.

Prin urmare, critica ce vizează obligarea recurentei la plata sumei de 1500 RON, reprezentând onorariul de expert, nu poate fi primită şi în considerarea faptului că aceasta reprezintă o chestiune de temeinicie lăsată la aprecierea instanţei în faţa căreia s-a administrat proba.

Nici critica conform căreia " onorariul pretins se reclamantă în cuantum de 9404,73 RON (onorariu avocat ales) este nepotrivit de mare în raport cu obiectul cauzei şi raportat la munca prestată" nu poate fi primită, tot în considerarea faptului că acest motiv nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la cele statuate prin Decizia nr. 3/2020 din 20 ianuarie 2020 emisă de Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin această decizie de unificare s-a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aşadar, Înalta Curte constată că, în speţă, prima instanţă a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale naţionale şi europene, de doctrină şi jurisprudenţă, în raport cu soluţia pronunţată pe fondul pricinii, astfel că şi critica ce vizează obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10904,73 RON, este nefondată, hotărârea recurată fiind legală şi din această perspectivă.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei nr. 66/2019 din 9 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402, raportat la art. 396 alin. (2) din C. proc. civ., astăzi, 9 decembrie 2021.