Audiovisual broadcast sanctions: bad faith and reasonable verification of news sources under the Audiovisual Code

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 februarie 2021, pe rolul Curţii de Apel Timişoara - – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Naţional al Audiovizualului ("CNA", "Consiliul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 23/19.01.2021 a Consiliului Naţional al Audiovizualului, comunicată la data de 21.01.2021, precum şi suspendarea executării actului administrativ atacat.

1.2. Cererea de suspendare a executării a fost respinsă prin încheierea din 24 februarie 2021.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 173 din 1 aprilie 2021, Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Naţional al Audiovizualului şi a anulat Decizia nr. 23/19.01.2021, emisă de pârât.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 173 din 1 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, cu consecinţa menţinerii deciziei contestate.

Recurentul-pârât susţine că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului, apreciind eronat că nu poate fi reţinută reaua-credinţă a reclamantei, întrucât aceasta a indicat sursa informaţiilor prezentate. Or, aceste surse au fost prezentate doar în cadrul cererii de chemare în judecată, reclamanta motivând prezentarea textului difuzat pe parcursul a două zile ca fiind o chestiune de notorietate publică. Sursele menţionate sunt trimiteri ale reclamantei la reportaje aparţinând presei scrise ori informaţii prezentate pe internet, care nu au fost indicate în conţinutul programelor audiovizuale analizate de CNA la stabilirea faptei contravenţionale.

Astfel, arată recurentul, instanţa de fond a apreciat greşit că, din perspectiva libertăţii de exprimare a jurnalistului, nu poate fi reţinută reaua-credinţă, ca element constitutiv al faptei contravenţionale.

Totodată, textul art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului nu se referă doar la buna-credinţă a furnizorilor de servicii media audiovizuale, ci prevede că aceştia trebuie să respecte şi principiul informării corecte, verificate şi prezentate în mod imparţial. În acest sens instanţa de fond trebuia să aibă în vedere şi raportul de monitorizare depus la dosarul cauzei, din care rezultă punctul de vedere al reclamantei faţă de situaţia imputată.

Prin urmare, instanţa de fond nu a avut în vedere strict informaţia difuzată pe crawl, cea care a dat conţinutul textului difuzat în mod repetat, timp de două zile în cadrul programului, apreciind în mod greşit că sancţionarea reclamantei este nelegală şi că în sarcina acesteia nu poate fi reţinută săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 91 alin. (1) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul de judecată din 8 februarie 2023, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 23/19.01.2021, emisă de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, reclamanta A. S.R.L. a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 5000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual (Codul audiovizualului), potrivit căruia în virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii: b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu bună-credinţă.

S-a reţinut în decizia contestată că furnizorul de servicii a transmis pe crawl, în mod repetat, în zilele de 18.12.2020 şi 19.12.2020, un text potrivit căruia: "B. a consiliat firma austriacă C. tăietoare de păduri în România şi apropiată de multimilionarul D.-director Romsilva, ani de zile". Consiliul a reţinut că informaţia prezentată nu are legătură cu activitatea numitului B., întrucât acesta nu a fost condamnat pentru afacerile cu firma austriacă C. şi a apreciat că informaţia difuzată nu a fost corectă, fiind transmisă cu rea-credinţă, astfel că publicul nu şi-a putut forma în mod liber opinia cu privire la veridicitatea informaţiei.

În fond, prima instanţă a reţinut că informaţiile prezentate nu se refereau la o acţiune ilicită a numitului B. şi că nu s-a dovedit reaua-credinţă a reclamantei, aceasta prezentând şi sursele informaţiilor difuzate.

Recurentul-pârât a criticat aceste considerente, susţinând că reclamanta avea obligaţia de a indica sursele informaţiilor în conţinutul programelor audiovizuale analizate de CNA, iar nu direct, în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Or, Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă nu a fost sancţionată contravenţional pentru neprezentarea surselor informaţiilor rulate în mesajului transmis pe crawl, ci pentru că informaţia difuzată nu a fost corectă, fiind transmisă cu rea-credinţă. Prezentarea surselor informării a fost avută în vedere de instanţa de fond ca un criteriu al bunei-credinţe a reclamantei în analiza modalităţii de transmitere a informaţiei analizate de CNA, Înalta Curte apreciind că este permisă indicarea lor prin cererea de chemare în judecată, în dovedirea nelegalităţii deciziei CNA contestate.

De altfel, nu se identifică nicio normă, din cuprinsul Legii audiovizualului nr. 504/2002 sau a Codului Audiovizualului, adoptat prin Decizia nr. 220/2011, prin care furnizorii de servicii media să indice exact sursele informaţiilor prezentate, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 504/2002, caracterul confidenţial al surselor de informare utilizate în conceperea sau elaborarea de ştiri, de emisiuni sau de alte elemente ale serviciilor de programe este garantat de prezenta lege.

Cât priveşte criticile referitoare la reaua-credinţă a reclamantei, în mod corect instanţa de fond a constatat că o astfel de atitudine subiectivă nu a fost relevată în speţă. Nici în decizia atacată şi nici în faţa instanţei de judecată, recurentul-pârât nu a indicat elementele care converg spre concluzia acţionării de către intimata-reclamantă cu rea-credinţă în difuzarea informaţiilor care au rulat în zilele de 18.12.2020 şi 19.12.2020. În recurs, recurentul s-a rezumat la a susţine că libertatea de exprimare a jurnalistului nu poate justifica reaua-credinţă în prezentarea informării cu privire la un subiect, fapt sau eveniment, argument care este corect principal, însă în cauza de faţă nu s-a dovedit atitudinea subiectivă invocată de Consiliu, astfel că nu sunt utile discuţiile referitoare la limitele libertăţii de exprimare a jurnalistului.

Recurentul-pârât a făcut referire şi la obligaţia jurnalistului de a respecta principiul informării corecte, verificate şi prezentate în mod imparţial. În luarea deciziei de sancţionare, precum şi în apărările formulate pe parcursul cauzei, CNA s-a întemeiat pe ideea că informaţia prezentată în emisiunile reclamantei ar face trimitere la o pretinsă activitate ilicită a numitului B., pentru care a fost condamnat de o instanţă penală, însă Înalta Curte, la fel ca instanţa de fond, constată că mesajul transmis nu conţine astfel de trimiteri ori idei, nefiind menţionată şi nici sugerată ideea unei condamnări a numitului B. pentru afacerile cu firma austriacă C..

Din perspectiva prezentării unei informări corecte şi verificate, este de observat şi că intimata-reclamantă a prezentat sursele pe baza cărora şi-a întemeiat mesajul difuzat, respectiv articole din presa scrisă/online, iar obligaţia de verificare a veridicităţii informaţiilor nu poate fi absolutizată, în raport de specificul activităţii jurnalistice. Astfel cum s-a arătat şi în jurisprudenţa CEDO, "este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii" (Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, Hotărârea Dalban împotriva României din 9 septembrie 1999). În acelaşi sens, CEDO a mai reţinut că "Principala probă a bunei-credinţe pe care o poate face ziaristul este cea a "verificarii rezonabile" a informaţiei înainte de difuzare. Ea consta în dovedirea faptului ca ziaristul a verificat existenta unor elemente, împrejurări sau circumstanţe de natură să-i confere suficiente motive care sa-l facă sa creadă in adevărul faptelor publicate. Suficienta motivelor trebuie analizata şi din perspectiva caracterului perisabil al informaţiei. Informaţia este un bun perisabil prin chiar natura sa, iar ziaristul nu are la îndemână nici mijloacele şi nici timpul de verificare de care beneficiază alte categorii de persoane. Simpla constatare ca faptele relatate de ziarist nu sunt adevărate nu este suficienta pentru a se concluziona ca acesta a acţionat cu rea-credinţă."

Nici conţinutul punctului de vedere formulat de reclamantă (pretins omis a fi analizat de instanţa de fond) nu este de natură a conduce la o altă concluzie, reclamanta prezentând sursele pe care le-a avut la dispoziţie pentru a difuza mesajul incriminat, arătând că, în opinia sa, informaţia prezentată era una de notorietate, uşor accesibilă oricărei persoane prin utilizarea motorului de căutare Google.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia de admitere a acţiunii şi de anulare a deciziei CNA contestate este legală, fiind pronunţată cu o corectă interpretare şi aplicare a art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul audiovizualului, iar recurentul-pârât nu a prezentat critici apte să conducă la reformarea sentinţei atacate.

În consecinţă, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului împotriva sentinţei civile nr. 173 din 1 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.