Unjustified suspension of public hospital manager: insufficient motivation of administrative acts and liability of the proposing authority

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 18 septembrie 2020, pe rolul Tribunalului Argeş – secţia I civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Sănătăţii şi Ministerul Sănătăţii, a solicitat:

(i) anularea Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 548/30.04.2020 şi a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 671/15.05.2020, ca fiind nelegale şi emise cu exces de putere;

(ii) obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite în temeiul contractului de management nr. x/20.06.2019 şi cele efectiv încasate, începând cu data de 30.04.2020 şi până la data de 25.05.2020 când a încetat suspendarea contractului de management;

(iii) obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. La data de 21 octombrie 2020, pârâtul Ministerul Sănătăţii a depus cerere de chemare în garanţie prin care a chemat în judecată Instituţia Prefectului-Judeţul Argeş, solicitând obligarea chematei în garanţie la plata despăgubirilor reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite în temeiul contractului de management nr. x/20.06.2019 şi cele efectiv încasate, începând cu data de 30.04.2020 şi până la data de 25.05.2020, când a încetat suspendarea contractului de management, astfel cum au fost solicitate de reclamantul A..

Totodată, pârâtul a solicitat şi obligarea chematei în garanţie la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamant.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 729 din 11 decembrie 2020, Tribunalul Argeş – secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

1.4. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 23 decembrie 2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 85 din 7 mai 2021, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Sănătăţii şi Ministerul Sănătăţii;

(ii) a anulat Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 548/30.04.2020 şi Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 671/15.05.2020;

(iii) a obligat pârâţii la plata despăgubirilor reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite conform contractului de management şi cele efectiv încasate începând cu 30.04.2020 şi până la 25.05.2020;

(iv) a obligat pârâţii la 2000 RON cheltuieli de judecată;

(v) a admis cererea de chemare în garanţie;

(vi) a obligat chemata în garanţie Instituţia Prefectului - Judeţul Argeş la suportarea despăgubirilor reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite conform contractului de management şi cele efectiv încasate începând cu 30.04.2020 şi până la 25.05.2020 şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 85 din 7 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs chemata în garanţie Instituţia Prefectului - Judeţul Argeş, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, chemata în garanţie susţine încălcarea dreptului său la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 din Constituţia României, întrucât citaţia emisă pentru termenul din 23.04.2021, la care s-a judecat cauza, a fost comunicată instituţiei la data de 05.04.2021, fără a exista un termen de 25 de zile pentru formularea întâmpinării, iar cererea de chemare în garanţie nu i-a fost comunicată.

Referitor la obligarea Instituţiei Prefectului - Judeţul Argeş la plata despăgubirilor reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite conform contractului de management şi cele efectiv încasate începând cu 30.04.2020 şi până la 25.05.2020, susţine recurenta că această obligaţie nu putea fi dispusă decât cel mult pentru perioada 30.04.2020 – 15.05.2020, iar nu până la 25.05.2020, adică doar pentru perioada în care a fost emis Ordinul nr. 548/30.04.2020, întrucât numai acest act administrativ a fost emis la propunerea Prefectului Judeţului Argeş.

Mai arată recurenta că Prefectul Judeţului Argeş a înaintat o propunere căreia Ministerul Sănătăţii îi putea da curs ori nu, astfel că nu există o culpă a chematei în garanţie pentru emiterea doar a unei propuneri, care nu instituia vreo obligaţie în sarcina ministerului. Eventuala culpă a chematei în garanţie ar putea fi reţinută cel mult cu privire la emiterea Ordinului nr. 548/30.04.2020.

3.2. Pârâtul Ministerul Sănătăţii a formulat recurs provocat (intitulat "recurs incident") împotriva sentinţei instanţei de fond, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât critică soluţia instanţei de fond, prin care au fost anulate Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 548/30.04.2020 şi Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 671/15.05.2020 pentru neîndeplinirea cerinţei motivării.

Arată recurentul-pârât că, în raport de aspectele sesizate în adresa emisă de prefectul Judeţului Argeş sub nr. x/27.04.2020 şi ţinând cont de gravitatea faptelor prezentate, prin Ordinul nr. 548/30.04.2020 emis de Ministrul Sănătăţii a fost suspendat raportul de serviciu al reclamantului, pe perioada stării de urgenţă, pentru neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu. În preambulul ordinului a fost indicată adresa prin care au fost semnalate toate aceste aspecte, precum şi temeiurile de drept în baza cărora a fost emis Ordinul nr. 548/30.04.2020, iar la art. 1 s-a arătat în mod expres că actul a fost emis pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Astfel, motivul pentru care au fost emise cele două ordine se referă la neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu care-i revin reclamantului conform contractului de management, iar instanţa de fond a ignorat rezultatul final al managementului defectuos, care a avut drept rezultat infectarea cadrelor medicale din Spitalul Câmpulung şi apariţia unui focar de infecţie la nivelul spitalului. Slaba comunicare cu echipa medicală şi slaba instruire a personalului medical au condus la o serie de disfuncţionalităţi în organizarea şi funcţionarea spitalului, însă instanţa de fond a reţinut lipsa culpei managerului, pe motiv că acesta ar fi semnalat unele deficienţe privind lipsa de materiale sau personal. Or, remedierea acestor deficienţe face parte din atribuţiile managerului.

Consideră recurentul-pârât că în speţă s-a dovedit o încălcare a obligaţiilor managerului cuprinse în contractul de management, prin nerespectarea atât a drepturile pacientului, cât şi legislaţiei privind securitatea şi sănătatea în muncă a lucrătorilor, care a avut drept consecinţă îmbolnăvirea/expunerea pacienţilor dar şi a personalului medical (16 persoane) la infectarea cu virusul SARSCoV-2. Drept urmare, măsura suspendării reclamantului din funcţie, respectiv a suspendării efectelor juridice ale contractului de management, dispusă prin Ordinul nr. 548/30.04.2020, este legală, fiind întemeiată pe prevederile art. 32 din Decretul Preşedintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi este justificată de încălcarea obligaţiilor managerului prevăzute în contractul de management.

Subliniază recurentul-pârât că, în conformitate cu prevederile art. 252 lit. b) şi e) şi art. 279 alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2019, prefectul are atribuţii în exercitarea rolului constituţional de conducere a serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi atribuţii în domeniul situaţiilor de urgenţă. Totodată, prin Dispoziţia Ministerului Afacerilor Interne nr. 531/14.05.2020 secretarul de stat, şef al Departamentului pentru Situţii de Urgenţă, a dispus că toate structurile teritoriale ale autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi celelalte autorităţi locale vor acţiona pentru prevenirea şi combaterea epidemiilor cu coronavirus, integrat doar sub coordonarea prefectului, care va asigura coordonarea unitară a dispoziţiilor autorităţilor publice centrale cu rol principal şi de coordonare. În temeiul acestor prevederi legale, Ministerul Sănătăţii a adoptat măsură suspendării, la propunerea Prefectului Judeţului Argeş.

În ceea ce priveşte Ordinul nr. 671/15.05.2020, susţine recurentul-pârât că acest act administrativ a fost emis cu respectarea competenţelor legale prevăzute de art. 21 din O.U.G. nr. 70/2020 privind reglementarea unor măsuri, începând cu data de 15 mai 2020, în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, pentru prelungirea unor termene, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, precum şi a altor acte normative. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 70/2020 este în vigoare de la data de 14.05.2020, fiind publicată în Monitorul Oficial nr. 394 din 14.05.2020, iar Legea nr. 55/2020 nu conţine norme derogatorii de la această ordonanţă de urgenţă şi nici nu o abrogă.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea în timp a O.U.G. nr. 70/2020, recurentul-pârât de prevalează de dispoziţiile art. 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., în conformitate cu care actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor. Or, Ordinul Ministrului Sănătăţii a fost încheiat în conformitate cu prevederile art. 21 din O.U.G. nr. 70/2020 şi nu poate genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data emiterii sale, motiv pentru care Ordinul îşi produce efectele juridice până la epuizarea efectelor determinate de starea de alertă sau până la abrogarea O.U.G. nr. 70/2020 printr-un alt act normativ.

Totodată, arată recurentul-pârât, în cauză este incident şi principiul derogării normei speciale de la norma generală. Astfel, spre deosebire de prevederile aplicabile în perioada stării de urgenţă, respectiv art. 19 din Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, dispoziţiile art. 21 din O.U.G. nr. 70/2020 nu mai prevăd motivul suspendării din funcţiile de conducere a conducătorilor unităţilor sanitare, respectiv neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu. Acest articol a fost modificat prin Legea nr. 179/2020, prerogativa de numire, suspendare şi eliberare din funcţie revenind în prezent autorităţilor publice locale în a căror subordine se află unitatea sanitară. Însă, la data emiterii Ordinului nr. 671/15.05.2020, ministrul sănătăţii deţinea, potrivit art. 21 din O.U.G. nr. 70/2020 atribuţia de numire suspendare şi eliberare din funcţie inclusiv a managerilor din unităţile sanitare din subordinea autorităţilor administraţiei publice locale, astfel că actul administrativ a fost legal emis.

4. Apărările formulate în cauză

Recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de chemata în garanţie Instituţia Prefectului - Judeţul Argeş, invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la ambele recursuri, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de chemata în garanţie Instituţia Prefectului - Judeţul Argeş pentru nesemnare şi excepţia nulităţii ambelor recursuri pentru netimbrare şi nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Alte aspecte procesuale

În şedinţa de judecată din 8 februarie 2023, intimatul-reclamant A. a renunţat la a susţine excepţia netimbrării recursurilor.

Excepţia nulităţii recursului declarat de chemata în garanţie Instituţia Prefectului - Judeţul Argeş a fost respinsă sub ambele aspecte invocate, nesemnarea şi nemotivarea recursului, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii, rămânând ca Înalta Curte să soluţioneze excepţia nulităţii pentru nemotivare, opusă recursului declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţăţii, o dată cu fondul recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

II. 1. Recursul principal, declarat de chemata în garanţie Instituţia Prefectului-Judeţul Argeş

Înalta Curte reţine că, deşi chemata în garanţie a încadrat motivele de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse de circumscriu pct. 5 şi 8 ale aceluişai articol, astfel cum s-a reţinut şi în practicaua prezentei decizii, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin necomunicarea cererii de chemare în garanţie şi neacordarea termenului prevăzut de lege pentru formularea întâmpinării.

Înalta Curte constată, contrar acestor susţineri, că cererea de chemare în garanţie a fost comunicată Instituţiei Prefectului-Judeţul Argeş la data de 22 februarie 2021 (conform dovezii de comunicare aflate la dosarul curţii de apel), astfel cum s-a dispus prin încheierea de la termenul din 12 februarie 2021, când cauza s-a amânat pentru data de 26 martie 2023.

Prin urmare, între data de 22 februarie 2021 (data comunicării cererii de chemare în garanţie) şi termenul de judecată stabilit în cauză (26 martie 2023), recurenta a avut la dispoziţie un termen suficient pentru formularea întâmpinării, care respectă (şi chiar depăşeşte) termenul legal de 25 de zile prevăzut de 201 alin. (1) C. proc. civ.. Totodată, întrucât cauza nu a fost soluţionată la termenul din 26 martie 2023, ci a fost amânată la la 23 aprilie 2023, pentru când chemata în garanţie a fost din nou citată, este indubitabil că a existat timp suficient pentru pregătirea apărării.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-chemate în garanţie prin care se susţine încălcarea drepturilor sale procesuale, câtă vreme acesteia i-a fost comunicată cererea de chemare în garanţie şi a beneficiat de termenul legal pentru formularea şi depunerea întâmpinării.

Referitor la criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte le constată a fi, de asemenea, nefondate.

Argumentaţia recurentei este construită, în esenţă, pe ideea inexistenţei unei culpe a Instituţiei Prefectului în emiterea de către Ministerul Sănătăţii a celor două ordine anulate de instanţa de fond, în subsidiar susţinându-se şi că, cel mult, culpa instituţiei ar putea fi reţinută doar în raport de primul ordin, emis la 30.04.2020, iar nu şi în raport de ordinul emis ulterior, la 15.05.2020.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în cauză a art. 72-74 C. proc. civ., reţinând că emiterea Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 548/30.04.2020 şi a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 671/15.05.2020 s-au fundamentat pe adresa emisă de Instituţia Prefectului - Judeţul Argeş sub nr. x/27.04.2020.

Înalta Curte reţine că pârâtul Ministerul Sănătăţii nu a desfăşurat un control propriu anterior emiterii ordinelor prin care s-a dispus suspendarea reclamantului din funcţia de manager al Spitalului Municipal Câmpulung, ci această măsură s-a fundamentat exclusiv pe constatările chematei în garanţie, care a imputat reclamantului desfăşurarea unui management defectuos şi a solicitat ministerului pârât să analizeze oportunitatea demiterii reclamantului din funcţia de manager. Câtă vreme instanţa de fond a constatat nelegalitatea ordinelor atacate, inclusiv pentru motivul nedovedirii încălcării de către reclamant a obligaţiilor sale manageriale, în cauză este relevată culpa Instituţiei Prefectului - Judeţul Argeş care, prin reţinerea unei situaţii de fapt eronate, a condus la adoptarea unor acte administrative nelegale şi la suspendarea raporturilor contractuale dintre reclamant şi unitatea spitalicească, împrejurări de natură a produce acestuia un prejudiciu constând în diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite conform contractului de management şi cele efectiv încasate, pe care chemata în garanţie a fost în mod corect obligată de instanţa de fond să o suporte.

Nu pot fi primite apărările recurentei, în sensul că simpla înaintare către Ministerul Sănătăţii a propunerii de încetare a contractului de management nu o face culpabilă de măsurile adoptate de minister în temeiul acestei propuneri. Deşi nu poate fi negată calitatea de organ decizional a pârâtului Ministerul Sănătăţii, atât timp cât constatările şi propunerile Instituţiei Prefectului - Judeţul Argeş, din cuprinsul adresei nr. x/27.04.2020 s-au concretizat în emiterea unor acte administrative nelegale, exclusiv în temeiul celor arătate în adresa amintită, chemata în garanţie este ţinută să răspundă pentru consecinţele faptelor sale.

Cât priveşte Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 671/15.05.2020, la emiterea căruia chemata în garanţie consideră că nu a avut nicio contribuţie, Înalta Curte constată că acest ordin dispune, la fel ca Ordinul anterior nr. 548/30.04.2020, suspendarea reclamantului A. din funcţia de manager al Spitalului Municipal Câmpulung, iar măsura suspendării are la bază tot pretinsele deficienţe manageriale identificate prin adresa Instituţiei Prefectului, chiar dacă această adresă nu mai este menţionată în cuprinsul actului administrativ. Singura diferenţă între cele două ordine se referă la cadrul legislativ în temeiul cărora au fost emise, în primul caz fiind în vigoare starea de urgenţă, astfel că Ordinul nr. 548/30.04.2020 a fost emis în temeiul art. 32 din Drectul Preşedintelui României nr. 240/2020, iar în al doilea caz, trecându-se la starea de alertă, Ordinul nr. 671/15.05.2020 a fost emis în temeiul art. 21 din O.U.G. nr. 70/2020 şi a Hotărârii CNSU nr. 24/2020 privind aprobarea instituirii stării de alertă la nivel naţional.

Prin urmare, ambele ordine au fost emise de Ministerul Sănătăţii în baza aspectelor imputate de chemata în garanţie în sarcina intimatului-reclamant A., în referire la modul de îndeplinite de către acesta a atribuţiilor sale manageriale, astfel că Instituţia Prefectului - Judeţul Argeş se află în culpă şi răspunde pentru consecinţele negative de natură patrimonială suferite de intimatul-reclamant ca urmare a suspendării contractului de management, fiind ţinută să suporte plata despăgubirilor solicitate de reclamant de la pârâtul Ministerul Sănătăţii, prin mecanismul chemării în garanţie.

În concluzie, faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi a art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de chemata în garanţie Instituţia Prefectului - Judeţul Argeş.

II.2. Recursul provocat declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii

Înalta Curte reţine că, deşi pârâtul a apreciat că recursul declarat este unul de tip incident, formulat în temeiul art. 472 raportat la art. 491 C. proc. civ., calea de atac întruneşte cerinţele unui recurs provocat, conform art. 473 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, reţinând că, deşi recursul declarat de pârât reprezintă, în cea mai mare parte, o reluare a apărărilor din întâmpinarea depusă în fond, totuşi cuprinde şi critici de nelegalitate ce pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-un prim rând de critici, recurentul-pârât a susţinut legalitatea emiterii celor două ordine, afirmând, în esenţă, că actele administrative îndeplinesc cerinţa motivării şi că instanţa de fond a ignorat aspectele imputate reclamantului în ceea ce priveşte modul defectuos de îndeplinite a atribuţiilor manageriale, critici pe care Înalta Curte le apreciază a fi nefondate.

Astfel, în ceea ce priveşte cerinţa motivării actelor administrative contestate, recurentul-pârât a susţinut că această condiţie este îndeplinită prin menţionarea în preambulul Ordinului nr. 548/30.04.2020 a adresei emise de Instituţia Prefectului – Judeţul Argeş sub nr. x/27.04.2020 şi prin arătarea, în cuprinsul art. 1 din acest ordin, că suspendarea se dispune pentru "neîndeplinirea sarcinilor de serviciu". Or, Înalta Curte reţine, în acord cu prima instanţă, că motivarea Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 548/30.04.2020 (ca şi cea a ordinului ulterior, emis la 15.05.2020) trebuia să conţină elementele de fapt care să permită destinatarului său să cunoască şi să evalueze temeiurile adoptării lui, precum şi să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. Mai exact, în cuprinsul actului trebuiau indicate punctual motivele de fapt care au condus la suspendarea reclamantului din funcţia de manager, respectiv deficienţele ce-i sunt imputate şi consecinţele negative pe care se pretinde că le-ar fi produs prin neexercitarea corespunzătoare a atribuţiilor manageriale, precum şi legătura de cauzalitate dintre acestea.

Trimiterea din cuprinsul ordinului la adresa emisă de Instituţia Prefectului (act necomunicat reclamantului) şi menţionarea generică a "neîndeplinirii atribuţiilor de serviciu" nu sunt suficiente pentru a aprecia îndeplinită cerinţa motivării actului. Motivarea actului administrativ, respectiv motivele de fapt şi temiurile de drept care au condus la emiterea Ordinului nr. 548/30.04.2020, trebuie să figureze chiar în cuprinsul acestuia, lipsa motivării neputând fi complinită ulterior, prin răspunsul la plângerea prealabilă sau prin trimitere la înscrisuri necomunicate reclamantului şi despre conţinutul cărora nu a avut cunoştinţă la data emiterii actului administrativ contestat.

Aceeaşi situaţie este relevată şi de conţinutul Ordinului nr. 671/15.05.2020, prin care, deşi se dispune o nouă suspendare din funcţie, de fapt se prelungeşte suspendarea anterioară, măsură întemeiată pe aceleaşi considerente, fără a se invoca motive noi. Aceasta în condiţiile în care, fiind deja suspendat din funcţia de manager, reclamantul nu a îndeplinit niciun fel de atribuţii în perioada 30.04.2020 – 15.05.2020, astfel că la data emiterii celui de-al doilea ordin, nu se puteau imputa acestuia deficienţe în exercitarea funcţiei.

În consecinţă, cele două ordine contestate nu îndeplinesc cerinţa esenţială a motivării, câtă vreme din conţinutul lor nu rezultă, în concret, care sunt atribuţiile de serviciu care nu au fost îndeplinite de reclamant în exercitarea funcţiei de manager.

Înalta Curte observă că, deşi a constatat lipsa motivării actelor administrative contestate, prima instanţă s-a aplecat, punctual, şi asupra constatărilor Instituţiei Prefectului – Judeţul Argeş din adresa nr. x/27.04.2020, care au stat la baza emiterii ordinelor atacate. Într-o motivare amplă (a se vedea paginile 12-15 ale sentinţei), prima instanţă a analizat în mod detaliat fiecare deficienţă imputată reclamantului în adresa menţionată în raport de înscrisurile aflate la dosarul cauzei şi a concluzionat că nici autoritatea emitentă şi nici instituţia chemată în garanţie nu au dovedit în ce modalitate se face vinovat reclamantul de situaţia relevată la nivelul Spitalului Municipal Câmpulung, în condiţiile în care însuşi reclamantul a sesizat autorităţilor problemele generate de contextul epidemic şi a solicitat aprobarea pentru dotarea suplimentară cu echipamente şi aparatură medicală şi, totodată, s-a preocupat de întocmirea protocolului de prevenire şi control a infecţiilor suspecte cu noul coronavirus, de crearea de circuite septice şi aseptice, de întocmirea procedurilor operaţionale pentru identificarea şi managementul persoanelor simpotomatice/asimptomatice, a asigurat instruirea personalului medical cu privire la procedurile operaţionale, etc., acţionând corespunzător atribuţiilor funcţiei de manager.

Prin urmare, este nefondat argumentul recurentului-pârât în sensul că instanţa de fond a ignorat aspectele semnalate prin adresa nr. x/27.04.2020, cu atât mai mult cu cât, în recurs, ministerul s-a limitat la a reitera conţinutul acestei adrese, fără a răspunde în vreun fel considerentelor din sentinţă care analizau amănunţit fiecare deficienţă imputată reclamantului, în raport de materialul probator aflat în dosar. După cum în mod corect a sesizat prima instanţă, reclamantului i-au fost imputate încălcări ale unor obligaţii stipulate în contractul de management, fără a se indica, concret, faptele săvârşite şi fără descrierea vreunei conduite care să circumstanţieze neîndeplinirea acestor obligaţii, iar aceste susţineri au fost reluate de pârât în calea de atac, fără a fi prezentate contraargumente care să conteste în concret reţinerile instanţei de fond.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentului-pârât subsumate îndeplinirii condiţiei motivării actelor administrative contestate.

Al doilea rând de critici formulate de recurentul-pârât priveşte doar Ordinul nr. 671/15.05.2020, Ministerul Sănătăţii prezentând cadrul legislativ care îi conferă competenţa de emitere a acestui act administrativ.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a invocat, într-adevăr, un motiv de nelegalitate propriu acestui ordin, prin care susţinea că, la data de 15.05.2020, Ministerul Sănătăţii nu mai avea competenţa de emitere a actului, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 55/2020 şi a H.G. nr. 394/2020. Însă acest motiv de nelegalitate a fost respins de instanţa de fond, fiind găsit neîntemeiat (vezi pagina a 9-a a sentinţei, primele patru paragrafe), astfel încât criticile pârâtului sunt lipsite de interes, câtă vreme vizează un aspect asupra căruia i-a fost dat câştig de cauză în fond.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul provocat declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii.

Constatând culpa procesuală a pârâtului în promovarea unui recurs nefondat împotriva soluţiei de admitere a acţiunii promovate de reclamantul A., Înalta Curte constată îndeplinite cerinţele art. 453 C. proc. civ., motiv pentru care va obliga recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 RON, reprezentând onorariu avocaţial, conform documentelor justificative depuse în dosarul instanţei de recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului provocat, formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii, ca neîntemeiată.

Respinge recursul principal declarat de chemata în garanţie Instituţia Prefectului-Judeţul Argeş, precum şi recursul provocat declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva sentinţei civile nr. 85 din 7 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 3000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.