Local tax authority loses appeal; penalty recalculation and 3,000 RON cost award upheld after principal debt reduction.

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 29 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, anularea în tot a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 14/27.01.2017, anularea Deciziei de impunere nr. x/03.11.2016 privind suma de 3.001.189 RON stabilită cu titlu de accesorii; anularea raportului de inspecţie fiscală nr. x/03.11.2016 cu privire la aceeaşi sumă; subsecvent admiterii petitelor 1, 2 şi 3, să se constate că societatea a achitat în mod nedatorat suma reprezentând accesorii în valoare de 3.001.189 RON, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3911 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti;

- a anulat în parte Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 14/27.01.2017;

- a anulat în parte Decizia de impunere nr. x/3.11.2016 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/3.11.2016, în ceea ce priveşte suma de 1.559 001 RON reprezentând obligaţii fiscale accesorii aferente perioadei 2011 – 2016, menţinând actele contestate pentru suma de 1.442.188 RON, reprezentând obligaţii fiscale accesorii aferente perioadei 2011 – 2016;

- a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.075 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, dintre care suma de 75 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, 1.000 RON parte din onorariul expertului judiciar şi 3.000 RON onorariu avocat, redus conform art. 453 alin. (2) şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În susţinerea motivului de casare invocat, se arată că instanţa de fond a procedat la o aplicare greşită în speţă a normelor de drept material fiscal, nu a analizat cu atenţie materialul probator administrat în cauză, pronunţând astfel o hotărâre nelegală.

Instanţa de fond a apreciat greşit, întemeindu-se numai pe concluziile expertizei, că organul de inspecţie fiscală a calculat accesoriile aferente impozitului pe clădire raportându-se la creanţa principală în cuantum de 8.056.735 RON, fără a ţine cont de diferenţele suplimentare negative calculate conform raportului de inspecţie fiscală.

Recurentul-pârât arată că a calculat corect obligaţiile fiscale accesorii, în raport de art. 48, art. 105, art. 156, art. 167 şi art. 183 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum a susţinut şi în faţa instanţei de fond, care, însă, nu a luat în considerare susţinerile sale.

Astfel, conform prevederilor art. 183 din Legea nr. 207/2015, pentru sumele aflate în evidenţele fiscale în perioada 2011 – 2016 în baza unor decizii de impunere, intimata-reclamantă datora majorări de întârziere de la data scadenţei acestor sume, scadenţă prevăzută în aceste decizii, şi până la data plăţii acestora, indiferent de realizarea sau nu în această perioadă a unei inspecţii fiscale. În baza acestor decizii de impunere au fost evidenţiate venituri de încasat la bugetul local în baza cărora s-au antamat cheltuieli de către Consiliul Local Ploieşti, iar nerealizarea acestor venituri a generat costuri suplimentare pentru autoritatea locală, costuri pe care legiuitorul a înţeles să le acopere prin perceperea de majorări de întârziere.

În conformitate cu prevederile art. 48 din Legea nr. 207/2015, actul administrativ fiscal, respectiv decizia de impunere, prin care se stabilesc sumele de plată, de restituit sau sumele corectate cu ocazia unei inspecţii fiscale, produce efecte fiscale doar după comunicarea acestui act administrativ fiscal, în lipsa acestei decizii sumele în cauză neexistând.

În conformitate cu prevederile art. 156 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, sumele de plată sau de restituit cuprinse într-o decizie emisă cu ocazia inspecţiei fiscale sunt certe, lichide şi exigibile la o dată/termen stabilit în funcţie de data comunicării acestei decizii şi nu anterior, cum în mod eronat a reţinut instanţa.

Acest principiu al reflectării constatărilor inspecţiei fiscale la o dată ulterioară emiterii deciziei de impunere, este reconfirmat şi de prevederile art. 105 alin. (8) din Legea nr. 207/2015, conform căruia, odată începută inspecţia fiscală contribuabilul nu mai poate face declaraţii rectificative care ar putea muta rezultatele inspecţiei fiscale de la data emiterii deciziei de impunere de către organul de control la data depunerii declaraţiei corectate.

Realizarea unei compensări a sumelor stabilite prin deciziile anuale emise în perioada 2011-2016 cu sumele stabilite prin decizia de impunere nr. x/03.11.2016, vine în contradicţie şi cu prevederile art. 167 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora creanţele pot fi compensate doar când acestea devin certe, lichide şi exigibile, or, aşa cum a arătat anterior, sumele stabilite prin Decizia nr. 13706/03.11.2016 devin certe, lichide şi exigibile la o dată ulterioară comunicării acestei decizii.

În ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.075 RON, din care 1.000 RON - onorariul expertului judiciar, 75 RON - taxa judiciară de timbru şi 3.000 RON - onorariul avocatului, recurentul-pârât susţine că în mod eronat instanţa de fond a menţionat onorariul de avocat ca fiind în sumă de 3.000 RON, întrucât acesta nu poate fi decât în sumă de 2.000 RON.

De asemenea, în eventualitatea admiterii recursului, solicită casarea sentinţei atacate şi sub aspectul cuantumul cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare la dosarul instanţei de recurs, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând punctual criticilor formulate de recurent.

5. Aspecte procedurale

Excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, a fost respinsă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând criticile formulate de recurentul-pârât, în raport cu motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În condiţiile în care circumstanţele litigiului dedus judecăţii au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, astfel că, în temeiul art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate în contextul factual prezentat în hotărârea atacată.

Recurentul a criticat sentinţa pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (art. 48, art. 105, art. 156 art. 167 şi art. 183), însă, în realitate, este nemulţumit de aprecierea probelor şi raţionamentele primei instanţe, cărora tinde să le substituie propriile argumente, în sensul că a calculat în mod corect obligaţiile fiscale accesorii în cuantum de 3.001.189 RON.

După cum rezultă din decizia de impunere nr. x/3.11.2016 privind creanţele datorate bugetului local, stabilite în urma inspecţiei fiscale efectuate în anul 2016, organul fiscal a stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale aferente impozitului pe clădiri, în cuantum total de 4.895.089 RON, respectiv obligaţii fiscale principale în cuantum de 1.893.900 RON (reprezentând diferenţa dintre creanţa principală declarată anual în valoare de 8.056.735 RON şi diferenţa negativă stabilită din raportul de inspecţie fiscală în valoare de – 6.162.835 RON) şi obligaţii fiscale accesorii în cuantum de 3.001.189 RON calculate până la data încheierii inspecţiei fiscale (31 octombrie 2016). Ulterior, prin aceeaşi decizie de impunere, au fost calculate şi accesoriile aferente diferenţelor constatate şi anume accesorii aferente diferenţelor stabilite pentru impozitul pe clădiri în cuantum de 3.054.367 RON şi accesorii aferente diferenţelor stabilite pentru impozitul pe teren în cuantum de 2.811 RON.

Reclamanta a contestat valoarea accesoriilor în cuantum de 3.001.189 RON, invocând că, în pofida modificării debitului principal în raport de care au fost calculate accesoriile, acestea au fost calculate prin raportare la valoarea de impunere nemodificată, iar prin decizia de soluţionare nr. 14/27.01.2017, contestaţia formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Conform celor menţionate la pct. I.2 din prezenta decizie, prima instanţă a admis în parte acţiunea, în sensul că a anulat în parte decizia de soluţionare a contestaţiei, a anulat în parte actul de impunere şi RIF, în ceea ce priveşte suma de 1.559.001 RON, reprezentând obligaţii fiscale accesorii aferente perioadei 2011-2016, menţinând actele fiscale contestate pentru suma de 1.442.188 RON, reprezentând obligaţii fiscale accesorii aferente aceleiaşi perioade.

După cum a reţinut şi prima instanţă, în perioada menţionată, între părţi au avut loc litigii multiple privind modalitatea de calcul a datoriilor fiscale, respectiv cu privire la valoarea imobilului edificat de către reclamantă în Ploieşti.

Consecinţa acestor demersuri litigioase a fost aceea de modificare a bazei de impunere de la suma de 28.298.005 RON (stabilită la data expirării Aurorizaţiei de construire nr. 1039/26.11.2007, respectiv 11 aprilie 2011, fiind menţinută pe parcursul anilor 2012, 2013 şi 2014) la suma de 12.988.041 RON (stabilită începând cu 01.01.2015, ca urmare a efectuării operaţiunii de evaluare a imobilizărilor corporale existente la data de 31.12.2014), aspect ce rezultă din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală nr. x/3.11.2016 .

Din cuprinsul RIF mai rezultă că, pentru perioada anterioară modificării bazei de impunere, organul fiscal a stabilit că reclamanta datora suma de 8.056.735 RON cu titlu de impozit pe clădiri (obligaţie fiscală restantă la 31.10.2016), precum şi suma de 3.054.367 RON cu titlu de majorări de întârziere aferente (calculate până la 31.10.2016). Având în vedere că, pentru aceeaşi perioadă fiscală, în urma verificării au rezultat şi diferenţe de restituit (creanţe de încasat de către contribuabil) în valoare de 6.162.835 RON, organul fiscal a aplicat compensarea, conform art. 167 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin raportare la valoarea principalului. În final, a constatat că totalul sumelor rămase de plată către bugetul local sunt în cuantum de 4.948.267 RON, respectiv obligaţii fiscale principale restante la data încheierii inspecţiei fiscale în sumă de 1.893.900 RON şi obligaţii fiscale accesorii aferente la data încheierii inspecţiei fiscale în sumă de 3.054.367 RON.

În cauză a fost întocmit şi un raport de expertiză contabilă prin care s-a concluzionat în sensul că pârâtul a calculat accesorii aferente impozitului pe clădiri raportându-se la baza/creanţa principală declarată de reclamantă, în cuantum total de 8.056.735 RON, neţinând cont de diferenţele suplimentare negative calculate conform raportului de inspecţie fiscală, în cuantum de – 6.162.835 RON.

Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentului-pârât, potrivit cărora instanţa de fond a conchis în mod greşit că pârâtul nu a efectuat un calcul corect al accesoriilor, bazându-se numai pe concluziile expertizei.

În contextul celor expuse anterior, Înalta Curte observă că, într-adevăr, calculul efectiv al accesoriilor s-a efectuat cu ignorarea diferenţelor dintre debitul principal reţinut iniţial prin raportul de inspecţie fiscală şi debitul reţinut în urma soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, iar instanţa de fond a constatat în acest sens, raportat la probele administrate în cauză – expertiză contabilă şi înscrisuri, aspect ce rezultă din considerentele sentinţei atacate.

Nu pot fi primite alegaţiile recurentului-pârât, în sensul că nu pot fi compensate creanţele accesorii din perioada 2011-2016 cu decizia de impunere negativă nr. 137406/3.11.2016, întrucât această compensare poate opera doar cu privire la valoarea obligaţiei fiscale principale.

Or, din hotărârile judecătoreşti nu rezultă o astfel de sursă a scăderii, ci scăderea provine din faptul că în perioada 2011-2016 contribuabilul nu a datorat debitul principal pretins, ci mai puţin.

Cum majorările de întârziere sunt accesorii ale obligaţiei fiscale principale, Înalta Curte consideră că modificarea valorii bazei de impunere determină şi modificarea valorii accesoriilor, acestea variind direct proporţional cu principalul.

Cât priveşte critica adusă soluţiei instanţei de fond vizând cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, de asemenea.

Consemnarea greşită a cuantumului onorariului de avocat în dispozitivul hotărârii, respectiv 3.000 de RON în loc de 2.000 de RON, reprezintă o simplă eroare materială cuprinsă în hotărâre, care poate fi îndreptată pe calea prevăzută de art. 442 C. proc. civ., iar nu pe calea recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 3911 din 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2021.