Retrocession of religious properties: failure to prove pre-1945 ownership defeats presumption of abusive state takeover

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 28 august 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 7997/21.06.2018, admiterea cererilor nr. x/23.01.2006, nr. y/23.01.2006 şi nr. z/23.01.2006 şi obligarea Comisiei la emiterea unei Decizii prin care să se propună retrocedarea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele ce fac obiectul cererilor mai sus menţionate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1085 din 20 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1085 din 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că instanţa de fond nu a avut în vedere modul de înfiinţare şi modificările survenite ulterior în ceea ce priveşte Institutul Teologic (Facultatea de Teologie). Acest Institut a fost înfiinţat prin eforturi susţinute ale unor ierarhi şi ale Sinodului General al Bisericii Ortodoxe Române, iar odată cu venirea la putere a regimului comunist, prin Decretul nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase din România publicat în Monitorul Oficial nr. 178/1948, în art. 54 s-a prevăzut că Facultatea de Teologie din Bucureşti se transformă în Institut Teologic de grad Universitar iar personalul didactic şi administrativ, împreună cu prevederile bugetare respective, trec de la învăţământul public la Ministerul Cultelor.

În actul de donaţie a terenurilor autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1899, s-a specificat că imobilele sunt donate de Episcopul A. pentru facultatea de Teologie, cu intenţia ca veniturile obţinute să fie folosite pentru bursele studenţilor din învăţământul teologic.

Arată recurenta-reclamantă că, inslusiv după separarea învăţământului religios de cel laic de către regimul comunist, învăţământul confesional (religios) a continuat să se desfăşoare în imobile aparţinând cultelor religioase, iar nu statului.

Totodată, din corepondenţa purtată între Institutul Teologic, Arhiepiscopia Bucureştilor, Sfatul Popular al Oraşului Bucureşti şi Departamentul Cultelor rezultă că forul decizional în acordul exproprierii imobilelor-terenuri a fost Arhiepiscopia Bucureştilor.

Susţine recurenta-reclamantă că, deşi instanţa de fond a precizat că, în procesele-verbale de carte funciară din anul 1940, Facultatea de Teologie este proprietara imobilelor, iar imobilele au fost donate pentru Facultatea de Teologie, totuşi a respins acţiunea, reţinând că reclamanta nu a probat dreptul de proprietate asupra imobilelor şi nici preluarea abuzivă de către statul român. Or, în procesul-verbal nr. x/24.04.1958, temeiul 6973/958, este prezentată cererea Ministerului Afacerilor Interne de a i se ceda terenul din str. x, proprietatea Institutului Teologic Bucureşti, cerere care a fost înaintată mai departe Arhiepiscopiei Bucureştilor; astfel se dovedeşte că Arhiepiscopia este succesoare în drepturi a Institututului Teologic.

Referitor la dovada preluării abuzive, recurenta-reclamantă face trimitere la corespondenţa existentă la dosar, purtată între Institutul Teologic, Arhiepiscopia Bucureştilor, Sfatul Popular al Oraşului Bucureşti şi Departamentul Cultelor şi solicită a fi avute în vedere prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, care stipulează că pot fi restituite imobilele preluate cu sau fără titlu de către Statul Român, iar în lipsa unei dovezi formale a preluării de către stat în perioada de referinţă, se prezumă că preluarea a fost una abuzivă. Prin urmare, lipsa decretelor de expropriere nu este suficientă pentru respingerea cererilor de retrocedare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul de recurs, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Alte aspecte procesuale

Excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a fost respinsă la termenul de judecată din 8 februarie 2023, pentru motivele expuse în practicaua prezentei decizii.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei Arhiepiscopia Bucureştilor privind anularea Deciziei nr. 7997/21.06.2018, emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, reţinând că actul administrativ atacat este legal, iar cererile de retrocedare nu sunt întemeiate, întrucât reclamanta nu a dovedit nici dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu şi nici preluarea abuzivă a acestora de către Statul Român.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenurilor situate în municipiul Bucureşti, str. x - corespondent cu str. x, str. x - corespondent cu str. x, respectiv str. x - corespondent cu str. x, recurenta-reclamantă a susţinut, inclusiv în recurs, că are calitatea de proprietar întrucât este succesoarea în drepturi a Institutului Teologic/Facultăţii de Teologie, care a dobândit dreptul de proprietate conform actului de donaţie autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/1899, prin care Episcopul Huşilor, A., a donat imobilele Universităţii din Bucureşti, pentru Facultatea de Teologie.

Înalta Curte constată, la fel ca instanţa de fond, că potrivit actului de donaţie calitatea de donatar revine Universităţii din Bucureşti, iar nu Facultăţii de Teologie, aceasta din urmă fiind doar beneficiarul uzului respectivelor imobile, iar nu al dreptului de proprietate. De asemenea, potrivit Proceselor-verbale nr. x/02.09.1940, nr. y/02.09.1940 şi nr. w/02.09.1940, întocmite de către Comisiunea pentru înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, proprietarul acestor imobile era, la nivelul anului 1940, Statul Român, reprezentat prin Ministerul Educaţiei Naţionale, Facultatea de Teologie din Bucureşti.

Prin urmare, din această succesiune de înscrisuri rezultă că Facultatea de Teologie nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor solicitate spre retrocedare, astfel că susţinerile recurentei-reclamante, pretins omise de prima instanţă, referitoare la modul de înfiinţare şi reorganizare a Institutului Teologic/Facultăţii de Teologie, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei. Chiar dacă, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, are calitatea de succesor al Facultăţii de Teologie, înfiinţarea facultăţii datorându-se eforturilor clerului ortodox, iar această facultate a suportat modificări ale denumirii (Institutul Teologic începând cu anul 1948) şi organizării (desfăşurarea activităţii sub egida Ministerului Cultelor, apoi a Arhiepiscopiei Bucureştilor şi, în final, a Universităţii din Bucureşti), aceste împrejurări nu sunt de natură a proba calitatea de proprietar, în prezenţa conţinutului indubitabil al actului de donaţie, care prevede că donatarul care dobândeşte dreptul de proprietate este Universitatea din Bucureşti, iar Facultatea de Teologie are doar uzul imobilelor.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prima instanţă a nu a afirmat că Facultatea de Teologie avea calitatea de proprietar conform actului de donaţie şi proceselor-verbale de carte funciară, ci dimpotrivă, a subliniat că menţionarea acestei unităţi de învăţământ în înscrisurilor oficiale nu este făcută sub titlu de proprietar.

În ceea ce priveşte corespondenţa purtată între Institutul Teologic, Arhiepiscopia Bucureştilor, Sfatul Popular al Oraşului Bucureşti şi Departamentul Cultelor, prin care, la nivelul anului 1966, s-a solicitat acordul reclamantei pentru punerea terenului în suprafaţă de 3350 mp, situat în str. x, la dispoziţia Sfatului Orăşenesc Bucureşti, Înalta Curte constată că aceasta nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate în favoarea Arhiepiscopiei Bucreştilor, respectiv nu valorează act de transmisiune a proprietăţii, cu atât mai mult cu cât există înscrisuri contrare, care îndeplinesc cerinţele legislaţiei civile în materie (act de donaţie, procese-verbale de carte funciară) şi care infirmă pretinsa calitate de proprietar a recurentei-reclamante.

Prin urmare, în mod corect instanţa de fond a constatat că reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor nu justifică calitatea de proprietar al terenurilor solicitate spre retrocedare, câtă vreme Facultatea de Teologie, al cărei succesor se consideră, nu a dobândit în patrimoniu dreptul de proprietate.

Referitor la dovada preluării abuzive a terenurilor, recurenta-reclamantă a susţinut că inexistenţa unei dovezi formale de expropriere (respectiv a unor decrete de expropiere) nu are relevanţă, legea prezumând, conform art. 4 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, ca fiind abuzivă preluarea imobilelor, câtă vreme acestea se găsesc ori s-au găsit în proprietatea statului în perioada de referinţă – 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Înalta Curte constată, însă, că situaţia din speţă nu se încadrează în această ipoteză legală. Din materialul probator administrat în dosar rezultă că dreptul de proprietate aparţinea Statului Român la nivelul anului 1940, conform înscrierilor din cartea funciară, iar recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că, ulterior acestui moment, ar fi intervenit un transfer al dreptului în favoarea sa ori a pretinsului său autor (Institutul Teologic/Facultatea de Teologie), pentru ca, după 6 martie 1945, acest drept să fi ajuns din nou în patrimoniul Statului Român, ca urmare a preluării abuzive. Mai exact, pentru a se putea prevala de dispoziţiile legale amintite şi a beneficia de prezumţia de preluare abuzivă, recurenta-reclamantă avea obligaţia de a dovedi că, la începutul perioadei de referinţă (6 martie 1945), Arhiepiscopia Bucureştilor sau autorul său avea calitatea de proprietar al imobilelor solicitate spre retrocedare şi că acest drept a ajuns în patrimoniul statului până la data de 22 decembrie 1989, fără a exista o dovadă formală a transferului dreptului de proprietate. Or, recurenta-reclamantă nu a putut proba existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul său sau a pretinsului autor nici anterior anului 1940, când Statul Român figura în cartea funciară ca proprietar tabular al imobilelor şi nici ulterior acestui moment, astfel că, pe cale de consecinţă, nu a probat nici preluarea abuzivă, cu sau fără titlu, de către Statul Român.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia nr. 7997/21.06.2018 respectă dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, reclamanta nefăcând dovada calităţii sale de proprietar şi nici a preluării abuzive a imobilelor în litigiu, astfel că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală de respingere a acţiunii, care va fi menţinută în calea de atac.

În consecinţă, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor împotriva sentinţei civile nr. 1085 din 20 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.