Invalidity of participation agreements for state public domain assets and mandatory public tender requirements under Law No. 213/1998

Şedinţa publică din data de 02 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi, suspendarea şi anularea încheierii nr. 16/26.03.2015, emisă de Curtea de Conturi - departamentul IX, precum şi a Deciziei nr. 3/19.01.2015 a aceleiaşi autorităţi.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din data de 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cerere de majorare a onorariului de expert şi a dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 20.000 RON

Prin sentinţa civilă nr. 5431 din 18 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" prin administrator special A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 5431 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film", prin administrator special B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

De asemenea, reclamanta a înţeles să declare recurs şi împotriva încheierii de şedinţă pronunţată la data de 20.11.2018 de aceeaşi instanţă, prin care s-a dispus majorarea onorariului pentru expertul judiciar desemnat în cauză.

În ceea ce priveşte încheierea pronunţată la data de 20.11.2018, prin care a fost dispusă majorarea onorariului de expert judiciar recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

Recurenta precizează că expertul contabil nu a răspuns obiecţiunilor formulate de reclamantă prin actul nr. 5204/12.10.2018, acesta mulţumindu-se doar să îşi menţină punctul de vedere din raportul de expertiză, astfel încât acest raport de expertiză contabilă nu trebuia omologat.

Onorariul admis în plus faţă de onorariul provizoriu, respectiv suma de 20.000 RON, este exagerat de mare, în condiţiile în care, dintr-o simplă analiza a actului depus de expert se observă cu uşurinţă faptul că acesta a prevăzut ore exagerate atât pentru "prelucrarea şi sintetizarea datelor" cât şi pentru "expertizarea actelor", respectiv 428 ore, număr de ore alocat în mod nejustificat.

Se mai arată că expertul nu a răspuns obiecţiunilor la raport formulate de reclamantă şi încuviinţate de instanţa de judecată, acesta multumindu-se doar la a-şi menţine punctul de vedere stipulat în raport, de altfel punct de vedere cu care aceasta nu a fost de acord.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 5431 pronunţată la data de 18.12.2018 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ si Fiscal, recurenta invocă tot motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că prin încheierea nr. 16/26.03.2015. Comisia de soluţionare a contestaţiilor nu numai că nu a reţinut apărările formulate, ci a indicat cu totul alte susţineri.

Astfel, la măsura nr. 1.6 în Decizia nr. 3/19.01.2015 s-a dispus: "6. Conducerea RADEF va analiza toate contractele de asociere în participaţiune încheiate pentru active din domeniul public al statului şi, în vederea eficientizării activităţii, va încheia contracte de închiriere din care să încaseze venituri."

Referitor la legalitatea încheierii contractelor de asociere în participaţiune, pentru bunurile din domeniul public al statului, singurele modalităţi de valorificare/punere la dispoziţie către persoane fizice sau juridice a acestora, sunt concesionarea sau închirierea, desfăşurate pe bază de licitaţie publică conform prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/1998.

Cu privire la Contractele de asociere în participaţiune privind terenuri, grădini şi săli de spectacol cinematografic cuprinse în anexa 1, poziţiile 1-166, aflate în derulare în perioada 25 mai 2011 - 24 aprilie 2013, recurenta arată că existau contracte de asociere în participaţiune aflate în derulare privind terenuri, grădini şi săli de spectacol cinematografic care erau cuprinse în poziţiile 1-133 din anexa nr. 1, iar terenurile, grădinile şi sălile de spectacol cinematografic cuprinse în poziţiile 1-133 din anexa 1, se aflau înainte de 25 mai 2011 în proprietatea privată a statului şi în administrarea RADEF şi nu în proprietatea publică.

Astfel, atributul de proprietate private a statului a rămas valabil pe toată perioada de valabilitate a O.U.G. m. 47/2011, adică până la data de 24.04.2013, când respectiva ordonanţă a fost respinsă prin Legea nr. 105/2013.

În aceste condiţii, până la data de 24.04.2014 s-a păstrat şi dreptul de administrator al regiei asupra acestor terenuri, grădini şi săli de spectacol cinematografic.

De asemenea, existau şi Contracte de asociere în participaţiune aflate în derulare privind terenuri, grădini şi săli de spectacol cinematografic cuprinse la poziţiile 134-166 din anexa nr. 1, iar terenurile, grădinile şi sălile de spectacol cinematografic cuprinse în poziţiile 134-166 s-au aflat înainte de 25 mai 2011, în proprietatea privată a statului şi în administrarea RADEF şi nu în proprietatea publică.

În perioada 25 mai 2011 - 24 aprilie 2013 terenurile, grădinile şi sălile de spectacol cinematografic cuprinse în poziţiile 134-166 au trecut din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a statului, rămânând în administrarea regiei.

Contractele de asociere în participaţiune pentru terenuri, grădini şi săli de spectacol cinematografic încheiate după data de 24 aprilie 2013, se grupează astfel:

1. Contractele de asociere în patiicipaţiune pentru terenuri, grădini şi săli de spectacol cinematografic aflate în proprietatea publică a statului şi în administrarea regiei;

2. Contractele de asociere în participaţiune pentru terenuri, grădini şi săli de spectacol cinematografic aflate în proprietatea publică a statului dar nu în administrarea regiei;

3. Contractele de asociere în participaţiune încheiate pentru terenuri, grădini şi săli de spectacol cinematografic aflate în proprietatea publică a unităţilor administrative - teritorial locale şi în administrarea acestora;

4. Contractele de asociere în participaţiune încheiate pentru terenuri, grădini şi săli de spectacol cinematografic aflate în proprietatea publică a unităţilor administrative - teritorial locale şi în administrarea regiei.

În opinia recurentei, obligarea regiei de către Curtea de Conturi de a încheia doar contracte de închiriere pentru active din domeniul public al statului reprezintă o limitare a dreptului de administrare pe care îl are regia şi anume a dreptului de a exploata active prin încheiere de contracte de asociere în participaţiune sau concesionare, astfel că toate argumentele susţinute prin contestaţie trebuie să conducă la modificarea în tot a constatărilor şi a măsurii dispusa la pct. 1.6 din decizie.

Cu privire la măsura II.1, din Decizia nr. 3/19.0L2015 a Curţii de Conturi - Departamentul IX, Direcţia 4, recurenta arată că, prin încheierea nr. 16/26.03.2015 nu s-a avut deloc în vedere răspunsul regiei cu privire la fiecare aspect pus în discuţie.

Prin concluziile comisiei care a analizat argumentele prezentate în contestaţie şi consemnate prin încheierea nr. 16/26.03.2015, s-a ajuns la concluzia că valoarea stabilită ca prejudiciu nu poate fi cea reală, că aceasta este numai o valoare estimativă, iar în mod cu totul subiectiv se arată că managementul regiei nu s-a preocupat de realizarea veniturilor.

Recurenta consideră că suma de 3.109.370,19 RON nu reprezintă prejudiciu şi nu se datorează nerespectării prevederilor de la pct. 36 al secţiunii 7 din OMFP nr. 3055/2009, iar în ceea ce priveşte aprecierea că bugetul de stat a fost prejudiciat cu suma de 3.348.703,71 RON, respectiv cota parte din închirierea bunurilor din domeniul public al statului precizând că întreaga activitate a regiei se finanţează numai din venituri proprii, potrivit actului normativ care reprezintă act constitutiv al regiei, respectiv H.G. nr. 530/1991, şi niciodată regia nu a solicitat şi nu a primit fonduri de la bugetul de stat

În lipsa funcţionării unui Consiliu de administraţie, care să îşi asume atribuţiile statuate prin O.U.G.10972011, şi să pună in discuţie negocierea procentului în care regia ar trebui să vireze la bugetul de stat cota parte din închirierea bunurilor din domeniul public, regia nu poate fi sancţionată cu aplicarea procentului maxim de 80%,

Cu privire la suma de 2,234.847 RON reprezentând contribuţii ale angajatorului şi ale asiguraţiilor constituite pentru drepturile salariate plătite în perioada 01.01.2012-30.06.2014, care trebuia virata la bugetul de stat, recurenta arată faptul că prin Somaţia înregistrata sub nr. x din 29.12.2014 a fost înştiinţată de faptul că figura în evidenţele fiscale cu suma de 1.122.004,00 RON reprezentând atât impozite pe venituri din salarii, impozit pe profit, impozit pe venituri din valorificarea sub orice formă a drepturilor de proprietate intelectuală, contribuţia din asigurări sociale datorată de angajator, contribuţia de asigurări pentru şomaj, contribuţia pentru asigurări de sănătate, fiind emis Titlul executoriu nr. x din 29.12.2014 în dosarul de executare nr. x.

În urma reţinerii de către A.N.A.F. a sumei de 895.182,00 RON, în luna februarie 2013, întreaga sumă a fost luată în calcul pentru obligaţii fiscale accesorii, deşi R.A.D.E.F. avea la momentul respectiv o cerere pentru restituirea TVA, recalcularea accesoriilor trebuind a fi făcută până la data depunerii cererii.

De asemenea, întrucât existau de plată la acel moment impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, acestea trebuiau stinse cu prioritate conform Codului de Procedură Fiscală.

Cu toate acestea, fără a ţine cont de toate dovezile întemeiate pe prevederile articolului 114 din Codul de procedură fiscală, aliniatul 2^3, lit. a), b), c), s)-a procedat la calcularea accesoriilor în suma de 810.814 RON şi s-au emis formele de executare silită.

Or, în aceste condiţii, stabilirea obligaţiei de plată a aceloraşi sume prin Decizia nr. 3/2015 a Curţii de Conturi ar conduce la dublarea obligaţiilor legale de plată către bugetul de stat, ceea ce nu este permis, astfel că trebuie modificată în tot măsura dispusă la pct. II.5 din decizie.

Cu privire la măsura II.13 din Decizia nr. 3/19.01.2015 a Curţii de Conturi - Departamentul IX, Direcţia 4, recurenta arată că în ceea ce priveşte Contractul de dare în plată nr. x/29.03.2013 a cinematografului Tineretului din Tulcea pentru suma de 352.024,75 RON, prin adresa nr. x/10.12.2014 s-au luat măsurile premergătoare rezoluţionării pe cale amiabilă a situaţiei existente.

Dintre actele pe care notarul public le-a verificat cu prioritate, a făcut parte şi extrasul de carte funciară, care cuprindea faptul că bunul era în proprietate privată a statului şi administrarea regiei.

În sensul celor menţionate anterior, se constată faptul că abaterile prezentare în actul de control nu au fost săvârşite cu încălcarea prevederilor art. 861 Titlul VI din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, republicată şi actualizată, iar argumentele din contestaţia formulată de regie pot conduce la modificarea constatării şi a măsurii dispusă la pct. II.13. din decizie.

Cu privire la măsurile de la pct. II.14 si II.15 din Decizia nr. 3/2015 -darea în plată fără bază legală, către o persoana fizică, a cinematografului Studio din Timişoara, ca urmare a încheierii Contractului de asociere în participaţiune nr. x/13.10.2009 cu S.C. C. S.R.L, în sumă de 350.346 Euro (1.541.522.40 RON), recurenta arată că există pe rolul Judecătoriei Timişoara dosarul nr. x/2014, al carul obiect îl constituie anulare act juridic, în care părţi sunt Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara prin Primar în contradictoriu cu D. şi regia, cauză în care soluţia care va fi pronunţată se va aduce la îndeplinire.

La data de 29.03.2013 când s-a încheiat contractul de dare în plată menţionat anterior, respectivul cinematograf era înscris în anexa nr. la O.U.G. nr. 47/2011 la poziţia 318 şi se afla în administrarea regiei şi în proprietatea privată a statului şi nu în proprietatea publică, astfel cum în mod eronat a precizat Curtea de Conturi prin Decizia nr. 3/2015.

În ceea ce priveşte aprecierea că s-a creat un prejudiciu patrimoniului privat al statului cu suma de 434.100 euro (1.709.902 RON) prin darea în plată către S.C. E. S.R.L. a activului cinematograf Cultural din Bucureşti, ca urmare a încheierii Contractului de dare în plată nr. x/20.12.2012, recurenta arată că s-au luat măsurile premergătoare rezoluţionării pe cale amiabilă a situaţiei existente.

Darea în plată a imobilului sus menţionat, pe care regia îl avea legal în administrare, nu se află sub incidenţa de înstrăinare fiind în proprietatea private a statului şi nu în proprietatea publică.

În fine, recurenta consideră că instanţa de fond ar fi trebuit să ia în considerare obiecţiunile formulate la raportul de expertiză depus în cauză şi să sancţioneze raportul de expertiză cu neluarea în seamă a acestuia, aspect care nu s-a întâmplat, instanţa de fond nefăcând altceva decât să înlăture întrutotul susţinerile din acţiunea formulată.

În susţinerea recursului, sunt redate texte de leg incidente pricinii.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din data de 20 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Examinând cauza, în raport cu motivele de recurs formulate, Înalta Curte va analiza cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului.

Înalta Curte constată întemeiată excepţia invocată, fiind incidente în cauză dispoziţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din Noul C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din Noul C. proc. civ. prevede că: "Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din Noul C. proc. civ.: "Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)."

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol: "Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin dispoziţiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancţionează cu nulitatea nemotivarea recursului, înţeleasă atât în contextul în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate(ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menţionat) dar şi în situaţia în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Conform art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Cererea de recurs trebuie să cuprindă arătarea motivelor de casare şi dezvoltarea lor. Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textului articolului 488 C. proc. civ., condiţia legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă expunere a criticii în fapt şi în drept, arătarea probelor pe care se bazează.

Motivele de recurs desemnează ipotezele expres şi limitativ prevăzute de lege pentru care se poate cere casarea hotărârii atacate.

Prevederile legale menţionate se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aceasta înseamnă că nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, ci partea recurentă are obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute de C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare, şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Obligaţia de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluţia instanţei de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancţiunea nulităţii recursului, în condiţiile prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta nu circumstanţiază în niciun mod critica sa, în sensul că hotărârea primei instanţe este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

O atare critică ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material, aspecte ce nu se regăsesc, însă, în cuprinsul cererii de recurs.

Or, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia adoptată de instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată şi reproducerea, prin cererea de recurs, a stării de fapt şi a acţiunii nu se constituie într-un motiv de nelegalitate a sentinţei, această neregularitate sancţionându-se cu nulitatea.

Deoarece recurenta nu a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte şi afirmaţii, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanţa pe care acestea o prezintă în raport cu soluţia instanţei de fond, Înalta Curte va aplica sancţiunea nulităţii recursului.

2.2. În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 5431 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal

Analizând sentinţa, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cu privire la legalitatea măsurii dispuse la pct. 1.6 din Decizia nr. 3/2015

Pentru remedierea abaterii consemnate la pct. 6 din decizie, în baza prevederilor art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, şi pentru înlăturarea neregulilor în activitatea financiar - contabilă, prin măsura de la pct. I.6 din decizie, s-a dispus: "Conducerea RADEF va analiza toate contractele de asociere în participaţiune încheiate pentru active din domeniul public al statului şi în vederea eficientizării activităţii va încheia contracte de închiriere din care să se încaseze venituri,".

Înalta Curte reţine că în mod corect s-a apreciat că susţinerile recurentei-reclamante nu sunt întemeiate, activele deţinute de RADEF, bunuri din domeniul public al statului, care au făcut obiectul contractelor de asociere în participaţiune, se aflau sub incidenţa Legii nr303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum şi pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia.

Pentru bunurile din domeniul public al statului, singurele modalităţi de valorificare ori punere la dispoziţie către persoane fizice sau juridice a acestora, sunt concesionarea sau închirierea, desfăşurate pe bază de licitaţie publică, conform prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/1998.

Având în vedere faptul că enumerarea făcută de legiuitor cu privire la modurile de administrare a patrimoniului public, este strict limitativă, iar obiectul contractelor de asociere în participaţiune nu este de utilitate publică, ci priveşte desfăşurarea unor activităţi economice, RADEF nu avea temei legal pentru a intra în asociere, aducând ca aport un activ din patrimoniul public.

Astfel, în mod temeinic şi legal s-a constatat eludarea dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 213/1998, prin încheierea fără licitaţie publică a contractelor denumite, impropriu, "contracte de asociere", deşi legea nu permite asocierea, ca modalitate de exercitare a dreptului de proprietate publică.

Scopul contractelor de asociere în participaţiune, respectiv desfăşurarea de activităţi economice, este în contradicţie cu prevederile Regulamentelor privind metodologia de valorificare a spaţiilor aflate în administrarea RADEF, care la art. 3 specifică următoarele: "valorificarea prin asociere în participaţiune se poate face în mod excepţional numai pentru reabilitarea, consolidarea, modernizarea unor clădiri sau retehnologizarea sălilor şi grădinilor de cinematograf, pentru investiţii ce depăşesc 100.000 euro pe obiectiv, cu sau fără licitaţie ".

Neregulile constatate sunt rezultatul nerespectării de către recurenta-reclamantă şi a prevederilor pct. 36 al Secţiunii 7 Principii contabile generale din Reglementările contabile conforme cu directivele europene aprobate prin OMFP nr. 3055/2009, actualizat precum şi ale art. 6.1, art. 6.3, art. 8 şi art. 8.1 din contractele de închiriere.

Totodată, aşa cum au reţinut şi auditorii publici externi în actul de control RADEF, în calitate de administrator al bunurilor statului şi de regie autonomă finanţată din venituri proprii şi pentru îndeplinirea obiectului de activitate, avea obligaţia să se preocupe de realizarea veniturilor şi nu de a acorda facilităţi chiriaşilor, în condiţiile în care chiriaşii nu au efectuat investiţiile şi nu au respectat obligaţiile prevăzute prin contracte.

Cu privire la legalitatea măsurii dispuse la pct. II.1 din Decizia nr. 3/2015

Abaterea consemnată la pct. 6 din decizie a determinat dispunerea, în baza prevederilor art. 33 alin, (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, măsura de la pct. II.1 din Decizie, respectiv: "Conducerea entităţii va dispune masurile legale ce se impun în vederea; (i)recuperării prejudiciului în sumă de 3.109.370,19 RON, reprezentând chirie nefacturată şi neîncasată la care se adaugă şi accesorii reprezentând penalităţi necalculate şi nefacturate, în sumă estimativă de 3.766.793 RON, de la persoanele făcute răspunzătoare: (ii) extinderii verificărilor la toate contractele de închiriere şi asociere în participaţiune derulate de RADEF, în vederea stabilirii întinderii prejudiciului creat şi a penalităţilor datorate pentru neplata în termen, dar şi pentru rezilierea contractelor autentificate la notariat pentru care nu au fost respectate clauzele contractuale şi care reprezintă titlu executoriu (nefiind necesară acţionarea în instanţă) şi introducerea acţiunilor în instanţă pentru contractele neautentificate.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a constatat că echipa de control a estimat doar valoarea prejudiciului, iar în temeiul art. 33 din Legea nr. 94/1992, prin Decizia nr. 3/2015 s-a comunicat unităţii controlate obligaţia de a stabili cuantumul exact al prejudiciului şi persoanele responsabile de producerea lui, aceasta având obligaţia legală de a întreprinde demersuri pentru recuperarea acestui prejudiciu.

Ca atare, această atribuţie a auditorilor publici externi de a consemna o valoare estimativă a abaterii constatate nu poate fi confundată cu obligaţia de stabilire a prejudiciului cert şi de recuperare ulterioară a acestui prejudiciu de către conducerea entităţii controlate ce revine conducerii entităţii controlate.

Cu privire la legalitatea măsurii dispuse la pct. II.4 din Decizia nr. 3/2015

În baza prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, s-a dispus măsura de la pct. II.4 din decizie: "Managementul RADEF va dispune măsuri pentru virarea la bugetul de stat a sumei de 3.348.703,71 RON, reprezentând cota-parte datorată bugetului de stat urmare închirierii spaţiilor aflate în domeniul public al statului. Termen de realizare: 29.05.2015, având în vedere abaterea prezentată la pct. 9 din Decizie.

Susţinerile recurentei-reclamante nu sunt fondate întrucât plata către bugetul statului era o plată obligatorie în baza legii, nefiind condiţionată de existenţa unei hotărâri a Consiliului de Administraţie.

Valoarea procentuală a cotei-părţi nu se stabileşte de către Consiliul de administraţie sau prin negociere, ci doar prin hotărâre a Guvernului, în caz contrar fiind aplicabile prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora "Sumele încasate din închirierea sau din concesionarea bunurilor proprietate publică se fac, după caz, venit la bugetul de stat sau la bugetele locale. În cazul în care contractul de închiriere se încheie de către titularul dreptului de administrare, acesta are dreptul să încaseze din chirie o cota-parte între 20-50%, stabilită, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local prin care s-a aprobat închirierea".

Cu privire la legalitatea măsurii dispuse la pct. II.5 din Decizia nr. 3/2015

Abaterea prezentată la pct. 10 din decizie a făcut necesară emiterea, în baza prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, măsurii de la pct. II.5: "Conducerea Regiei va dispune măsurile legale în vederea virării sumelor datorate către bugetul de stat şi către celelalte bugete şi fonduri speciale, în sumă de 2.234.847 RON provenind din impozite şi contribuţii sociale obligatorii datorate de asiguraţi şi angajator, constituite pentru drepturile salariale, plătite în perioada 01.01.2012-30.06.2014. (Termen de realizare: 30.06.2015)".

Abaterile constatate sunt rezultatul nerespectării de către reclamantă a prevederilor art. 58 alin. (1), (29)64 alin. (3) lit. k) şi 29618 alin. (1) din Codul fiscal aprobat prin Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

În urma verificării documentelor suplimentare prezentate de RADEF, ca anexă la obiecţiuni, a fost acceptată ca valoare estimată a prejudiciului suma de 2.234.847 RON, faţă de 4.429.075 RON, cât a fost menţionată în raportul de control.

Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut, atât în încheierea contestată, cât şi de către instanţa de fond, că valoarea exactă a prejudiciului urmează a fi stabilită de către organele abilitate ale ANAF, fiind în discuţie contribuţiile angajatorului şi ale asiguraţilor, având în vedere că potrivit pct. 85 lit. n) din RODAS "Constatările şi recomandările formulate de auditorii publici externi pot fi prezentate în raportul de control într-un tabel conţinând următoarele informaţii: (...) - valoarea estimată a abaterii (dacă aceasta se poate cuantifica) ".

Cu privire la legalitatea măsurii dispuse la pct. II.13 din Decizia nr. 3/2015

În baza prevederilor ari. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, s-a dispus măsura de la pct. II.13: "Conducerea entităţii va depune diligente, în instanţa, în vederea anulării contractului de dare în plată, în valoare de 352.024,75 RON, autentificat sub nr. x/29.03.2013, şi pentru recuperarea imobilului Cinematograf "Tineretului" din Tulcea, (Termen de realizare: 30.06.2015)", raportat la abaterea prezentată la pct. 18 din decizie.

Astfel cum a reţinut şi Comisia de soluţionare a contestaţiilor, în încheierea contestată, RADEF avea în administrare sălile şi grădinile de spectacol cinematografic edificate în Municipiul Bucureşti şi în ţară, proprietate privată a statului.

Totodată, toate activele aflate în administrarea RADEF, la momentul controlului se aflau sub incidenţa Legii nr. 303/2008 privind aprobarea O.U.G. nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, precum şi pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia.

În cuprinsul Legii nr. 303/2008, la pct. 8 al articolului unic, care modifică prevederile art. II pct. 1 şi pct. 5 din Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, se arată că de la data intrării în vigoare a acesteia., sălile şi grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005, aflate în domeniul privat al statului şi administrarea RADEF, împreună cu terenurile şi bunurile mobile aferente, trec în domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale locale, comunale, orăşeneşti, municipale şi al sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, şi în administrarea consiliilor locale respective, pe baza unui protocol încheiat între primarul unităţii administrativ-teritoriale beneficiare şi reprezentantul mandatat de către conducerea RADEF.

La art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 47/2011 privind reglementarea situaţiei juridice a unor săli şi grădini de spectacol cinematografic, precum şi a altor imobile, s-a prevăzut faptul că protocoalele mai sus amintite nu mai pot fi încheiate, iar la art. 1 alin. (2) şi (3) au fost delimitate activele care se află în proprietatea publică, respectiv în proprietatea privată a statului, şi în administrarea RADEF.

Susţinerile recurentei-reclamante nu sunt fondate deoarece RADEF era doar administratorul lor şi nu proprietarul acestora, aşadar nu le putea înstrăina.

Nici susţinerile privind justificarea legalităţii încheierii promisiunilor bilaterale de dare în plată şi a încheierii contractelor de dare în plată autentificate pentru activul "Cinematograf Tineretului" din Tulcea, nu sunt întemeiate.

Astfel, RADEF, în calitate de debitor, pentru a se elibera de sarcină avea obligaţia să achite datoria. împrejurarea că respectivii creditori au acceptat ca în schimbul datoriei în bani să primească un imobil, nu exonerează RADEF de nerespectarea prevederilor legale privind interdicţia de a înstrăina active pe care nu le avea în proprietate.

În ceea ce priveşte înscrierea activelor în cartea funciară, această obligaţie o avea RADEF, care avea obligaţia sa acţioneze ca un administrator de bună credinţă al bunurilor statului. Or, prin ignorarea obligaţiei de a realiza aceste înscrieri s-au creat premisele înstrăinării bunurilor, prin încălcarea legii.

Cu privire la legalitatea masurilor dispuse la pct. II.14 şi pct. II.15 din Decizia nr. 3/2015

Înalta Curte reţine că în baza prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, s-au dispus în sarcina conducerii entităţii verificate următoarele măsuri:

a) măsura de la pct. II.14: "Conducerea RADEF va analiza, va stabili persoanele răspunzătoare şi va dispune măsuri în vederea recuperării prejudiciului în sumă de 1.541.522,40 RON, reprezentând darea în plată a activului Cinematograf "Studio" din Timişoara. (Termen de realizare: 30.09.2615)" este aferentă abaterii consemnată la pct. 19 din decizie;

b) măsura de la pct. II.15: "Conducerea RADEF va analiza, va stabili persoanele răspunzătoare şi va dispune măsuri în vederea recuperării prejudiciului în sumă de 1.709.902 RON, reprezentând darea în plată a activului Cinematograf "Cultural" din Bucureşti. (Termen de realizare: 30.09.2015)" priveşte abaterea prezentată la pct. 20 din decizie.

Astfel s-a reţinut că activele anterior menţionate se aflau în administrarea RADEF, fiind în proprietatea statului, aşadar, RADEF nu putea dispune de aceste bunuri pentru a stinge o datorie pe care o înregistra către un creditor.

Nu prezintă relevanţă dacă aceste active se aflau în domeniul public sau în domeniul privat al statului, RADEF fiind doar administratorul nu şi proprietarul bunurilor, astfel că nu îl putea înstrăina.

De asemenea, deşi respectivii creditori au acceptat ca în schimbul datoriei în bani să primească un imobil, aceasta nu exonerează RADEF de răspunderea pentru înstrăinarea unor active ce nu se aflau în proprietatea sa, ci a statului.

Neregulile constatate sunt rezultatul nerespectării prevederilor art. 4 alin. (1) lit. i) din Contractul de mandat nr. x/06.05.2011 privind încredinţarea şi exercitarea funcţiei de director general al RADEF.

Astfel, afirmaţiile RADEF referitoare la atribuţiile Consiliului de Administraţie nu sunt întemeiate, întrucât pentru a aviza o propunere de rectificare sau un proiect de buget de venituri şi cheltuieli acestea trebuiau, mai întâi, întocmite.

În ceea ce priveşte depunerea unui proiect de buget de venituri şi cheltuieli pentru anul 2014, la finele anului, consideram că aceste aspecte fac obiectul unor verificări ulterioare din punct de vedere al încadrării execuţiei anului 2014 în limitele impuse de legislaţia în vigoare, în lipsa existenţei unui buget de venituri şi cheltuieli aprobat.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2.3. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului declarat împotriva încheierii din data de 20 noiembrie 2018 şi va respinge recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 5431 din 18 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu.

Constată nulitatea recursului declarat de recurenta-reclamantă Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" împotriva încheierii din data de 20 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor "România Film" împotriva sentinţei civile nr. 5431 din 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 decembrie 2021.