RCA insurance regression liability for cross-border accident: applicability of Romanian law under Rome II and exclusive tractor insurer liability

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2020 la data de 24.11.2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a deciziei contestate nr. 24840/27.10.2020 ca fiind netemeinică şi nelegală; obligarea pârâtei FGA la plata sumei de 2.255,84 Euro, reprezentând suma de 10.993,16 RON, datorată cu titlu de despăgubiri, precum şi a dobânzii legale; obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 722 pronunţată la data de 10 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată, a anulat în parte Decizia nr. 24840/27.10.2020, în ce priveşte art. 2, de respingere parţială a cererii de plată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.255,84 euro.

A respins în rest cererea în ce priveşte plata dobânzii legale.

A obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar reclamanta A. S.A. a formulat recurs incident.

3.1. Recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, şi în rejudecare a solicitat respingerea contestaţiei formulate, cu cheltuieli de judecată.

După o scurtă prezentare a situaţiei da fapt, în motivarea recursului, printr-o primă critică se arată recurentul pârât că au fost aplicate în mod eronat dispoziţiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) şi cele ale art. 14 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016, motivarea hotărârii fiind şi contradictorie. Astfel, instanţa de fond în mod greşit a considerat ca fiind aplicabilă legea română, respectiv Norma ASF 23/2014, şi nu legea germană, stabilită potrivit Deciziei Curţii Federale nr. IV ZR 279/27.10.2010.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de fond a asimilat prejudiciul cu despăgubirea plătită de către intimata reclamantă asiguratului său, asimilare care nu îşi are temeiul în nicio dispoziţie legală, ci dimpotrivă, chiar Noma ASF 23/2014 pretins aplicabilă stabileşte că asigurătorul plăteşte despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului suferit de către asigurat.

Sunt redate de către recurent dispoziţiile art. 26 din această Normă şi susţine că acest act normativ stabileşte limitativ ce anume plăteşte asigurătorul RCA din prejudiciul încercat de asigurat, stabilind, de asemenea, în cadrul art. 27 din acelaşi act normativ şi o serie de cazuri de exonerare a asigurătorului, indiferent de prejudiciul suferit de asigurat.

În raport de dispoziţiile art. 27 din Norma ASF 23/2014 al căror conţinut este redat în cuprinsul cererii de recurs, se susţine de către recurent că este greşit să se asimileze prejudiciul încercat de asigurat cu despăgubirea pe care trebuie să o plătească asigurătorul în schimbul indemnizaţiei de asigurare, legea RCA declarată ca aplicabilă nefăcând o astfel de asimilare, iar ceea ce are de încasat asigurătorul CASCO în regres de la asigurătorul RCA nu este un prejudiciu, ci contravaloarea despăgubirii plătite propriului său asigurat.

Prin cea de-a doua critică se susţine că în cauză este aplicabilă legea germană respectiv legea locului producerii accidentului de circulaţie, respectiv regula stabilită prin Decizia Curţii Federale nr. IV ZR 279/27.10.2010 care stabileşte că dacă există asigurare separată pentru tractor şi remorcă, atunci cei doi asigurători vor răspunde solidar, în procent de 50% fiecare pentru paguba produsă, fiind invocată şi Hotărârea CJUE pronunţată în cauzele conexe C-359/14 şi C-475/14 redând paragraful 64 din această hotărâre.

În raport de aceste aspecte susţine recurentul că în cauza de faţă accidentul, delictul generator de prejudicii, s-a produs în Germania, iar legea germană stabilită prin Decizia Curţii Supreme din Germania emisă în anul 2010 stabileşte că dacă există asigurare separată pentru tractor şi remorcă, atunci cei doi asigurători vor răspunde solidar, în procent de 50% fiecare pentru paguba produsă.

În ce priveşte acţiunea în regres, susţine recurentul că asigurătorul în regres poate solicita contravaloarea despăgubirilor plătite propriului asigurat, iar acesta este legal obligat să suporte 50% din despăgubirile plătite victimei accidentului, pentru restul de 50% din despăgubirile plătite victimei fiind obligat asigurătorului capului de tractor (B.), şi nu poate în regres să pretindă 100% din despăgubirile asiguratului, neputând solicita şi vei 50% pentru care se reţine culpa propriului asigurat, potrivit legislaţiei germane aplicabile faptei delictuale stabilită potrivit Deciziei Curţii Supreme din Germania.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată de către recurent că hotărârea conţine motive contradictorii întrucât se reţine că ar fi aplicabile dispoziţiile Normei ASF 23/2014, pentru ca mai apoi să susţină că reclamanta, în calitate de asigurător al remorcii, beneficiază de un caz de exonerare de răspundere conform art. 14 alin. (2) din Norma 39/201, şi totodată se reţine că pârâtul nu a făcut dovada că incidentul s-a produs ca urmare a defecţiunii remorcii, astfel încât să fie aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Norma 39/2016, neputând fi aplicabile în cauză ambele norme RCA, atât Norma ASF 23/2014 cât şi Norma 39/2016.

3.2. Recursul incident formulat de recurenta reclamantă A. S.A. este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care se susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 22 pct. 4 C. proc. civ. în raport de care judecătorul este îndrituit să stabilească calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, însă numai cu condiţia punerii prealabile a acestei operaţiuni în discuţia părţilor.

În acest sens se arată de către recurenta reclamantă că prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea intimatei la plata dobânzii legale pentru nesoluţionarea cererii de plată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, iar instanţa a analizat această cerere în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fără însă a pune în discuţia părţilor această recalificare şi fără să observe că temeiul acestei cereri l-a reprezentat dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

În raport de aceste considerente solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinţei recurate în sensul obligării intimatului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata dobânzii legale penalizatoare conform prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 1535 alin. (1) din C. civ.

4. Apărările intimatei

Reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca nefondat, susţinând în esenţă, că legea aplicabilă soluţionării cauzei este legea română având în vedere că ambele poliţe RCA au fost emise pe teritoriul României, de asigurători care îşi au reşedinţa obişnuită în România.

Faţă de recursul formulat de reclamanta A. Sa a depus întâmpinare şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va respinge recursurile formulate ca fiind nefondate,

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Recursul formulat de recurentul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 30.09.2016, a avut loc evenimentul rutier petrecut pe teritoriul Republicii Federale Germania, în care a fost implicat ansamblul auto format din:

(i) autovehiculul tractor cu nr. de înmatriculare x, având poliţa de asigurare RCA emisă de B. S.A. - societate în faliment şi (ii) remorca cu nr. de înmatriculare x, având poliţa de asigurare RCA emisă de reclamanta A. S.A., (iii) şi autovehiculul cu număr de înmatriculare DUPU876 (auto păgubit).

Se reţine, totodată, că despăgubirile aferente evenimentului rutier au fost achitate de reclamanta A. S.A., iar ulterior, ca urmare a falimentului B. S.A., aceasta s-a adresat pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraţilor pentru plata sumei de 4.511,68 euro.

Prin Decizia atacată nr. 24840/27.10.2020, recurentul Fondul de Garantare al Asiguraţilor respins, în parte, cererea formulată cu motivarea că în privinţa procentului de 50% din indemnizaţia de asigurare, intimata FGA a reţinut că răspunderea asigurătorului B. S.A. este angajată în proporţie de 50% conform legislaţiei din Germania - Decizia Curţii Federale nr. IVZR279/08 din 27.10.2010.

Curtea de Apel Bucureşti, soluţionând cauza, a admis în partea cererea recurentei reclamante A. S.A. obligând recurentul Fondul de Garantare al Asiguraţilor la plata sumei de 2.255,84 euro, şi respingând capătul de cerere privind obligarea la plata dobânzii legale.

Înalta Curte, în raport de dispoziţiile legale incidente cauzei, constată că hotărârea pronunţată este legală, instanţa de fond făcând o interpretare şi aplicare corectă a acestora.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) şi cele ale art. 14 alin. (2) din Norma ASF nr. 39/2016, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind neîntemeiate şi cărora le va răspunde prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Problema de drept ce face obiectul litigiului şi al recursului de faţă este de a determina dacă legea germană sau cea română este aplicabilă prezentului litigiu.

Înalta Curte reţine că în condiţiile în care accidentul de circulaţie s-a produs în Germania, în cauză sunt aplicabile prevederile art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale în ceea ce priveşte condiţiile şi întinderea răspunderii civile delictuale a autorului accidentului şi asigurătorilor vehiculelor implicate, precum şi condiţiile de partajare a acestei răspunderi.

Înalta Curte va avea în vedere şi faptul că prin Hotărârea CJUE pronunţate în cauzele conexe C-359/14 si C-475/14, Curtea a stabilit:

"58. Astfel, întrucât obligaţia asigurătorului de a acoperi răspunderea civilă a persoanei asigurate faţă de victimă rezultă din contractul de asigurare încheiat cu persoana asigurată, condiţiile în care asigurătorul poate exercita drepturile deţinute de victima accidentului împotriva persoanelor responsabile de accident depind de dreptul naţional care reglementează respectivul contract de asigurare, determinat în temeiul articolului 7 din Regulamentul Roma I.

59. În schimb, legea aplicabilă determinării persoanelor care pot fi declarate responsabile, precum şi unei eventuale partajări a răspunderii între acestea şi asigurătorii lor respectivi intră, în conformitate cu articolul 19 menţionat, sub incidenţa articolului 4 şi următoarelor din Regulamentul Roma II.

60. Trebuie să se ia în considerare mai ales faptul că, în ipoteza în care, potrivit legii aplicabile în temeiul acestor ultime dispoziţii din Regulamentul Roma II, victima unui accident de circulaţie cauzat de un vehicul de tractare la care este cuplată o remorcă dispune de drepturi atât în raport cu deţinătorul remorcii, cât şi în raport cu asigurătorul acesteia din urmă, asigurătorul vehiculului de tractare beneficiază, după despăgubirea victimei, de un drept la acţiune împotriva asigurătorului remorcii în măsura în care legea aplicabilă contractului de asigurare, potrivit articolului 7 din Regulamentul Roma I, prevede o subrogare a asigurătorului în drepturile victimei.

Înalta Curte reţine şi faptul că potrivit dispoziţiilor art. 4 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II):

"(1) Cu excepţia dispoziţiilor contrare din cadrul prezentului regulament, legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-o faptă ilicită este legea ţării în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce ţară are loc faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele indirecte ale respectivului fapt.

(2) Cu toate acestea, în cazul în care persoana a cărei răspundere este invocată şi persoana care a suferit prejudiciul îşi au reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară în momentul producerii prejudiciului, se aplică legea respectivei ţări.

(3) În cazul în care reiese clar, din toate circumstanţele referitoare la caz, că fapta ilicită are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionată la alin. (1) sau la alin. (2), se aplică legea acelei alte ţări. O legătură vădit mai strânsă cu o altă ţară se poate întemeia, în special, pe o relaţie pre-existentă între părţi, ca de pildă un contract, care este în strânsă legătură cu respectiva faptă ilicită".

În raport de aceste dispozţii legale, cât şi de Hotărârea CJUE pronunţată în cauzele conexe C-359/14 si C-475/14, prin care s-a statuat că asigurătorul poate exercita drepturile victimei împotriva persoanelor responsabile delictual doar în condiţiile legii aplicabile contractului de asigurare, precum şi faptul că regresul împotriva asigurătorului capului de tractor ar fi posibil doar în măsura în care legea aplicabilă contractului de asigurare ar prevedea o astfel de posibilitate, se constată că în mod judicios, judecătorul fondului a stabilit că legea aplicabilă prezentei cauze este legea română.

În prezenta cauză, contractul de asigurare RCA pentru autovehiculul tractor cu nr. de înmatriculare x încheiat cu Societatea B. S.A. - societate în faliment şi contractul de asigurare RCA, încheiat de A. S.A. pentru semiremorca cu număr înmatriculare x sunt reglementate de legea română, în condiţiile în care părţile nu au ales legea aplicabilă, iar ambii asigurători îşi au reşedinţa obişnuită în România.

Prin urmare, obligaţia asigurătorului RCA al vehiculului de tractare şi obligaţia asigurătorului RCA al semiremorcii de a despăgubi victima este reglementată de dispoziţiile art. 33 alin. (2) şi (3) din Norma ASF 23/2014 (în vigoare la data de 30.09.2016, data evenimentului rutier), potrivit cărora:

"(2) În cazul în care evenimentul se produce în timp ce remorca/semiremorca este ataşată vehiculului tractor, răspunderea aparţine vehiculului tractor.

(3) Asigurătorul vehiculului tractor are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată, având totuşi posibilitatea exercitării dreptului de regres asupra asigurătorului remorcii/semiremorcii, în cazul în care poate dovedi că dauna s-a produs ca urmare a unei defecţiuni tehnice a remorcii/semiremorcii, care nu putea fi observată de către conducătorul auto".

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale mai sus menţionate, reiese concluzia că dacă la data producerii accidentului remorca era ataşată unei vehicul tractor, răspunderea faţă de persoanele prejudiciate revine exclusiv vehiculului tractor câtă vreme acesta nu dovedeşte incidenţa ipotezei reglementată de alin. (3) din norma anterior menţionată (dauna s-a produs ca urmare a unei defecţiuni tehnice a remorcii/semiremorcii, care nu putea fi observată de către conducătorul auto), probă care nu a fost făcută în cauză.

În concluzie, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat.

Şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Într-adevăr, lecturând hotărârea recurată se constată că judecătorul fondului a motivat soluţia pronunţată atât în temeiul Normei ASF 23/2014 cât şi în temeiul Normei 39/2016, însă aspect aspect nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii atacate.

În acest sens se reţine că dispoziţiile art. 33 alin. (2) şi (3) din Norma 23/2014, al căror conţinut este redat mai sus, şi dispoziţiile art. 14 alin. (2) şi (3) din Norma 39/2016 au aproximativ acelaşi conţinut. Astfel, art. 14 din Norma nr. 39/2016 are următorul conţinut:

"(1) Asigurarea RCA a remorcilor/semiremorcilor are acoperire doar dacă acestea nu sunt ataşate unui vehicul tractor.

(2) În cazul în care evenimentul se produce în timp ce remorca sau semiremorca este ataşată vehiculului tractor, răspunderea aparţine vehiculului tractor.

(3) Asigurătorul RCA al vehiculului tractor despăgubeşte partea prejudiciată şi poate exercita dreptul de regres asupra asigurătorului RCA al remorcii/semiremorcii, în cazul în care dovedeşte că prejudiciul s-a produs ca urmare a unei defecţiuni tehnice a remorcii/semiremorcii, care nu putea fi observată de către conducătorul auto".

Prin urmare, ambele dispoziţii reglementează un caz de exonerare de răspundere, astfel că nu poate fi reţinută existenţa unei contradicţii a considerentelor hotărârii recurate.

1.2 Recursul incident formulat de reclamanta A. SA

Prin recursul său, reclamanta a susţinut că hotărârea este nelegală invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia se poate dispune casarea unei hotărâri în calea extraordinară de atac a recursului când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta reclamantă a susţinut că cererea sa de obligare a intimatei Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata dobânzii legale pentru nesoluţionarea cererii de plată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege a fost soluţionată de judecătorul fondului în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fără însă a pune în discuţia părţilor această recalificare şi fără să observe că temeiul acestei cereri l-a reprezentat dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 1535 alin. (1) C. civ. şi art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Acest motiv de recurs nu poate fi primit.

Într-adevăr, judecătorul fondului a soluţionat cererea de obligare la plata dobânzii legale pentru nesoluţionarea cererii de plată în termenul de 30 de zile prevăzut de lege în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, însă nici acest aspect nu poate afecta legalitatea hotărârii atacate.

În acest sens, Înalta Curte reţine că recurenta reclamantă a invocat ca temei de drept al acestui capăt de cerere dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 (Soluţiile pe care le poate da instanţa):

"(1)Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

(2)Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

(3)În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru".

Este vorba, conform alin. (1) al aceluiaşi articol, despre cererea la care se referă art. 8 alin. (1), în speţă, cererea de anulare a Deciziei nr. 24840/27.10.2020.

Dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevăd acordarea de despăgubiri doar în situaţia unui act administrativ anulat sau în cazul refuzului autorităţii publice să emită un act administrativ sau să elibereze un alt înscris, respectiv să efectueze o anumită operaţie administrativă.

Cum în cauză, recurenta reclamantă nu a solicitat obligarea Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata de despăgubiri cauzate de actul administrativ atacat, şi anulat în parte de instanţa de judecată, cererea formulată de obligare la plata dobânzii legale pentru nesoluţionarea cererii de plată în termenul de 30 de zile este nefondată, o astfel de cerere neputând fi analizată în raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

Având în vedere soluţia pronunţată în cauză, prin raportare la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât recursul principal formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cât şi recursul incident formulat de reclamanta A. S.A. ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi recursul incident declarat de recurenta – reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 722 din 10 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal ca nefondate.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 decembrie 2022.