Insurer's appeal rejected: penalties owed by insolvent insurer not claims against Insurance Guarantee Fund

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 24493 din 08.10.2020 prin care solicită să se dispună anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică şi nelegală, şi obligarea intimatei FGA la plata sumei de 917,70 RON reprezentând penalităţi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 934 pronunţată la data de 15 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii judecătoreşti anterior menţionată a formulat recurs reclamanta A. S.A. criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei pe fond cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 24493/08.10.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

În dezvoltarea recursului promovat recurenta-reclamantă a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că trimiterile instanţei la cheltuielile de judecată, reprezintă urmarea înţelegerii greşite a situaţiei expuse în cadrul contestaţiei, întrucât recurenta a contestat exclusiv suma de 917,70 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

Printr-o primă critică se susţine că, hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, sens în care susţine că ÎCCJ prin această decizie a stabilit, printre altele, că acele creanţe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment, sunt creanţe de asigurare.

Pct. 124 din Decizia nr. 29/2020 priveşte următorul aspect:

"Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - "creanţe de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate acestea creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare".

În raport de aceste considerente afirmă că Decizia 29/2020 nu dezleagă doar problemele de drept la care se face referire prin dispozitiv, ci şi alte probleme, care deşi nu au făcut obiectul sesizării, au necesitat o dezlegare menită să susţină ulterior dezlegările date prin dispozitiv.

Concluzionând, recurenta-reclamantă solicită să se dea eficienţă juridică dezlegării date prin considerentul de la punctul (124) din Decizia ICCJ nr. 29/2020 şi să se reţină că penalităţile de întârziere aferente unei creanţe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA, şi reprezintă creanţe de asigurare.

În continuare, recurenta-reclamantă susţine că hotărârera recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma 23/2014, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a reţinut că penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, şi prin urmare, nu reprezintă creanţe de asigurare.

Apreciază recurenta-reclamantă că acest argument este eronat şi că a fost formulat cu ignorarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma 23/2014.

Art. 1 alin. (3) - Condiţiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, şi de prezenta normă.

Invocă recurenta şi dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Norma 23/2014 precum şi art. 38 din Norma 23/2014 şi susţine că toate aceste dispoziţii se regăsesc în cuprinsul Titlului I, capitolul III contractul de asigurare şi reglementează conţinutul contractului de asigurare, şi prin urmare ambele categorii de creanţe – despăgubirile şi penalităţile de întârziere sunt reglementate prin dispoziţii ce reglementează conţinutul contractului de asigurare RCA şi rezultă, deci, din contractul de asigurare.

Independent de existenţa sau inexistenţa unei culpe aceste categorii de creanţe sunt reglementate prin contractul de asigurare RCA şi tocmai de aceea reprezintă creanţe de asigurare.

Nicăieri în cuprinsul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 nu se face vorbire despre eventuala culpă, sau despre lipsa de culpă a asigurătorului aflat în faliment şi nicăieri nu se prevede faptul că reprezintă creanţe de asigurare doar acele creanţe în legătură cu care nu se constată o culpă a asiguratului aflat în faliment.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine că hotărârera recurată a fost pronunţată cu greşita înţelegere a normelor de drept invocate prin contestaţie, sens în care afirmă că prin trimiterile făcute de instanţa de judecată la dispoziţiile art. 2214 C. civ. a pronunţat o soluţie nelegală, întrucât nu a ţinut cont de faptul că în astfel de cauze, legiuitorul a decis să adopte legi şi norme speciale care reglementează situaţii specifice în materia asigurărilor.

Astfel, C. civ. art. 2214 reprezintă norma generală de la care derogă norma specială, şi anume Norma 23/2014. De altfel, chiar art. 2213 C. civ. dispune că "asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale".

Prin urmare, din contractul de asigurare nu decurge doar despăgubirea, adică suma de bani necesară pentru acoperirea daunelor morale şi materiale astfel cum a reţinut instanţa de judecată, ci inclusiv penalităţile de întârziere.

Or, din moment ce intimatul pârât este obligat la plata creanţelor de asigurări către creditori, în mod implicit, acesta este obligat şi la plata penalităţilor de întârziere ce îşi au originea în acele creanţe.

În final, recurenta-reclamantă invocă temeinicia pretenţiilor prin care solicită obligarea FGA la plata penalităţilor de întârziere şi afirmă că odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că acestea reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea, în parte, a Deciziei FGA 24493/08.10.2020, obligarea FGA la plata sumelor de 917,70 RON reprezentând penalităţi de întârziere, precum şi plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă că, suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţă de asigurare astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea acestora reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte pe de o parte, constată că acesta este invocat pur formal, având în vedere că în memoriul de recurs nu sunt prezentate în concret critici referitoare la nemotivarea hotărârii şi care să atragă incidenţa acestui motiv de casare, iar pe de altă parte, constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect se invocă încălcarea dezlegărilor date de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 29/2020, precum şi încălcarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar pe de altă parte art. 1 alin. (3) din Norma 23/2014.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă, iar analiza criticilor formulate va fi realizată prin argumente comune, în raport de finalitatea lor concretă.

În esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi al Legii nr. 213/2015 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare RCA.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că pretenţiile recurentei-reclamante solicitate sub forma penalităţilor de întârziere nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraţilor din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile nu sunt incluse în sfera creanţelor de asigurări, reprezentând obligaţii civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A. pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, şi anume înscrierea creanţei la masa credală.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Cu privire la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalităţile de întârziere nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile Fondului fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul societăţii aflată în faliment, aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalităţile de întârziere, generate de reţinerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă fiind, prin urmare, nefondate.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În speţă, cum legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităţilor cât şi a cheltuielilor de judecată în sfera creanţei de asigurare este şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în cadrul Şedinţei din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 24493/08.10.2020 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamantă A. S.A împotriva sentinţei civile nr. 934 din 15 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 decembrie 2022.