Restitution claim fails as property exchange under Decree 364/1986 upheld; appeal rejected.

Şedinţa publică din data de 9 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 23.03.2020, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, contestaţie împotriva deciziei nr. 8923/10.01.2020 emisă de către pârâtă, solicitând anularea deciziei contestate şi, în consecinţă constatarea calităţii reclamantei, de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul ce face obiectul deciziei contestate, respectiv imobilul situat în Bucureşti, str. x, fost nr. 17-19, ulterior Intrarea Sticlari nr. 13, fost proprietatea comunităţii evreieşti şi preluat abuziv, fără titlu de către Statul Roman, şi acordarea de despăgubiri către reclamanta pentru aceste imobil, în condiţiile prevăzute de legea specială, conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 şi art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1268 pronunţată la data de 04 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucurelşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 şi pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat:

- în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, ca instanţă competentă material să soluţioneze cauza;

- în subsidiar, rejudecarea cauzei în fond, admiterea contestaţiei, anularea Deciziei nr. 8923/10.01.2020 emisă de pârâtă şi în consecinţă, constatarea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 94/2000 pentru imobilul situat în Bucureşti, str. x, fost nr. 17-19, ulterior Intrarea Sticlari nr. 13, urmând a dispune acordarea de măsuri compensatorii către reclamantă, în condiţiile prevăzute de legea specială conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 şi art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., susţine faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe fiind invocate în acest sens dispoziţiile art. 35 alin. (1)1 din Legea nr. 165/2013 care reglementează că litigiile privind modalitatea de aplicare a prevederilor prezentei legi sunt de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, indiferent de calitatea titularului acţiunii, precum şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 1 şi art. 4 din acelaşi act normativ.

Susţine că din interpretarea acestor dispoziţiile legale, rezultă că Legea nr. 165/2013 reglementează inclusiv procedura de soluţionare a cererilor formulate în temeiul O.U.G. nr. 194/2000 şi O.U.G. nr. 83/1999 astfel încât orice aspect litigios generat de modalitatea de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 este de competenţa secţiilor civile ale tribunalelor, în speţă Tribunalul Bucureşti.

În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, în principal art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000şi norma metodologică de aplicare a art. 1 din aceeaşi ordonanţă.

În acest sens, redând dispoziţiile legale anterior menţionate, susţine recurenta că problema centrală pe care instanţa de fond trebuia să o analizeze era dacă a existat sau nu un schimb de imobile valabil încheiat ulterior apariţiei Decretului, sau dacă a fost o expropriere forţată fără o despăgubire justă şi echitabilă, deci o preluare abuzivă, iar un eventual schimb trebuia constatat printr-un contract de schimb încheiat în formă autentică, document care în realitate nu a existat.

Afirmă că după apariţia Decretului nr. 364/1986, Statul Român a preluat toate imobilele prevăzute la art. 2 din Decret, însă autoritatea investită să procedeze la întocmirea contractului de schimb, nu a mai făcut niciun contract, ceea ce înseamnă că în realitate schimbului de imobile nu s-a produs. Cu alte cuvinte, din patrimoniul B. au ieşit toate imobilele prevăzute la art. 2 din Decret, fără ca în schimbul acestora să intre în patrimoniul B. alte imobile, astfel cum s-a prevăzut în Decret.

Dacă s-ar admite faptul că imobilul a fost preluat cu titlu, întrucât imobilul a făcut obiectul unui contract de schimb de imobile, ar fi trebuit să arate, să menţioneze şi documentul în baza căruia pretinsul schimb de imobile s-a realizat sau orice lat înscris care să ateste că în proprietatea B. a intrat un alt imobil, în locul celui care a fost preluat abuziv.

Or, în lipsa unui act valabil care să ateste schimbul de imobile, rezultă că în cauză, preluarea imobilului s-a făcut fără titlu şi în mod abuziv pentru că nu se poate considera în mod legitim că imobilul a făcut obiectul unui schimb realizat între B. şi Statul Român, în lipsa unui act care să consfinţească schimbul de imobile şi care să îndeplinească condiţiile de valabilitate prevăzute de legislaţia în vigoare din perioada de referinţă.

Prin urmare, instanţa de fond pentru a interpreta şi aplica în md corect normele de drept material, ar fi trebuit să constate că în lipsa unui contract de schimb valabil încheiat, preluarea a fost una fără titlu şi abuzivă, în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi a Normei metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 şi că statul în virtutea poziţiei sale dominante a acţionat în mod unilateral prin emiterea Decretului şi scoaterea imobilului din patrimoniul recurentei fără a-şi îndeplini obligaţia de a încheia un contract de schimb valabil prin care să opereze schimbul de imobile în mod just şi echitabil.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, a susţinut că faptul că în temeiul Decretului nr. 364/1986 imobilele prevăzute in Anexa nr. 3 compuse din terenuri în suprafaţă de 4971 mp, construcţii aferente în suprafaţă de 8.250,78 mp precum şi împrejmuirile în lungime de 159 m, situate în sectorul 3 al mun. Bucureşti s-au transmis în proprietatea Statului Român, iar în schimbul acestora B. a primit imobilele compuse din terenuri în suprafaţă de 5.882 mp construcţii în suprafaţă de 5.241,99 mp şi împrejmuiri în lungime de 110 mp, situate în sector 2 al mun. Bucureşti, bunuri prevăzute în Anexa 4 la Decret.

Arată si faptul că în temeiul art. 2 din acelaşi decret s-a prevăzut că B. va plăti la bugetul de stat suma de 11.589 RON reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilele ce formează obiectul schimbului, fiind evident faptul că acest schimb ar fi fost inechitabil în favoarea Statului Român în lipsa respectivei diferenţe de valoare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Se reţine că prin decizia nr. 8923/10.01.2020, emisă de intimata Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/04.02.2003 depusă de către reclamantă cu privire la retrocedarea imobilului teren situat în mun. Bucureşti, str. x fost 17-19, ulterior Intrarea Sticlari nr. 13, cu motivarea că din înscrisurile depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare a reieşit faptul că imobilul solicitat nu a fost preluat abuziv, ci a făcut obiectul unui schimb de imobile realizat între B. şi statul român, conform Decretului Consiliului de Stat al RSR nr. 346/07.11.1986.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 din C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii" este nefondat.

Din analiza dispoziţiilor anterior menţionate, Înalta Curte reţine că, pentru ca motivul în discuţie să fie fondat, pe lângă nerespectarea regulilor de competenţă de ordine publică de către prima instanţă, trebuie să mai fie îndeplinită o cerinţă, anume ca necompetenţa să fi fost invocată în faţa primei instanţe, cu respectarea regulilor procedurale prevăzute în Titlul al III-lea, Cartea I a C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţei.

Astfel, motivul de casare privind necompetenta materială a instanţei de fond, care a pronunţat hotărârea recurată este condiţionată, pe de o parte de invocarea excepţiei în faţa instanţei de fond, în termenul de decădere prevăzut, iar pe de altă parte, de respingerea excepţiei astfel invocate sau de omiterea soluţionării acesteia de către instanţa de fond.

În cauză, se reţine că aceste condiţii nu sunt îndeplinite. Verificând încheierea pronunţată la primul termen de judecată din data de 11 septembrie 2020, se constată că apărătorul reclamantei, cu privire la competenţa instanţei de soluţionare a cauzei, a susţinut faptul că instanţa competentă general, material şi teritorial este Curtea de Apel Bucureşti, instanţă unde a şi fost depusă cererea de chemare în judecată. Prin urmare, motivul de recurs invocat nu poate fi primit.

Pe de altă parte, va reţine Înalta Curte că raţionamentul recurentei pe care îşi întemeiază primul motiv de recurs este unul greşit, având în vedere că prin actul normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000 s-a prevăzut competenţa de soluţionare a cauzelor în favoarea instanţei de contencios administrativ. Prin urmare, la stabilirea instanţei competente se va avea în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora "litigiile privind (...) actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".

Şi motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legale.

Se reţine că în motivarea Deciziei nr. 8923/10.01.2020 de respingere a cererii de retrocedare, s-a reţinut faptul că imobilul a cărui retrocedare se solicită nu a fost preluat în mod abuziv în proprietatea statului, ci acesta a făcut obiectul unui schimb de imobile realizat între B. şi Statul Român, schimb de imobile realizat în baza Decretului nr. 364/07.11.1986 al Consiliului de Stat al RSR.

În aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 este necesară dovedirea a două condiţii cumulative, calitatea de proprietar şi preluarea abuzivă a imobilului.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, condiţia preluării abuzive a bunului imobil teren situat în mun. Bucureşti, str. x fost 17-19, ulterior Intrarea Sticlari nr. 13, sector 3 nu a fost dovedită.

Prin cererea de recurs, recurenta a susţinut că nu a existat un schimb, ci o preluare abuzivă de către Statul Român a bunului imobil întrucât "autoritatea investită să procedeze la întocmirea contractului de schimb nu a mai făcut niciun contract, ceea ce înseamnă că în realitate schimbul de imobile nu s-a mai produs, iar în lipsa unui contract de schimb valabil încheiat, preluarea a fost una fără titlu şi abuzivă".

Analiza caracterului abuziv al preluării presupune verificarea respectării prevederilor legale existente la momentul preluării, a concordanţei dintre actul de preluare şi dispoziţiile legale referitoare la proprietate în vigoare la data preluării.

În cauză, bunul imobil a cărui retrocedare s-a solicitat a trecut în proprietatea Statului Român în temeiul Decretului nr. 364/1986 privind exproprierea şi demolarea unor construcţii, precum şi autorizarea efectuării unui schimb de imobile situate in centrul civic al Municipiului Bucureşti, încheiat între B. şi Statul român.

Potrivit acestui Decret s-a autorizat Comitetul Executiv al Consiliului popular al Municipiului Bucureşti să efectueze următorul schimb de imobile:

a) Să primească în proprietatea statului şi în administrarea sa directă imobilele compuse din terenuri în suprafaţa de 4.971 mp, construcţiile aferente în suprafaţă de 8.250,78 mp, precum şi împrejmuirile în lungime de 159 mp, situate în municipiul Bucureşti, identificate potrivit planului de situaţie în municipiul Bucureşti, identificate potrivit planului de situaţie nr. 2 anexat, proprietatea B. (mozaice), cu sediul în municipiul Bucureşti, prevăzute în tabelul anexă nr. 3 la decret;

b) Să transmită din proprietatea statului, în proprietatea B. (mozaice), cu sediul în municipiul Bucureşti, în schimbul imobilelor prevăzute la litera "a", imobilele compuse din terenuri în suprafaţă de 5.882 mp, construcţiile în suprafaţă de 5.241,99 mp, precum şi împrejmuirile în lungime de 110 m, situate în municipiul Bucureşti, identificate potrivit planului de situaţie nr. 1 anexat, prevăzute în tabelul anexă nr. 4 la decret.

De asemenea, s-a stabilit că B. va plăti la bugetul de stat suma de 11.589 RON, reprezentând diferenţa de valoare dintre imobilele ce formează obiectul schimbului.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, schimbul a operat în baza Decretului nr. 364/1986, nefiind necesar încheierea vreunui alt act care să constate efectuarea schimbului.

Se constată, totodată, că în mod corect instanţa de fond a reţinut, în temeiul dispoziţiilor art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 344 din 23 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017 care se opune în privinţa constatării schimbului de imobile respectiv a faptului că nu a existat o preluare abuzivă de către stat a imobilului, fiind dezlegat definitiv în acel litigiu.

Efectul pozitiv nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, iar valorificarea acestuia se realizează la soluţionarea cauzei pe fond, astfel încât ceea ce s-a statuat printr-o hotărâre să nu mai poată fi contrazis printr-o hotărâre ulterioară. Efectul pozitiv urmăreşte, practic, ca dispozitivul sau considerentele unei hotărâri să nu contravină unei hotărâri care a rezolvat un aspect litigios care are legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii.

Prin din Decizia nr. 344/23 ianuarie 2020 - pct. 60, s-a reţinut: "A constatat în mod corect că trecerea imobilelor în proprietatea statului s-a realizat în baza actului de schimb, existând o contraprestaţie specifică acestui act de schimb, transmiterea dreptului de proprietate asupra unor imobile având teren în suprafaţă de 5.882 mp şi construcţii de 5241,99 mp, astfel că nu se poate reţine că nu au fost acordate despăgubiri/contraprestaţie pentru imobilele preluate, în condiţiile în care schimbul a fost unul efectiv, iar diferenţele intre imobilele ce au format obiectul actului de schimb nu sunt de natură a considera că nu a existat o contraprestaţie reală şi serioasă, neexistând nici indicii cu privire la lipsa consimţământului B.. În ceea ce priveşte lipsa consimţământului B., recurenta (A.) nu a invocat indicii în acest sens din care să rezulte lipsa consimţământului pentru încheierea actului de schimb..."

Raportat la aceste considerente, instanţa de fond a reţinut în mod corect că litigiul anterior a dezlegat o chestiune litigioasă cu incidenţă directă în cauza prezentă, respectiv valabilitatea titlului statului prin raportare la valabilitatea contractului de schimb.

În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii iar hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Având în vedere soluţia pronunţată în cauză, prin raportare la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta – reclamantă A..

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1268 din 4 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenta – reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 decembrie 2022.