Disciplinary complaints over judicial rulings fail; dismissal upheld for lack of bad faith or gross negligence.

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Hotărârea instanţei de fond

Prin cererea înregistrată, la data de 08.03.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea Rezoluţiei nr. 3057/A/06.10.2020 emise în dosarul nr. x şi a Rezoluţiei nr. 1498/02.02.2021 emise în dosarul nr. x şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, iar, în subsidiar, în cazul în care nu ar mai fi necesară completarea verificărilor, constatarea abaterii disciplinare şi, conform principiului proporţionalităţii, aplicarea sancţiunii avertismentului.

Prin sentinţa civilă nr. 1649 din 12 noiembrie 2021, Curtea de apel a respins cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulate de reclamant.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după ce a prezentat circumstanţele de fapt ale cauzei, recurentul a apreciat că, procedând la analiza cauzei deduse judecăţii, Curtea de Apel Bucureşti a interpretat nelegal dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reţinând că încălcările flagrante şi frapante săvârşite de către magistrat nu circumstanţiază săvârşirea abaterii disciplinare.

A invocat încălcarea de către magistrat a normelor procedurale referitoare la competenţă, la autoritatea de lucru judecat, la principiul non bis in idem şi la tardivitatea plângerii, iar nu modul în care acesta a apreciat că se impune admiterea pe fond a plângerii formulate de către noul petent. Exercitarea dreptului de sesizare a CSM nu a vizat soluţia pronunţată prin hotărârea judecătorească de către magistratul vizat, ci faptul că acesta nu i-a recunoscut calitatea de avocat, care ar fi atras competenţa curţii de apel şi a soluţionat cauza cu care a fost învestit cu încălcarea normelor procedurale, deşi cu privire la aceeaşi ordonanţă de clasare se dispusese deja o soluţie de respingere a plângerii formulate de către alt petent, ceea ce presupune o încălcare a autorităţii de lucru judecat şi a principiului non bis in idem.

Chiar dacă magistratul şi-a argumentat soluţiile de respingere a excepţiilor invocate, nu înseamnă că aceste soluţii conturează opinia unei îndepliniri corecte a funcţiei de magistrat, modalitatea de soluţionare a excepţiilor cu încălcarea gravă a normelor procedurale conturând, în fapt, ideea unei lipse a imparţialităţii.

A mai susţinut recurentul că prima instanţă a apreciat în mod nefondat că legea dă posibilitatea părţilor să uzeze de căile de atac ordinare/extraordinare ale căror condiţii de exercitare intră în competenţa instanţelor, iar nu a Inspecţiei Judiciare, câtă vreme soluţia pronunţată în Dosarul nr. x/2019 nu este susceptibilă de căi de atac ordinare sau extraordinare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a făcut referire la Decizia nr. 3563 din 9 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în Dosarul nr. x/2020, apreciind că situaţia este similară şi în cazul de faţă, întrucât a trimis cerere de amânare pentru termenul din 12.11.2021 din motive temeinic şi justificate, după cum reiese din e-mailul prin care a solicitat acordarea unui nou termen de judecată. Înalta Curte a constatat că neadmiterea cererii de amânare este motiv de casare, la fel ca şi în cazul de faţă, când a solicitat amânarea şi a făcut dovada că nu se poate prezenta.

Pentru garantarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, instanţa ar fi trebuit să amâne cauza şi să acorde un nou termen, întrucât niciuna dintre părţi nu a fost prezentă.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu susţinerile părţilor şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că nici Inspecţia Judiciară şi nici instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei exercitate împotriva unei rezoluţii de clasare nu pot formula aprecieri cu privire la soluţia şi la considerentele expuse prin hotărârile pronunţate de magistratul vizat prin sesizarea recurentului. Aceste chestiuni ţin de esenţa activităţii de judecată, iar o greşeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipseşte orice justificare, cu consecinţe grave în ceea ce priveşte drepturile procesuale ale părţilor şi activitatea de judecată, nu a fost dovedită în cauză.

1.1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care a atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.

Or, critica formulată de recurentul-reclamant, în sensul că prima instanţă nu ar fi amânat judecata cauzei urmare a cererii sale, nu este aptă a demonstra încălcarea vreunei norme de procedură care să atragă sancţiunea nulităţii, aşa cum prevede cazul de casare invocat.

În acest context, Înalta Curte reţine că art. 222 alin. (1) C. proc. civ. prevede că amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, "numai în mod excepţional" pentru motive temeinice care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei, iar, la alin. (2), se prevede că, dacă instanţa refuză amânarea judecăţii, la cererea părţii, va amâna pronunţarea pentru a se depune concluzii scrise.

Prin urmare, procedura civilă nu instituie obligativitatea amânării judecăţii la cererea părţii, soluţia instanţei cu privire la necesitatea acordării unui termen neputând constitui motiv de casare decât în condiţiile în care respingerea cererii ar fi încălcat principiile unei judecăţi echitabile, ipoteză care nu este incidentă în speţă.

După cum reiese din încheierile de şedinţă, la termenul din 17 septembrie 2021, pricina a fost amânată, la cererea reclamantului, pentru a se comunica pârâtei Inspecţia Judiciară cererile de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Reclamantul a fost prezent în şedinţa de judecată şi a primit termenul din 12 noiembrie 2021 în cunoştinţă.

La termenul din 12 noiembrie 2021, instanţa de fond, luând act de faptul că pârâta a solicitat judecata în lipsă, a reţinut cauza în pronunţare.

Deşi reclamantul cunoştea termenul de judecată încă din data de 17.09.2021, cererea de amânare a fost depusă chiar în ziua şedinţei de judecată, prin poştă electronică, la ora 08:50. La completul învestit cu soluţionarea cauzei, a ajuns la ora 10:20, după terminarea şedinţei de judecată, conform referatului întocmit de grefierul de şedinţă .

De altfel, singurul argument prezentat de recurentul- reclamant în devoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a constat în invocarea unei similitudini între cauza de faţă şi situaţia din dosarul nr. x/2020, soluţionat în recurs prin Decizia nr. 3563 din 9 iunie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care a citat mai multe considerente.

Răspunzând şi acestui argument al recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar constată că circumstanţele celor două cauze nu sunt similare, pentru că, după cum reiese din conţinutul deciziei menţionate, instanţa a admis recursul constatând că au fost încălcate şi dispoziţiile legale prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, la dosarul cauzei nefiind depusă întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii actului atacat. Deci, nu sunt întemeiate susţinerile recurentului, în sensul că respingerea cererii de amânare ar constitui în sine un motiv de casare.

1.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa ar fi interpretat nelegal prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, reiterând argumentele expuse în sesizarea Inspecţiei Judiciare şi în acţiune vizând conduita şi soluţiile magistratului vizat prin sesizare.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.", iar în temeiul art. 991 din lege, pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, potrivit prevederii legale menţionate,

"(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii disciplinare menţionate, pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe.

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În acest sens, relevante sunt şi considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că, în exercitarea atribuţiilor sale, Inspecţia Judiciară trebuie să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat încheierile ce au produs nemulţumirea titularului sesizării.

Astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţiile în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Sub acest aspect, reţine Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Măsurile dispuse prin încheierea din 17 iunie 2020, prin încheierea din 13 august 2020 şi prin încheierea nr. 332 din 27 august 2020 au fost motivate de judecătorul cauzei iar interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual în sensul conferit de norma ce reglementează abaterea disciplinară, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, tocmai aceste operaţiuni de interpretare a normelor juridice specifice activităţii de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, fiind supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanţă.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă.

Nu pot fi reţinute nici alegaţiile recurentului-reclamant în sensul că soluţia pronunţată de magistrat nu ar fi susceptibilă de căi de atac ordinare sau extraordinare. Soluţiile pronunţate prin încheierile judecătorului de cameră preliminară, la care recurentul a făcut trimitere prin petiţia adresată Inspecţiei Judiciare, sunt susceptibile de atac, conform normelor C. proc. pen.

În fine, subliniază Înalta Curte că atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că soluţia pronunţată de prima instanţă este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1649 din 12 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.