Limits of judicial inspection to censure judicial reasoning and evidence interpretation in disciplinary proceedings

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Hotărârea instanţei de fond

Prin cererea înregistrată, la data de 10.09.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea Rezoluţiei nr. C20-1047/19.08.2020 emise de Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare şi a Rezoluţiei de clasare nr. 1900/A/23.06.2020 emise în Dosarul nr. 20-1760 de Inspecţia Judiciară-Direcţia de inspecţie pentru judecători, cu consecinţa trimiterii dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare în care să se cerceteze şi să se concluzioneze asupra faptelor ce formează conduita procesuală a celor doi judecători vizaţi prin sesizare.

Prin sentinţa civilă nr. 761 din 13 mai 2021, Curtea a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei primei instanţe, care în mod greşit a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

A susţinut recurentul că prima instanţă a reţinut în mod greşit incidenţa art. 259-Revenirea asupra probelor încuviinţate din C. proc. civ., întrucât acest text de lege se referă strict la revenirea în sensul respingerii unei probe după ce, iniţial, a fost admisă. Ceea ce a sesizat a fost revenirea asupra unui expert, numit iniţial în cauză şi, ulterior, înlăturat, sancţionat şi obligat să restituie onorariul încasat.

Curtea de Apel Bucureşti a refuzat să analizeze şi să soluţioneze cum cei doi judecători, a căror sancţionare o solicită, au numit direct expertul, fără tragere la sorţi.

A opinat recurentul că există o confuzie intenţionată, cu rea credinţă şi vădită rea intenţie, între faptele cu care a sesizat Inspecţia Judiciară şi încadrarea juridică a acestor fapte, care este evidentă.

Astfel, sunt realizate condiţiile impuse de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, întrucât s-a probat existenţa unei încălcări a drepturilor sale procesuale şi trebuia identificată greşeala.

Nemulţumirile sale relevă încălcări grosiere ale normei imperative de procedură civilă, pentru că instanţa, verificând încheierea de şedinţă din 27 februarie 2020 din Dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Braşov, a constatat că au fost respectate dispoziţiile art. 259 C. proc. civ. de către completul de apel.

Toate aceste fapte au fost săvârşite cu gravitate deosebită, având consecinţă asupra valabilităţii actelor întocmite de magistraţi, a duratei procedurilor şi producând o vătămare gravă a drepturilor şi intereselor sale procesuale. Aceste fapte au fost săvârşite fie cu rea-credinţă, judecătorii manifestând o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri elementare profesionale, fie cu gravă neglijenţă, neexistând nicio justificare pentru încălcarea normelor de drept material şi procedural referitoare la numirea experului.

Din aceste puncte de vedere, Curtea a încălcat pct. 5, 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) ignorând C. proc. civ.

A susţinut recurentul că instanţele române şi Inspecţia Judiciară au refuzat să analizeze documentele şi astfel au dat concursul tatălui său, debitor de rea-credinţă, să se sustragă plăţii pensiilor datorate, ca drept legitim al său, încălcând astfel nu numai legile civile, ci şi legile morale.

Inspecţia Judiciară nu a analizat justeţea afirmaţiilor sale şi a refuzat să cerceteze conduita instanţei de apel, respectiv a completului de 2 judecători.

În continuarea argumentelor sale, recurentul-reclamant a prezentat critici vizând circumstanţele dosarului aflat pe rolul Tribunalului Braşov, referindu-se la expertiza judiciară întocmită şi la probele administrate.

A arătat că magistraţii Tribunalului Braşov, fără a analiza şi a verifica susţinerile sale, au respins apelul şi l-au prejudiciat material şi moral.

Prin necercetarea dovezilor şi susţinerilor sale, instanţa i-a încălcat dreptul la justiţie, la un proces echitabil şi l-a împiedicat să recupereze pensiile datorate de tatăl său, care, cu rea-credinţă, a făcut uz de aceleaşi "justificative de plată" în 3 dosare execuţionale separate, în încercarea de a diminua debitele restante.

A mai precizat că, în prezent, tatăl său i-a intentat două procese de întoarcere a executării silite, în care pretinde a i se înapoia sume pe care nu le-a primit şi la care adaugă şi onorariile executorului judecătoresc.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurentul- reclamant a invocat nulitatea întâmpinării, pe motiv că ar fi semnată de o persoană neidentificată, fără a fi ataşată delegaţie, mandat, împuternicire şi fără elemente de identificare.

II. Decizia instanţei de recurs

1. Cu privire la regularitatea întâmpinării

Preliminar analizării recursului, în ceea ce priveşte nulitatea absolută a întâmpinării, invocată de către recurentul-reclamant prin răspunsul la întâmpinare, Înalta Curte reţine că eventuala lipsă a calităţii de reprezentant al autorităţii intimate Inspecţia Judiciară a semnatarului întâmpinării ar putea conduce la nulitatea relativă a actului procedural (nulitatea care se poate acoperi dacă ar fi necesară depunerea unor dovezi suplimentare în acest sens).

În speţă, întâmpinarea a fost semnată olograf, pentru inspectorul şef al Inspecţiei Judiciare, fiind aplicată şi ştampila instituţiei.

Conform art. 175 C. proc. civ., având denumirea marginală "nulitatea condiţionată", actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia, iar, în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară.

Nulitatea condiţionată de existenţa unui prejudiciu constituie regula, iar nulitatea necondiţionată de existenţa unui prejudiciu, prevăzută la art. 176 C. proc. civ., constituie excepţia, datorită limitării legale a cazurilor de nulitate necondiţionată.

Or, în cauză, sancţiunea care ar interveni în eventualitatea admiterii lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării, ar fi înlăturarea întâmpinării, ca act de procedură întocmit şi depus de intimata Inspecţia Judiciară în faţa instanţei de recurs, respectiv înlăturarea efectelor pe care legea le atribuie acestui act.

Însă, în soluţionarea recursului, Înalta Curte urmează a analiza motivele de casare invocate în raport cu hotărârea recurată, astfel că aspectul nulităţii întâmpinării pentru o aşa-zisă lipsă de reprezentare legală a semnatarului acesteia nu ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţionării cauzei, cu atât mai mult cu cât intimata-pârâtă nu a invocat vreo excepţie în cuprinsul întâmpinării.

2. Argumente de fapt şi de drept relevante în analizarea recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu susţinerile recurentului, subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

2.1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reţine că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.

În ceea ce priveşte hotărârea ce face obiectul prezentului recurs, recurentul nu a indicat niciun motiv care să poate fi încadrat în acest text de lege.

Susţinerile sale, referitoare la numirea expertului, la înlăturarea acestuia şi la numirea din nou în cauză a aceluiaşi expert, privesc hotărârea judecătorilor Tribunalului Braşov care au soluţionat dosarul său.

Or, obiectul căii de atac analizate în acest stadiu procesual îl constituie sentinţa civilă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în soluţionarea acţiunii sale vizând rezoluţiile emise de Inspecţia Judiciară, astfel că nu se poate reţine incidenţa acestui motiv de casare.

2.2. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond a refuzat să răspundă şi să analizeze cum cei doi magistraţi, pentru care cere sancţionarea, au numit din nou în cauză acelaşi expert, fără tragere la sorţi, neluând în seamă opoziţia sa.

Însă, lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, prima instanţă a analizat toate argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, inclusiv aspectul înlocuirii expertului şi numirii din nou a acestuia, prin încheierea de şedinţă din data de 27.02.2020, apreciind că au fost respectate dispoziţiile art. 259 C. proc. civ., prin punerea în discuţia părţilor a cererii de înlocuire a expertului B., instanţa motivând revenirea asupra măsurii de înlocuire a expertului C..

Prin urmare, nemulţumirile recurentului, referitoare la modalitatea de analizare şi soluţionare a argumentelor sale de către instanţa de fond, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii judecătoreşti pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate.

2.3. Cu privire la celelalte critici aduse sentinţei atacate, ce ar putea fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, din conţinutul cererii de recurs, că recurentul-reclamant a susţinut că instanţa ar fi interpretat nelegal prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Este demn de subliniat că, potrivit principiului independenţei judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzute disciplinare menţionate, pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, conform prevederilor art. 991, din Legea nr. 303/2004,

"(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit ("cu ştiinţă") a normelor de drept material ori procesual în scopul ("urmărind") vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În acest sens, sunt relevante şi considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care, în cursul soluţionării unui proces, a dispus anumite măsuri şi care a pronunţat hotărârea ce au produs nemulţumirea titularului sesizării.

Astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Sub acest aspect, reţine Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanţă.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă.

În acest context, argumentele recurentului-reclamant vizează greşita administrare a probatoriului de către judecătorii vizaţi de sesizarea disciplinară (numirea, înlocuirea şi numirea din nou a expertului, interpretarea rezultatelor expertizei judiciare întocmite) şi tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator şi la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, cerere incompatibilă cu analiza instanţelor judecătoreşti şi cu cea a Inspecţiei Judiciare.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar încuviinţarea, administrarea şi aprecierea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Restul criticilor din recurs excedează analizei Înaltei Curţi pentru că se referă, exclusiv, la procedura derulată în faţa Tribunalului Braşov, reiterându-se aspecte referitoare la expertiza contabilă efectuată, la concluziile expertului, la probele administrate, şi la alte dosare în care este implicat recurentul.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că soluţia pronunţată de prima instanţă este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 761 din 13 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.