Scope of guaranty fund liability cap under subrogation: per-claim vs. per-creditor application of insurance claim limits

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a - IX - a de contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE ASIGURAŢILOR, anularea Deciziei nr. 18133/28.01.2019 prin care s-a dispus respingerea cererilor de plată formulate de A. în dosarele de daună menţionate în Borderoul nr. 3 la decizie şi obligarea FGA, în principal, la plata sumei de 4.429.112,2 RON, şi în subsidiar, la emiterea unor decizii individuale prin care să se analizeze şi să se soluţioneze pe fond cererile de plată ce formează obiectul dosarelor de daună menţionate în Borderoul nr. 3 la Decizia nr. 18133/28.01.2019, obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 410 de la data de 6 septembrie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE ASIGURAŢILOR.

A anulat decizia nr. 18133/28.01.2019 şi a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond fiecare cerere de plată formulată de reclamantă şi enumerată în borderoul 3, anexă la decizie, respingând în rest cererea ca neîntemeiată. A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 350 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată.

1.3. Încheierea de îndreptare a erorii materiale

Prin încheierea pronunţată în şedinţa Camerei de consiliu din 20 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 410 din data de 06.09.2019, în sensul că suma reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este de 10.350 RON, şi nu de 350 RON, cum din eroare s-a consemnat.

1.4. Cererile de recurs formulate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 410 de la data de 6 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar pârâtul a formulat recurs şi împotriva încheierii din sedinţa camerei de consiliu din 20 septembrie 2019 a aceleiaşi instanţe, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

1.4.1. Cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.A.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă invocă motivarea insuficientă a soluţiei prin care a fost respins motivul de nulitate întemeiat pe aplicabilitatea Legii nr. 136/1995.

Susţine recurenta că a dezvoltat în faţa instanţei de fond această critică de nelegalitate a actului administrativ atacat, prin prisma încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţia României, precum şi a încălcării principiului securităţii juridice şi a predictibilităţii legii.

Se arată că motivarea primei instanţe nu antamează toate criticile formulate de A. prin contestaţie şi nu prezintă argumentele pentru care acestea au fost înlăturate, context în care hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motiv pentru care se impune casarea în parte a acesteia şi rejudecarea motivului de contestaţie întemeiat pe greşita identificare a legii aplicabile.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Prima critică de nelegalitate subsumată acestui motiv de recurs se referă la reţinerea greşită a instanţei de fond, potrivit căreia, legea aplicabilă raportului juridic de drept substanţial este Legea nr. 213/2015.

Prezentând conflictul de legi existent în cauză, recurenta-reclamantă susţine că pretenţiile formulate de A. au la bază poliţe de asigurare RCA emise de B. sub imperiul Legii nr. 136/1995, şi care s-au derulat integral tot sub imperiul acestei legi. Acest aspect este notoriu, el nefiind contestat de FGA.

Prin urmare, sub aspectul dreptului substanţial, problema condiţiilor şi limitelor în care Fondul poate fi chemat să garanteze şi să plătească sumele datorate de B. este guvernată de dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 136/1995.

Cu toate acestea, FGA a soluţionat cererile de plată prin raportare la dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, lege ce nu era în vigoare pe perioada de valabilitate a poliţelor în discuţie.

Diferenţa de regim dintre cele două acte normative este una esenţială.

- în timp ce art. 60 din Legea nr. 136/1995 stabileşte obligaţia FGA de a garanta nelimitat sumele datorate de asigurătorii intraţi m faliment;

- art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 stabileşte un plafon al despăgubirilor limitat ia suma de 450.000 RON.

Având în vedere că părţile litigante se raportează la doua legi diferite, urmează ca instanţa să determine, în primul rând, legea aplicabilă, iar ulterior, să aplice legea respectivă raportului juridic de drept substanţial.

A două critică de nelegalitate vizează faptul că sentinţa civilă nr. 410/2019 a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 6 (1), (2) şi (5) şi art. 1399 din C. civ.

Susţine recurentul că instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul că A. ar fi legat naşterea raportului juridic de momentul şi/sau evenimentul încheierii poliţei facultative CASCO emisă de A., deşi A. a legat naşterea raportului juridic dedus judecăţii de momentul şi/sau evenimentul încheierii poliţei obligatorii RCA emisă de B..

Se mai arată că, în mod greşit, instanţa de fond a încercat să determine momentul naşterii unui raport juridic, fără ca, în prealabil să identifice natura juridică a acestuia şi fără a stabili dacă e un raport juridic principal sau unul accesoriu.

Susţine recurenta că, în realitate, suntem în prezenţa unui raport juridic de garantare, născut în temeiul legii .

Exceptând condiţia suspensiva a falimentului B., toate celelalte elemente ale raportului juridic pe care sunt grefate cererile de plată s-au petrecut sub imperiul Legii nr. 136/1995, iar în procesul de identificare a legii aplicabile, instanţa ar trebui să ţină cont şi să dea eficienţa inclusiv principiului securităţii juridice şi a predictibilităţii legii.

Rolul acestui principiu este acela de a proteja pe cetăţeni contra unui pericol care vine tocmai din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze. Acest principiu este consacrat legislativ, CJUE statuând că principiul securităţii juridice face parte din ordinea juridică comunitara şi că trebuie respectat atât de instituţiile comunitare, cât şi de statele membre.

În lumina principiului securităţii juridice şi a predictibilităţii legii, condiţiile şi limitele răspunderii FGA ar trebui analizate prin raportare la legea şi efectele pe care părţile le-au avut în vedere la momentul încheierii poliţelor de asigurare RCA emise de B..

Ulterior, FGA a stabilit că limitele despăgubirilor garantate de Fond s-au modificat în limita unui plafon de 450.000 RON, pentru diferenţă, răspunzând asigurătorul, care este în faliment, aspecte care se răsfrâng în final asupra persoanei asigurate.

Or, rolul instanţei este acela de a împiedica ca astfel de situaţii să se întâmple, iar mijlocul prin care acest rol poate fi îndeplinit este chiar identificarea legii aplicabile prin raportare la principiul securităţii juridice şi al predictibilităţii legii.

Aplicarea legii în conformitate cu principiul neretroactivităţii are în vedere faptul că Legea nr. 213/2015 nu conţine dispoziţii de drept intertemporal, sens în care o interpretare corectă ar fi condus la ideea că Legea nr. 136/1995 ar urma să se aplice poliţelor şi rapoartelor de garantare născute sub imperiul ei, iar Legea nr. 213/2015 ar urma să se aplice exclusiv poliţelor de asigurare şi rapoartelor de garantare născute ulterior intrării sale în vigoare.

Având în vedere că Legea aplicabilă raportului juridic de drept substanţial este Legea nr. 136/1995, a solicitat instanţei reclamanta să constate că aceasta lege nu prevede o plafonare a garanţiei datorată de Fond, motiv pentru care respingerea cererilor de plata prin raportare la plafonul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 reprezintă o măsură nelegală.

Recurenta - reclamantă a mai criticat sentinţa instanţei de fond şi prin prisma încălcării art. 18 din Legea nr. 554/2004, atunci când a respins ca inadmisibil, capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea FGA la plata sumei de 4.429.111,2 RON, reţinând greşit că, în lumina art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, decizia contestată poate fi verificată doar cu privire la aspectele care au făcut obiectul analizei F.G.A.

Pentru toate aceste considerente de a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, cu casarea în parte a sentinţei recurate, iar în rejudecare, admiterea în tot a contestaţiei formulate împotriva Deciziei FGA nr. 13133/28.01.2019.

1.4.2. Recursurile declarate de Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 410 din 6 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal

Recurentul-pârât critică sentinţa atacată prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii de nelegalitate, recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei A., care deţine o creanţă de asigurare proprie, exercitând un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, obţinut ca efect al subrogării. Având în vedere mecanismul subrogaţiei legale, prevăzut de art. 2210 C. civ., reclamanta s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, solicitând la plată drepturile care i se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015, cu toate rigorile şi limitele impuse de acest act normativ, inclusiv plafonul de 450.000 RON stabilit pe un creditor de asigurare.

A mai arătat că reclamanta este înscrisă în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca unic creditor de asigurare, cu precizarea că această creanţă de 450.000 RON este înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a sumei, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare.

Pârâtul a mai invocat greşita interpretare dată de către prima instanţa dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care apreciind că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B. S.A., adaugă la lege. Consideră că dispoziţiile actului normativ în discuţie stabilesc o cu totul altă situaţie decât cea reţinută în considerentele sentinţei recurate, întrucât dacă legiuitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, sens în care invocă şi definiţiile date de art. 4 din Legea nr. 213/2015 noţiunilor de creditor de asigurări şi creanţe de asigurare.

De asemenea, a invocat art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă, 24 alin. (2) lit. a) şi b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, precum şi Ordinul CSA nr. 5/2010, texte care se referă la limitele de despăgubire stabilite de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, recurentul-pârât susţinând că în cazul acestei limitări, ce priveşte exclusiv şi explicit asigurătorii, limitarea este raportata la un eveniment - risc asigurat, şi nu la un creditor de asigurare, în timp ce pentru obligaţiile Fondului de Garantare a Asiguraţilor limitarea este expresă şi neechivocă prin raportare la un creditor de asigurare, făcându-se distincţie între asigurător şi FGA.

Aceasta întrucât necesitatea limitării acoperirii daunelor din disponibilităţile FGA la un plafon de garantare maxim rezultă din faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 stabilind că "Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate", recurentul-pârât concluzionând că, astfel, nu are nici obligaţia de plată a despăgubirilor/indemnizaţiilor în cazul falimentului unui asigurător, în locul asigurătorului din contractul de asigurare, aşa încât interpretarea dată de către instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală.

Mai mult, a considerat că preluarea de către FGA a obligaţiilor asigurătorului din contractul de asigurare nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală din Legea nr. 213/2015, Legea nr. 85/2014, Legea nr. 503/2004 ori în alt act normativ.

Totodată, a susţinut că prima instanţă a ignorat dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi cu art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, ce stabilesc scopul înfiinţării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, asigurând astfel efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

A susţinut că raportul juridic de asigurare îşi păstrează părţile de la momentul încheierii acestuia, obligaţiile Fondului fiind obligaţii proprii.

De asemenea, pârâtul a susţinut că interpretarea dată de către prima instanţă încalcă scopul înfiinţării acestei instituţii, precum şi modalitatea de funcţionare a mecanismului de garantare, precum şi faptul că în speţă, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante A. S.A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment, instanţa fiind în eroare şi cu privire la acest aspect, întrucât plafonul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare şi nu pe creditor de asigurare, creanţa A. S.A. fiind proprie şi exclusivă, în condiţiile în care intimata-reclamanta îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie B. S.A., aflat în faliment. Astfel, atunci când asigurătorul CASCO formulează o acţiune în regres contra asigurătorului RCA, acesta o formulează în nume propriu, iar nu în numele asiguratului său, pentru care a achitat indemnizaţia de asigurare.

Prin urmare, a susţinut că activitatea de regres este o activitate de asigurare, specifică profesionistului, proprie exclusiv asigurătorilor autorizaţi potrivit legii, iar creanţa urmărită de asigurător este o creanţa de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor, nu şi persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plăţii indemnizaţiei de asigurare.

A invocat cele statuate de Curtea Constituţionala prin Decizia nr. 80/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reţinând că aceste dispoziţii instituie o procedură necontencioasa pentru soluţionarea petiţiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiuni în justiţie pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se considera creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată.

A mai considerat că în mod nelegal instanţa a înlăturat susţinerile sale referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A., respectiv instanţa a făcut o aplicare greşită a prevederilor art. 2, art. 4 alin. (2), art. 12, art. 17, art. 18 din Legea nr. 213/2015, a prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 252, art. 258 lit. c), art. 266, art. 330 alin. (1), (3) şi (5) din Legea nr. 85/2014, întrucât calitatea de creditor a A. nu poate fi tratată diferit în cadrul celor două proceduri desfăşurate concomitent, din corelarea cărora reiese faptul că legislaţia specifică falimentului integrează procedurile administrative de plată desfăşurate prin intermediul FGA, iar unitatea de scop a legislaţiei în materia insolvenţei impune şi o unitate de interpretare a acesteia.

A menţionat că în mod greşit prima instanţa a ignorat conduita neechivocă a contestatoarei A. S.A. în cadrul procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., de acceptare a calităţii sale de unic creditor de asigurare şi deţinător al unei creanţe în cuantum de 450.000 RON şi nu mai mult, aceasta figurând cu o creanţă în acest cuantum în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A..

Recursul declarat de FGA împotriva încheierii de Cameră de Consiliu de la data de 20.09.2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât solicită instanţei de recurs cenzurarea părţii din onorariul de avocat acordat cu titlu de cheltuieli de judecată la fondul cauzei având în vedere cuantumul acestora de 10.350 RON.

A susţinut recurentul faptul că instanţa nu a făcut aplicarea corectă a art. 451 – 453 C. proc. civ., mai ales că în cauze similare în care instanţele de judecată au acordat cheltuieli, în dosare cu aceeaşi reclamantă, cuantumul acestora a fost sensibil redus faţă de cel stabilit în prezenta cauză.

1.4 Apărările formulate în cauză

Reclamanta dar şi pârâtul au formulat întâmpinări în raport de cererile de recurs existente în cauză, fiecare dintre aceste părţi formulând concluzii de respingere a căii de atac a părţi procesuale adverse.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând cererile de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale inicidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi prezentate, în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează că, în ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţi asupra sentinţei recurate şi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., având în vedere corelaţia dintre argumentele juridice contrare prezentate de părţi şi pentru o mai bună logică a redactării, acestea vor fi analizate şi vor fi analizate şi dezlegate printr-un raţionament juridic comun.

1. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă invocat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Pe de altă parte, instanţa nu este obligată să răspundă fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de reclamant în susţinerea cererii de chemare în judecată, judecătorul având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de circumstanţele faptice şi juridice ale cauzei, putând să le răspundă prin considerente comune.

Ceea ce este relevant din perspectiva motivării unei hotărâri judecătoreşti constă în exprimarea clară şi neechivocă a convingerii intime a judecătorului că raţionamentul juridic dezvoltat este corect, iar soluţia pronunţată este legală şi temeinică, potrivit argumentaţiei prezentate în considerente.

Înalta Curte constată că sentinţa recurată cuprinde o motivare laborioasă, în care se regăsesc toate susţinerile invocate de partea reclamantă, precum şi apărările formulate de pârâtă, instanţa de fond analizând şi dezlegând toate chestiunile de drept deduse judecăţii, astfel că hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat în susţinerea cererilor de recurs atât de reclamantă cât şi de pârât, Înalta Curte reţine că se impune a fi analizate, cu întâietate, criticile formulate de pârâtul FGA, deoarece acestea vizează soluţia dată capătului principal de cerere prin care s-a dispus anularea Deciziei nr. 18133/28.01.2019 emisă de autoritatea pârâtă.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 28.01.2019 reclamanta a solicitat pârâtului FGA, în temeiul Legii nr. 213/2015 şi ca efect al intrării în procedura de insolvenţă a B. S.A., plata sumei de 4.429.111,2 RON, aferentă unui număr de 369 de cereri de plată.

Prin Decizia nr. 18133/28.01.2019 a pârâtului FGA, acesta a respins cererea de plată, reţinând că A. este unic creditor de asigurare iar din această poziţie poate fi plătită până la limita unui plafon maxim de 450000lei, indiferent de numărul creditorilor de asigurare în numele cărora s-a subrogat şi indiferente de valoarea totală cumulată a creanţelor dobândite în urma subrogării.

Înalta Curte va avea în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"(1)În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)

Înalta Curte, examinând cererile de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de ambele părţi pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- critici vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv cu privire la plafonul maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare;

- critici vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, referitor la calitatea de creditor de asigurare al intimatei-reclamante;

- critici privind incidenţa procedurii falimentului asigurătorului B. S.A. în privinţa modului de soluţionare a prezentei cereri de plată.

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt corecte, fiind congruente celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor recurenţilor, fiind suficientă constatarea că decizia prin care acesta a respins cererea de plată formulată de intimata-reclamantă cu privire la suma de 2 270,48 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinut ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi menţinută soluţia de anulare a acesteia, pronunţată de către prima instanţă. Astfel, argumentele prezentate de către recurentul-pârât, cu privire la legalitatea actului administrativ contestat, sunt neîntemeiate, aspect confirmat şi de considerentele Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În egală măsură, Înalta Curte apreciază a nu mai fi necesară nici analiza motivelor de recurs referitoare la efectele procedurii falimentului asigurătorului, având în vedere că toate argumentele prezentate în susţinerea acestor critici erau subsumate susţinerii interpretării pârâtului asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, inclusiv din perspectiva calităţii de creditor de asigurare a societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Or, aceste aspecte au fost dezlegate, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor reţinute de către prima instanţă, determinând pronunţarea de către instanţa de control judiciar a unei soluţii de respingere a acestor critici.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate formulate de reclamanta A. S.A., Înalta Curte reţine că, în raport de chestiunile de drept tranşate prin Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, redate anterior, analiza instanţei de control judiciar se va concentra pe dezlegarea dată de către instanţa de fond capătului de cerere privind obligarea directă a FGA la plata despăgubirilor în cuantum de 4.429.111.2 RON.

Înalta Curte, cu referire la critica vizând încălcarea art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ cu ocazia soluţionării capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, reţine că instanţa de contencios administrativ, potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă, doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege sub aspectul cuantumului despăgubirilor pretinse.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte cererea de recurs promovată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva încheierii de şedinţă de la data de 20.09.2019, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin calea de atac exercitată, recurentul urmăreşte reducerea onorariului de avocat acordat reclamantei de instanţa de fond, cu titlu de cheltuieli de judecată, fără a aduce critici vizând nedovedirea acestuia sau nelegalitatea soluţiei de îndreptare a erorii materiale.

În acest context, Înalta Curte are în vedere considerentele Deciziei RIL nr. 3/2020 a ÎCCJ prin care s-a statuat că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Prin urmare, critica formulată de pârât prin care acesta solicită reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată de 10.350 RON, stabilite în sarcina sa de prima instanţă, spre a fi plătite reclamantei A., pentru serviciile prestate de apărătorul ales al acestei părţi, nu se pot circumscrie motivului de nelegalitate vizând aplicarea greşită a normelor de drept material incidente speţei.

Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 410 din 06 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva încheierii din data de 20 septembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2021.