Auxiliary staff salary allowances capped at 30% under public sector framework law; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 07.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. au chemat în judecată în calitate de pârâţi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, formulând plângere împotriva Hotărârii nr. 5/12.07.2018 emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi au solicitat ca prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună:

- anularea Hotărârii nr. 5/12.07.2018 emisă de Colegiul de conducere al P.C.A. Iaşi în ceea ce îi priveşte

- anularea Deciziei nr. 1888/X/2/04.06.2018 emisă de P.C.A. Iaşi

- emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare pentru reclamanţii din prezenta cauză, cu acordarea valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON, acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25%, acordarea sporului pentru păstrarea confidenţialităţii în procent de 5%, acordarea sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în procent de 15%.

- acordarea diferenţelor salariale ca urmare a admiterii prezentei acţiuni;

- obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor ca urmare a admiterii prezentei acţiuni.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 5032 de la data de 4 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi respinsă cererea formulată de reclamanţi, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL IAŞI, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 5032 de la data de 4 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, au formulat cerere de recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei civile atacate cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

În esenţă, în motivare, reclamanţii au arătat că se impune anularea Hotărârii nr. 5/2018 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi a Deciziei nr. 1888/2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi emiterea unei noi decizii de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi cu acordarea valorii de referinţă sectoriale de 484,18 RON şi acordarea nivelului maxim al sporurilor în cuantum de 45 %, (respectiv: sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15 % din indemnizaţia de încadrare; sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizaţia de încadrare, sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în procent de 5% din indemnizaţia de încadrare), acordarea diferenţelor salariale rezultate din diferenţa dintre salariile ce vor fi stabilite şi salariile efectiv încasate de reclamanţi începând cu data de 01.01.2018, actualizate cu indicele de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale penalizatoare începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa atacată, susţin reclamanţii, în mod greşit prima instanţă ar fi reţinut faptul că aceştia nu au contestat actul administrativ emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi care stabilea cuantumul VRS-ului la nivelul lunii decembrie 2017 şi că nu ar exista un refuz nejustificat al acestuia de emitere, în baza Legii nr. 153/2017, a unei decizii de în cadrare şi salarizare a reclamanţilor prin raportare la un VRS de 484,18 RON, deoarece nu exista un asemenea act administrativ.

Au susţinut faptul că, până la data aplicării Legii nr. 153/2017, au beneficiat de acordarea sporurilor solicitate la nivel maxim, respectiv 25% spor risc şi suprasolicitare neuropsihică şi 10% spor de confidenţialitate.

Au mai arătat reclamanţii faptul că ar trebui avută în vedere adresa nr. x/28.02.2018 a Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, prin care se arată că modul de calcul a drepturilor salariale cu acordarea cuantumului sporurilor în cuantum de 45% este corect. Mai mult, acest mod de calcul a fost agreat şi de reprezentanţii Curţii de Conturi a României.

Au apreciat că prin stabilirea în mod diferenţiat a procentului sporului acordat de fiecare curte de apel în parte s-a creat o stare de discriminare între membrii aceleiaşi categorii profesionale care sunt în situaţii similare dar care primesc indemnizaţii salariale diferite.

Au arătat că a fost încălcat principiul legalităţii prevăzut de art. 6 lit. c) din Legea cadru nr. 153/2017 deoarece acordarea sporurilor la nivel maxim depinde de fiecare angajator, doi salariaţi în situaţii identice de vechime în muncă, vechime în specialitate, grad a unităţii şi muncă egala putând lua salarii diferite.

Mai mult, prin circularele nr. 6/9604, 11206, 12479/1 martie 2018, Ministerul Justiţiei a recomandat ordonatorilor de credite ca, la stabilirea drepturilor salariale, să aibă în vedere precizările Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale.

Au mai susţinut reclamanţii faptul că în privinţa sporurilor pentru risc, suprasolicitare neuropsihică şi pentru confidenţialitate au fost încălcate dispoziţiile legale de la art. 4, art. 5, Capitolul VIII, Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017 şi art. 6 din Legea –cadru nr. 153/2017.

Consideră că în acest mod au fost discriminaţi, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Driha contra României din 21 februarie 2008, cauza Marcks contra Belgiei din l 979) şi art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, principiul "pentru muncă egală, plată egală" şi dispoziţiile art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Au invocat reclamanţii Decizia nr. 23/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că la stabilirea nivelului maxim al salariului de încadrare pentru acelaşi grad, gradaţie, treaptă, funcţie se vor avea în vedere şi hotărârile judecătoreşti definitive şi/sau irevocabile prin care s-au câştigat drepturi salariale ulterior urmând a fi uniformizate salariile în raport de acest nivel maxim al salariului de încadrare pentru toată categoria profesională/în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii de muncă.

Cu privire la cererea de actualizare a sumei cu indicele de inflaţie, au susţinut reclamanţii că se aplică ceea ce s-a statuat de către ÎCCJ prin Decizia nr. 2/2014 - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi prin Decizia nr. 21/2015 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, au susţinut reclamanţii faptul că repararea integrală a prejudiciului, în cazul neexecutării unei obligaţii de plată a salariului, presupune atât actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei datorate (acoperirea pierderii efective suferite de creditor) cât şi plata dobânzii legale (beneficiul de care este lipsit salariatul).

Prin neexecutarea integrală a creanţelor, la data când erau datorate, adică atunci când au devenit certe lichide şi exigibile, s-a produs în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral.

Acest prejudiciu constă atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei de bani reprezentând aceste creanţe, prin devalorizarea monedei naţionale, cât şi în daune interese pentru neexecutare.

Prin acordarea acestor creanţe actualizate cu indicele de inflaţie nu înseamnă că ar fi obligaţi pârâţii la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba de aceeaşi sumă, însă la valoarea de circulaţie din momentul executării. Actualizarea cu indicele de inflaţie urmăreşte, de fapt, păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti Ia data efectivă a plaţii, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiu nerealizat care nu este acoperit de dobândă.

În privinţa dobânzii legale, aceasta reprezintă prejudiciu pentru beneficiul nerealizat (art. 1535 din C. civ.), având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflaţie, reprezentând o sancţiune pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Daunele interese pentru neexecutarea obligaţiei de plată care cuprind dobânda legală, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1535 din C. civ., au drept rezultat acordarea unei sume de bani mai mari decât cea datorată.

Cât priveşte natura juridică a dobânzii legale, aceasta este diferită de natura juridică a actualizării obligaţiei cu rata inflaţiei, prima reprezentând o sancţiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată), iar a doua valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii - daune compensatorii.

Pentru toate aceste considerente, au solicitat reclamanţii admiterea cererii de recurs.

1.4 Apărările formulate în cauză

1.4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate.

În susţinerea acestui punct de vedere, a arătat pârâtul că salarizarea personalului instituţiei s-a realizat în temeiul unei grile de stabilire a drepturilor salariale pentru tot personalul auxiliar, defalcat pe funcţie de conducere, funcţie de execuţie, grad, vechime în funcţie, vechime în muncă, transmisă la data de 17.05.2018 şi 23.05.2018 de ordonatorului principal de credite - P.I.CCJ, fiind emisă Decizia nr. 1888/X/2/04.06.2018 pentru personalul auxiliar de specialitate, personalul conex din cadrul P.C.A. Iaşi.

În vederea emiterii deciziei anterior amintite au fost avute în vedere dispoziţiile legale de la Capitolul I — art. 1 alin, 1, art. 2 alin. (1) lit. a) şi alin. (3), art. 7 lit. c) şi g), Capitolul II - art. 10 alin. (4), Capitolul IV - art. 38 alin. (3) lit. a), alin. (6), coroborate cu pct. 1 din Nota la Capitolul II, pct. 1 din Nota la Capitolul III ale ANEXEI V din Legea nr. 153/2017 — Lege cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Capitolul VIII - art. 1 lit. c), art. 7 alin. (1), art. 17 alin. (1), alin. (4) din ANEXA Va aceleiaşi legi.

1.4.2 Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondate, cu menţiunea că sentinţa civilă atacată este temeinică şi legală, soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesule pasive fiind una corectă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Recurenţii-reclamanţi au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

Criticile formulate prin cererea de recurs vizează modalitatea diferită de calcul a salariilor în raport cu personalul auxiliar de specialitate şi conex al altor instanţe, în speţa de faţă reclamanţii raportându-se la o acţiune cu obiect similar soluţionată în sensul admiterii de Tribunalul Târgu Mureş(soluţie rămasă definitivă prin nerecurare).

În ceea ce priveşte prima critică a reclamanţilor referitoare la faptul că prima instanţă a reţinut că nu ar exista un refuz nejustificat din partea parchetului de emitere a unei decizii de reîncadrare şi salarizare a acestora prin raportare la VRS 484,18, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată câtă vreme din înscrisurile de la dosar nu reiese că reclamanţii au contestat actul administrativ care stabilea VRS – ul la nivelul lunii decembrie 2017, toate demersurile de contestare a încadrării salariale a reclamanţilor fiind demarate la momentul atacării Deciziei nr. 1888/X/2 din 4.06.2018 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

Decizia contestată în cauză cu nr. 1888/X/2 din 4.06.2018 a fost emisă în aplicarea dispoziţiilor art. 38 şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora, în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Totodată, au fost avute în vedere şi prev. art. 25 din aceeaşi lege care statuează că "Limitarea sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor şi a altor drepturi "(1)Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz".

Interpretarea textelor de lege anterior amintite în ceea ce priveşte modalitatea de calculare şi acordare a sporurilor, a fost conferită de Înalta Curte prin Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021 şi obligatorie conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care a statuat prin dispozitiv că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (parag. 79).

Prin urmare, critica recurenţilor referitoare la aplicarea greşită de către instanţă a prevederilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 este nefondată, Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii oferind dezlegare şi acestei probleme de drept.

În ceea ce priveşte cuantumul acestor sporuri, decizia anterior amintită a stabilit că: "82. Prin raportare la conţinutul normativ al prevederilor art. 4 şi 5 redate anterior, rezultă că, în accepţiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (...)".

Cu alte cuvinte, indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din Capitolul VIII Secţiunea I din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel), prin decizia anterior amintită statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. (...)"

Din această perspectivă, recurenţii-reclamanţi au susţinut în mod greşit că procentul sporurilor se aplică la salariul de bază lunar, respectiv indemnizaţia lunară de încadrare a fiecărui angajat, întrucât din art. 25 alin. (1) al Legii cadru nr. 153/2017 reiese că acest procent se aplică la suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

În acest sens, paragraful 92 din Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii este edificator, în sensul că: "Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale".

Este de menţionat faptul că prin considerentele aceleiaşi Decizii nr. 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, s-a reţinut că:

"93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

Sub acelaşi aspect, se impun a fi relevate şi următoarele paragrafe din Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, care au incidenţă în prezentul litigiu:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative."

În fine, un alt argument reţinut de instanţa supremă şi aplicabil speţei de faţă este cel dedus din paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Referirile la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional se impun a fi completate cu considerentele Deciziei nr. 697 din 31 octombrie 2019, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pronunţate de Curtea Constituţională a României şi publicate în Monitorul Oficial nr. 26 din 15.01.2020, care a statuat după cum urmează:

"16. În ceea ce priveşte critica vizând existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, Curtea reţine că aceasta nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă pare, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

17. Totodată, Curtea reţine că, în prezenta cauză, critica formulată de autoarea excepţiei se axează pe unele probleme rezultate din aplicarea dispoziţiilor legale criticate, prin evidenţierea unor situaţii particulare, prin natura lor, variabile, spre exemplu, numărul şi categoriile de angajaţi în cadrul unei instituţii/autorităţi publice, care, în opinia sa, pot genera diferenţe în privinţa cuantumului sporurilor acordate aceleiaşi categorii de personal care îşi desfăşoară activitatea în instituţii diferite, în speţă, judecătorii care îşi desfăşoară activitatea în tribunale diferite.

18. Sub acest aspect, Curtea observă că la stabilirea nivelului veniturilor salariale trebuie avute în vedere prevederile art. 3 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora "Gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator de credite" şi ale art. 3 alin. (4) din Legea-cadru potrivit căreia: "Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, (...)astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu."

19. De asemenea, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabileşte că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII.". Ca atare, Curtea constată că stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi art. 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.

20. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Legea fundamentală prevede în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, "instituirea unui salariu minim brut pe ţară", fără să dispună cu privire la drepturi salariale suplimentare, cum sunt sporurile, primele, stimulentele şi altele (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 714 din 23 octombrie 2007).

21. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57. De asemenea, Curtea Europeană a statuat că o autoritate de stat nu poate invoca lipsa de fonduri ca pretext pentru a nu-şi îndeplini obligaţiile (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 26)."

Prin urmare, în mod corect, a apreciat prima instanţă că în speţă nu poate fi reţinut argumentul referitor la încălcarea principiului nediscriminării şi nu poate reţine ca fiind valide din punct de vedere juridic referinţele reclamanţilor privind modul de stabilire a drepturilor salariale în cadrul altor instanţe de judecată, întrucât nu se poate verifica identitatea de situaţie personală sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale de către colegii vizaţi.

Instanţa de recurs reţine şi faptul că nu este vorba de o discriminare în raport cu modalitatea de stabilire a salariilor personalului auxiliar din cadrul altor instanţe, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât Legea nr. 153/2017 prevede în mod expres în art. 25 că suma tuturor sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, limitarea cuantumului sporurilor fiind prevăzută printr-un text de lege ce se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie.

Astfel fiind, dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 au fost corect interpretate şi aplicate, în sensul că limitarea se raportează la nivel de ordonator de credite şi nu la salariul individual, din moment ce vizează suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Or, această limită a fost avută în vedere de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi la emiterea Hotărârii nr. 5/12.07.2018 şi respectiv de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi la emiterea Deciziei nr. 1888/2018.

Înalta Curte mai constată că legiuitorul a recunoscut personalului din sfera de referinţă a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017, dreptul la un spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare; un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare, ceea ce conduce la concluzia că aceste sporuri, privite în mod cumulat, pot ajunge până la procentul de 30%, nefiind, însă, obligatoriu a fi acordate la nivelul maxim şi nici posibil, atunci când s-ar depăşi limita impusă de art. 25 din lege.

De asemenea, Înalta Curte apreciază, aşa cum s-a arătat, că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 se completează cu cele edictate la articolele 4 şi 5 din Anexa V a aceleiaşi legi.

În acest sens se observă că, dacă prevederile art. 1 - 45 din Legea nr. 153/2017 stabilesc regulile general valabile tuturor ordonatorilor de credite din sfera de referinţă a legii, anexele I-IX ale acestei legi stabilesc, în detaliu, drepturile salariale cuvenite în cadrul fiecărei familii ocupaţionale, fără a se putea considera că normele juridice înscrise în anexe au un caracter derogatoriu şi, prin urmare, aplicarea lor ar presupune înlăturarea principiilor prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 1- 45 din Legea nr. 153/2017.

În egală măsură, se reţine că regula generală instituită de legiuitor prin norma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aceea a plafonării sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la un procent maxim de 30% din suma salariilor de bază, cunoaşte şi excepţii, acestea fiind stabilite de legiuitor în cadrul aceluiaşi articol 25, la alin. (2), 4) şi 6) şi nu în anexe, ceea ce conduce la concluzia că aceste dispoziţii au caracter de normă specială, derogatorie de la regula stabilită prin art. 25 alin. (1) din lege şi nu normele înscrise în anexele aceleiaşi legi.

Cu alte cuvinte, nu poate fi reţinut un eventual caracter contradictoriu al reglementării cuprinse în dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 faţă de reglementarea cuprinsă la art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, întrucât primele texte de lege au ca obiect de reglementare cuantumul sporurilor care pot fi acordate unor categorii concrete de salariaţi, în timp ce prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fără a reglementa dreptul la unul sau mai multe sporuri, în concret şi cu atât mai puţin cuantumul acestor sporuri, cuprind o limitare, în toate cazurile, a sumei sporurilor şi a altor adaosuri prevăzute în anexele legii la nivelul maxim de 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

În fine, instanţa de control judiciar apreciază că nu este relevantă în cauză Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece aceasta interpretează norme juridice aplicabile perioadei anterioare celei vizate de decizia contestată şi neaplicabile la data de 01.01.2018, când a devenit incidentă Legea nr. 153/2017.

Totodată, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a apreciat în mod corect că efectul obligatoriu al hotărârii judecătoreşti definitive este recunoscut doar până în momentul modificării condiţiilor care au fost avute în vedere la pronunţarea acestora, în speţă fiind vorba de o reconfigurare de către legiuitor a întregului sistem de salarizare din fonduri publice, cu stabilirea unui nou venit salarial, astfel că nu trebuie confundate imposibilitatea de afectare a unui drept deja câştigat în trecut cu atribuţia legiuitorului de legiferare pentru viitor în orice domeniu se află în competenţa sa legală şi constituţională.

Prin urmare, majorarea cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază şi a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este limitată, pe de o parte, de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, iar pe de altă parte, de o sumă a sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite care să nu depăşească un procent de 30 % din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare, soluţia primei instanţe reflectând în acest sens o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a diferenţelor salariale indexate cu indicele preţurilor de consum precum şi a dobânzii legale astfel cum a fost motivată această cerere în ultimele pagini ale declaraţiei de recurs, apreciază Înalta Curte, prin raportare la soluţia oferită recursului, că o cercetare a acestor aspecte nu se mai impune.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. împotriva sentinţei civile nr. 5032 din 04 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. împotriva sentinţei civile nr. 5032 din 04 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2021.