Salary classification upheld; revision dismissed for lack of same-object res judicata.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra cererii de revizuire;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea supusă revizuirii

Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1071 din 29 septembrie 2021, a respins recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 127/25.01.2021 pronunţate de Tribunalul Tulcea, în Dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Constanţa a reţinut că drepturile salariale ale reclamantului au fost stabilite corespunzător de pârât prin luarea în consideraţie a vechimii în funcţia de specialist astfel cum aceasta a fost dobândită de reclamant ca urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr. 199/2000 - art. II alin. (2).

Astfel, a avut în vedere că, deşi motivul pentru care pârâtul a procedat la stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului nu poate fi primit, soluţia adoptată este corectă faţă de situaţia particulară a reclamantului, care nu se poate prevala de calitatea menţionată în Legea nr. 153/2017(necesară în mod obligatoriu pentru a beneficia de dispoziţiile invocate) decât de la data numirii sale în funcţia publică de specialist prin Ordinul nr. 3332/06 12 2019.

În cauză, reclamantul a fost detaşat în cadrul Ministerului Public în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 74/2013 în anul 2014 potrivit ordinului comun al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, modificarea raporturilor de serviciu neavând în vedere ocuparea unor posturi vacante, preexistente în cadrul parchetelor aflate în subordinea şi coordonarea Procurorului General, care să facă aplicabile dispoziţiile art. 89 alin. (7) din Legea nr. 188/1999.

Prin urmare, inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei de combatere a fraudelor, după detaşarea impusă prin lege, şi-au desfăşura activitatea în cadrul parchetelor, fără că instituţia detaşării să poată fi aplicată în conformitate cu dispoziţiile legii nr. 188/1999(aplicabile la data intrării în vigoare a prevederilor O.U.G. nr. 74/2013) întrucât nu au fost detaşaţi pe posturile de specialişti existente în cadrul Ministerului Public(conform prevederilor legii nr. 340/2004), iar la nivelul instituţiilor coordonate de acesta nu au fost înfiinţate nici posturi de inspectori antifraudă cu stabilirea drepturilor salariale aferente unei astfel de funcţii care să se coreleze cu dispoziţiile privind detaşarea dispusă prin lege.

Constatând că O.U.G. nr. 74/2013 nu conţine prevederi exprese privind salarizarea personalului detaşat, care să completeze şi să clarifice dispoziţiile legale referitoare la detaşare, dar nici dispoziţii în baza cărora personalul astfel detaşat să beneficieze de stabilirea drepturilor salariale prin raportare la alte criterii decât cele menţionate în Legea nr. 188/1999 (sau în codul muncii) ori cu privire la asimilarea perioadei de detaşare drept vechime în funcţia de specialist încadrat în cadrul Parchetului General sau a celorlalte parchete, instanţa de recurs a reţinut că perioada cât reclamantul a fost detaşat în cadrul structurilor Ministerului Public nu constituie vechime în funcţia de specialist la care se referă art. 22 din anexa V din Legea nr. 153/2017 care să facă aplicabile cele prevăzute în anexă cap. I lit. B) nr. crt. 4.

Astfel, reclamantul fiind încadrat în structurile Ministerului Public prin Ordinul Procurorului General nr. 3332/06 12 2019 în funcţia publică de specialist(funcţie corespunzătoare celei prevăzute de art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004), ca efect al art. art. II alin. (2) din Legea nr. 199/2019, beneficiază de drepturile prevăzute de art. 22 din anexa V a Legii nr. 153/2017 începând cu data numirii în funcţia respectivă, cu luarea în consideraţie numai a vechimii în funcţia de specialist astfel dobândită.

În concliuzie, a reţinut că prin Ordinul nr. 57/14 01 2020 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestat în cauza de faţă, reclamantul a fost încadrat, în mod corect, în structurile Ministerului Public, cu stabilirea unor drepturi salariale raportate la menţiunile din anexa V - cap. I lit. B) nr. crt. 4 la nivelul celor cuvenite unui procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie cu o vechime de până la 3 ani, pentru că exercită funcţia de specialist de la data de 11.11 2019, conform Ordinului nr. 3332/06 12 2019, aşa încât se încadrează în grupa de vechime de 0-3 ani, iar nu de 3-5 ani cum se susţine prin acţiune. Aşa cum s-a arătat, în perioada detaşării reclamantul nu a dobândit o vechime în calitate de specialist încadrat potrivit prevederilor art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004.

2. Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii

Împotriva acestei decizii recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a formulat cerere de revizuire, invocând dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care, la termenul de judecată din 4 mai 2018, a dispus disjungerea cererii de revizuire întemeiate pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi formarea unui nou dosar, nr. x/2018, în cadrul căruia, prin Decizia nr. 2668 din 4 mai 2018, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În motivarea cererii revizuenta a reluat situaţia de fapt, arătând, în esenţă, că există două hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad, încălcându-se principiul autorităţii de lucru judecat.

A arătat că prin hotărârea atacată, instanţa de recurs a încălcat dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ., cu trimitere la autoritatea de lucru judecat a art. 36 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; Capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22 alin. (1) şi Capitolul I lit. B) nr. crt. 4), ambele din Anexa V Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţionala la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; art. 89 alin. (4) şi art. 109 din Legea nr. 188/1999.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut în mod eronat că drepturile sale salariale au fost stabilite corespunzător de pârât prin luarea în consideraţie a vechimii în funcţia de specialist, astfel cum aceasta a fost dobândită ca urmare a aplicării dispoziţiilor Legii nr. 199/2000, fără a lua în considerare că vechimea in funcţia de specialist a fost recunoscută de altă instanţă, prin sentinţa nr. 1076/2019 din data de 24.09.2019 a Tribunalului Ialomiţa, definitivă prin Decizia nr. 1732/2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost obligat pârâtul sa emită reclamantului Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiştii din cadrul parchetelor, neţinând cont nici de Decizia nr. 50/2019 a Înaltei Curţi şi interpretând eronat prevederile O.U.G. nr. 74/2013, Legii nr. J88/1999, Legii nr. 304/2004, cât şi prin omiterea H.G. nr. 39/2014.

În concluzie, a solicitat admiterea cererii de revizuire aşa cum a fost formulată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra revizuirii

Examinând cererea de revizuire prin prisma prevederilor art. 513 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Cazul de revizuire menţionat vizează situaţia în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, iar în temeiul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Raţiunea reglementării acestui motiv de revizuire constă în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului puterii de lucru judecat, când instanţele au pronunţat soluţii contrare în dosare diferite, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi. Revizuirea nu poate fi însă admisă atunci când hotărârile a căror contrarietate se invocă nu conţin toate elementele pentru a se reţine existenţa puterii de lucru judecat, întrucât obiectul litigiilor este diferit.

În practica judiciară s-a reţinut că instanţa învestită cu calea de atac de retractare a revizuirii nu are atribuţia să aprecieze care dintre hotărârile potrivnice conţine soluţia corectă, ci doar să constate dacă prin ultima hotărâre s-a nesocotit puterea de lucru judecat ce rezultă din prima hotărâre.

În examinarea motivului de revizuire care sancţionează încălcarea autorităţii de lucru judecat a primei hotărâri, urmează a se avea în vedere şi prevederile legale care dau conţinut acestei instituţii.

Astfel, dispoziţiile art. 431 din C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, referindu-se în alin. (1) la efectul negativ al lucrului judecat, iar în alin. (2) la efectul pozitiv al lucrului judecat.

Constatând că instituţia autorităţii de lucru judecat protejează atât efectul negativ (imposibilitatea reluării aceleiaşi judecăţi, pentru a se statua în sens contrar), cât şi efectul pozitiv al lucrului judecat (un aspect litigios, odată tranşat jurisdicţional, nu poate fi contrazis de o judecată ulterioară), se reţine că motivul invocat pe calea prezentei cereri de revizuire este nefondat.

Înalta Curte apreciază că pentru a fi incident acest motiv de revizuire, este necesar ca anumite considerente care dezleagă una şi aceeaşi chestiune litigioasă să intre în contradicţie, cu precizarea că prin contrarietate nu trebuie să se înţeleagă orice diferenţă de argumentare, ci doar că aceeaşi problemă litigioasă a primit în cele două cauze rezolvări opuse.

În cauză, revizuentul invocă existenţa unei contrarietăţi, în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., între hotărârile pronunţate în două litigii legate de stabilirea drepturilor sale salariale corespunzătoare, prin luarea în considerare a vechimii acestuia în funcţia de specialist.

Potrivit revizuentului, prin hotărârea atacată nu s-a luat în considerare faptul că vechimea sa în funcţia de specialist a fost recunoscută de altă instanţă, respectiv prin hotărârea potrivnică, prin care a fost obligat pârâtul sa emită reclamantului Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiştii din cadrul parchetelor.

Primul proces, soluţionat definitiv prin Decizia nr. 1071 din 29 septembrie 2021 de Curtea de Apel Constanţa, a avut ca obiect cererea reclamantului privind anularea/revocarea parţială şi modificarea Ordinului nr. 57/14.01.2020 şi emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care salariul de bază al acestuia să fie, prin aplicarea integrală a prevederilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare. Cap I, lit. B), nr. Crt. 4, Cap VIII- art. 1 lit. e), art. 3 alin. (1), art. 22 alin. (1), (2) şi (4), precum şi art. 7 alin. (1) din Anexa nr. V a aceluiaşi act normativ, raportat la vechimea în funcţia de specialist.

Cel de-al doilea litigiu, soluţionat definitiv prin Decizia nr. 1732/07.10.2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al Curţii de Apel Bucureşti, a avut drept obiect cererea formulată de reclamant privind obligarea pârâtului la emiterea în privinţa sa a Ordinul de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiştii din cadrul parchetelor şi la plata diferenţelor salariale.

Înalta Curte reţine că în privinţa celor două procese nu există identitate de obiect şi cauză, în raport cu cadrul procesual al dosarelor respective.

Prin urmare, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cele două pricini, deşi au aceleaşi părţi, vizează anularea unui act administrativ, în speţă a ordinului de salarizare (prima), respectiv obligarea pârâtului la emiterea ordinului de încadrare conform grilelor de salarizare pentru specialiştii din cadrul parchetelor (cea de-a doua), neexistând astfel identitate obiect şi cauză, ca elemente ale puterii de lucru judecat.

Or, nu se poate reţine o contrarietate de hotărâri, în condiţiile în care nu este vorba despre o hotărâre pronunţată în acelaşi litigiu, ci în litigii diferite, chiar dacă se solicită stabilirea unor drepturi salariale legate de vechimea părţii în funcţia de specialist.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra revizuirii

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 513 din C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 1071 din 29 septembrie 2021 a Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosarul nr. x/2020, ca neîntemeiată.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.