Recalculation of judicial settlement allowance under sectoral reference value per res judicata and constitutional wage equality

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal, disjunsă din Dosarul nr. x/2021, prin încheierea de şedinţă din data de 10 iunie 2021, A. (fost judecător în cadrul Curţii de Apel Piteşti) a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, obligarea acestora la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 316 din 29 octombrie 2021, a respins excepţia prescripţiei şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei.

Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pârâţii să emită în favoarea acesteia un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, prin care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectoriala de 605,225 RON.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac recurenţii au susţinut, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11, pct. 20 din Legea nr. 153/2017 şi cele cuprinse în Legea nr. 554/2004.

Potrivit recurenţilor, întrucât intimata-reclamantă a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, fără a fi contestat modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare şi a da instanţei competente posibilitatea analizei legalităţii actului prin care i s-a stabilit indemnizaţia de încadrare, în mod greşit prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, eludând dispoziţiile legale care statuează procedura modificării actelor administrative emise de ministrul justiţiei pentru stabilirea indemnizaţiilor de încadrare.

Prin urmare, au apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile care impun parcurgerea unei proceduri speciale, prevăzute de art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

Totodată, recurenţii au considerat că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu motivarea că această excepţie că nu mai are natură juridică imperativă, întrucât intimata-reclamantă nu a solicitat plata drepturilor salariale pentru a opera dispoziţiile art. 2500 şi 2517 din C. civ.

Or, intimata-reclamantă s-a adresat autorităţii publice emitente cu o cerere de emitere ordin în data de 27.01.2021, iar termenul de 3 ani anterior momentului înregistrării acţiunii în anulare formulate în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv data de 01.02.2018, nu satisface exigenţele prevăzute de art. 18 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În acest sens, a invocat Decizia nr. 22 din 24 iunie 2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 853/22.10.2019.

În continuare, au arătat că Ministrul Justiţiei nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, pentru că, în acţiunile având ca obiect emiterea unor ordine de salarizare pentru magistraţi, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Justiţiei, şi nu ministrul.

O altă critică a recurenţilor vizează încălcarea dispoziţiilor art. 44 pct. 11 şi 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 şi ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016 de către prima instanţă.

Astfel, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului în funcţie de acordarea unor drepturi prin hotărâri judecătoreşti, iar textele analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate, astfel că, implicit, nici acestea şi nici decizia Curţii Constituţionale nu mai pot constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acţiune.

Prin urmare, refuzul de recunoaştere a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON (rezultată din VRS de 484,18 RON majorat cu 25% conform art. III din O.U.G. nr. 20/2016) nu este unul nejustificat, ci este întemeiat pe dispoziţiile legale incidente în materia salarizării. Această creştere a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probaţiune, iar nu o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie".

Din analiza art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 şi ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea creşterii de 25% se face la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acestor procente la valoarea de referinţă sectorială.

Acest mecanism de calcul a fost aplicat pentru personalul de probaţiune prin toate ordinele emise până la acest moment, prin care s-a majorat succesiv valoarea de referinţă sectorială, din care reiese că, în aplicarea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, creşterea de 25% a fost aplicată cu 01.08.2016 exclusiv cuantumului salariului de bază nu şi sporurilor.

Aşa fiind, au apreciat că hotărârea atacată, acordând drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, a fost dată cu depăşirea limitelor puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

Or, stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora este fundamentează un anumit sistem salarial.

De asemenea, prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008) Curtea Constituţională a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În concluzie, recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent şi în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiunea vizând obligarea pârâţilor la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Curtea de Apel Craiova a respins excepţia prescripţiei şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei şi, totodată, a admis acţiunea formulată de reclamantă, obligând pârâţii să emită în favoarea acesteia un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, prin care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectoriala de 605,225 RON.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Referitor la critica în privinţa soluţiei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte apreciază că, în raport cu obiectul acţiunii, prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că reclamanta nu a solicitat obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale, ci obligarea acestora la emiterea unui nou ordin de salarizare, conform drepturilor salariale deja stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa nr. 946 din 6 aprilie 2021 a Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă, definitivă.

De altfel, potrivit regulii generale prevăzute în art. 2523 din C. civ., prescripţia începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Totodată, se reţine că prin Legea nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 legiuitorul a prevăzut o soluţie legislativă menită să asigure egalizarea indemnizaţiilor la nivelul maxim aflat în plată, prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familia ocupaţională "Justiţie", indiferent de instituţia sau autoritatea publică angajatoare, în baza unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sau prin acte administrative, întemeiate pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Prin urmare, salariul de bază/indemnizaţia de încadrare trebuia calculat(ă) la nivelul maxim aflat în plată în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie", nivel maxim ce a fost stabilit, prin sentinţa menţionată anterior, respectiv prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu luna august 2016.

Astfel, termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă, în situaţia intimatei-reclamante, de la data sentinţei nr. 946 din 6 aprilie 2021 a Tribunalului Dâmboviţa, data cunoaşterii de către aceasta a dreptului la calcularea drepturilor salariale prin aplicarea acestei din urmă valori de referinţă sectorială.

1.2. În ceea ce priveşte critica legată de soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, de asemenea, se reţine că nu poate fi primită, în raport cu Adresa nr. x/2021, prin care pârâţii i-au comunicat reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de salarizare în sensul solicitat.

Se reţine, totodată, că potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat al pârâtului de a soluţiona o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

1.3. Referitor la criticile legate de lipsa calităţii procesuale pasive a Ministrului Justiţiei se reţine că nu pot fi reţinute. Ţ

În acest sens este relevantă Anexa V, cap. VIII, art. 8 alin. (2) din Legea nr. 153/2017, în raport cu care indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale judecătorilor se stabilesc, după caz, de ministrul justiţiei, de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.

Totodată, în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009, Ministrul Justiţiei emite ordine şi instrucţiuni în ceea ce priveşte stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi ale judecătorilor, justificându-se astfel calitatea sa procesuală.

1.4. Pe fond, se reţine că reclamanta a solicitat emiterea unui ordin prin care să-i fie acordate drepturile salariale cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu 01.08.2016 şi în continuare, celelalte alegaţii ale recurenţilor referitoare la fondul cererii de chemare în judecată nu vizează considerentele hotărârii atacate.

Se constată că, în cauză, prima instanţă a constatat în mod corect că reclamanta se află în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive (Sentinţa civilă nr. 946/2021 a Tribunalului Dâmboviţa – secţia I civilă, complet specializat în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020) prin care s-a stabilit dreptul de a i se acorda indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016.

Astfel, a avut în vedere dispoziţiile art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora autoritatea de lucru judecat constituie un efect esenţial al hotărârilor judecătoreşti, şi cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Totodată, a ţinut cont de cele statuate prin Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial din 19 noiembrie 2021, şi de faptul că, prin ordine ale Preşedintelui ÎCCJ şi ale Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii, s-a dispus salarizarea, începând cu 01.08.2016, a judecătorilor, magistraţilor-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a membrilor CSM, a personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Aşadar, judecătorul fondului constat, raportat la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, că refuzul pârâţilor de a emite reclamantei ordinul de salarizare în sensul solicitat este unul nejustificat.

În fine, se observă că, prin memoriul de recurs, recurenţii nu au adus critici cu privire la argumentele reţinute în considerentele sentinţei atacate.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 316 din 29 octombrie 2021 a Curţii de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.