Broadcaster's appeal rejected: fine for airing allegations violating image rights affirmed

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 1108/17.12.2019, emise de pârât, şi exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON.

2, Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 665 din 20 iulie 2020, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A.

Group S.A. invocând . motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept materail.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, a arătat că, prin acţiune, nu a formulat critici cu privire la modalitatea în care Decizia nr. 220/2011 reglementează dreptul la imagine, prin raportare la C. civ., ci exclusiv greşita aplicare a art. 34 alin. (1) din Codul audiovizualului de către pârât, invocând faptul că acest articol este o normă de maximă claritate a conţinutului său, reglementând în maniera inechivocă dreptul la proprie imagine.

Or, faptul că a invocat în acţiune că, în aplicarea acestui text de lege, Consiliul a făcut o contuzie între dreptul la proprie imagine şi dreptul la respectarea onoarei, demnităţii, reputaţiei, nu reprezintă o criticare a conţinutului normei legale, ci a modului de aplicare a acesteia.

Totodată, a apreciat că interpretarea sistematică a titlului III (art. 30-48) din Codul audiovizual, care a stat la baza soluţiei pronunţate, este greşită. Această interpretare implică lămurirea înţelesului unei norme juridice ţinându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ.

Problema care se ridică în cauza este dacă art. 34 alin. (1) din Codul audiovizual necesită o interpretare sistematică pentru a se lămuri înţelesul său. În opinia părţii o astfel de interpretare nu este necesară iar modalitatea în care prima instanţă a efectuat-o este eronată.

Instituţia juridică a dreptului la proprie imagine reglementează un drept fundamental prevăzut de art. 30 alin. (6) din Constituţie, aşa încât nu se poate susţine, contrar celor reţinute de prima instanţă, că o astfel de instituţie se regăseşte în cadrul Deciziei nr. 220/2011, atât în sensul său "propriu"3, cât şi într-un alt sens care are un caracter mai cuprinzător, incluzând şi respectarea onoarei, demnităţii, reputaţiei.

Toate aceste drepturi (la imagine, onorare, demnitate şi reputaţie) sunt constituţionale şi prin urmare ele nu pot fi catalogate, fără o motivare, ca având uneori sens propriu iar alteori al sens, neprecizat, o astfel de interpretare lipsind legea de predictibilitate.

Potrivit recurentei, articolul 34, în integralitatea sa, reprezintă o transpunere fidelă a articolului 73 - dreptul la propria imagine din C. civ., iar dacă prima instanţă ar fi interpretat sistematic întregul articolul 34 concluzia la care a ajuns nu mai era posibilă, considerând astfel că se impunea şi analiza sistematică a art. 34 din Codul audiovizual prin raportare la art. 73 din C. civ.

Aşa fiind, a apreciat că opinia că, în legislaţia audiovizuală, dreptul la propria imagine se referă atât la onoarea, reputaţia şi demnitatea persoanei, cât şi la înfăţişarea fizică a acesteia, este eronată şi din alte perspective.

Astfel, diferenţa dintre cele două instituţii juridice - dreptul la propria imagine şi dreptul la onoare, reputaţie şi demnitate - este explicită în cadrul Legii nr.

504/2002 a audiovizualului, care le menţionează întotdeauna în mod distinct: art. 10 alin. (3) lit. e) şi art. 17 alin. (1) lit. d) pct. 6).

Prin urmare, nu poate fi acceptată ipoteza conform căreia aceste drepturi au o cu totul alta natură şi conţinut juridic în Codul audiovizual, fără ca respectivul lucru să fie reglementat expres.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecarea admiterea acţiunii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent şi în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiunea vizând anularea Deciziei nr. 1108/17.12.2019, emise de pârât, şi exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Se reţine că prin Decizia nr. 1108/17.12.2019, pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a constatat faptul că reclamanta a încălcat prevederile art. 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 întrucât postul de televiziune A. 1 a difuzat, în perioada 01-17 octombrie 2019, mai multe ediţii ale emisiunii "B." în cadrul cărora, în contextul prezentării Cazului Caracal, au fost formulate o serie de acuzaţii la adresa doamnei C. şi a domnului D., fiica şi, respectiv, fiul lui E., situaţie în care membrii Consiliului au constatat că dreptul la imagine al acestora a fost prejudiciat.

Drept urmare, reclamanta a fost sancţionată cu amendă contravenţională în cuantum de 10.000 RON, pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului impunând şi obligaţia prevăzută de art. 931 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 504/2002 în sarcina radiodifuzorului.

În cuprinsul deciziei sunt redate fragmente din cuprinsul celor 5 rapoarte de monitorizare care au stat la baza Deciziei şi din care membrii Consiliului au constatat că acestea au în conţinut acuzaţii nedovedite la adresa membrilor familiei lui E., în mod special în privinţa fiicei C. şi a fiului, D., fapt de natură să prejudicieze imaginea acestora.

Înalta Curte constată nu poate primi criticile recurentei, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, potrivit cărora "Orice persoană are dreptul la propria imagine." Această dispoziţie legală este cuprinsă în cadrul Titlului III al Codului audiovizualului, intitulat "Protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine".

În acord cu prima instanţă, dreptul la propria imagine înglobează atât sensul stabilit prin art. 73 din C. civ.., cât şi dreptul la demnitate ocrotit prin art. 72 din acelaşi Cod, având în vedere că dispoziţiile întregului titlu III (art. 30-48) din Decizia nr. 220/2011 fac referiri atât la respectarea imaginii unei persoane în sensul propriu, dar şi la respectarea onoarei, demnităţii, reputaţiei, reglementările regăsindu-se uneori chiar în cuprinsul aceluiaşi articol (de exemplu art. 36 lit. a) se referă la prima ipoteză, iar art. 36 lit. b) la cea de-a doua).

Totodată, prevederile criticate, cuprinse în 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, trebuie interpretate raportat la dispoziţiile art. 40 din Decizia nr. 220/2011, care, de altfel, prevăd:

(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate şi invitate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. În situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă a reţinut în mod corect că art. 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 impune respectarea imaginii unei persoane fără a distinge după cum este vorba despre înfăţişarea fizică sau demnitatea, onoarea, reputaţia persoanei, iar toate celelalte dispoziţii legale cuprinse în acelaşi titlu se referă la ambele semnificaţii ale dreptului la imagine, prin urmare interpretarea sistematică a normei conducând la concluzia că protecţia oferită de acest text legal este aplicabilă inclusiv în cazul difuzării emisiunilor în discuţie.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 665 din 20 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.