Insurance guarantee fund liability for delay: applicability of statutory penalty interest versus contractual late payment penalties

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la Fond, sub nr. x/19.04.2016, şi să dispună obligarea acestuia la soluţionarea de îndată a cererii de plată respective.

Ulterior, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi penalităţi de întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 23/2014, respectiv suma de 4659 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 265 din 18 februarie 2022, a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei.

Totodată, a admis în parte cererea modificată formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4659 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON, şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, redus.

Prin aceeaşi sentinţă a respins în rest acţiunea, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta A.

- A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. În motivarea căii de atac, reclamanta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În esenţă, a susţinut că sentinţa atacată este dată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1531 şi art. 1535 din C. civ., art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Cu privire încălcarea art. 1531 şi art. 1535 C. civ., a arătat că Fondul a soluţionat cererea abia la doi ani de la depunerea ei, fapt ce nu poate conduce la exonerarea acestuia de la plata de daune interese moratorii, cum în mod nelegal a apreciat prima instanţă. Soluţionarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă Fondului.

Or, de vreme ce este incontestabil că A. era îndreptăţită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca Fondul să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.

Referitor la încălcarea art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora Fondul are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare", nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri de către Fond.

Cu privire la greşita aplicare a prevederilor art. 3 din O.G. nr. 13/2011, recurenta-reclamantă susţine că ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, în ceea ce priveşte soluţia asupra stabilirii cuantumului penalităţilor, şi, pe fond, admiterea acţiunii precizate şi obligarea autorităţii pârâte la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor (Ordinul CSA nr. 14/2011) şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În esenţă, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, a arătat că în sistemul actualului C. civ., momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.

Aşa fiind, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

În cauză, reclamanta solicită despăgubiri începând cu a 31-a zi de la data depunerii cererii de plata nr. x/19.04.2016 şi până la plata debitului solicitat prin această cerere. Cuantumul acestora este, în teza principală, de 0.2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, şi în subsidiar, conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Într-adevăr, Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluţionare a cererii de despăgubiri, precum şi că se completează din acest punct de vedere cu Legea nr. 554/2004, care la art. 2 alin. (1) lit. h) stabileşte "h) nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen;", astfel încât termenul de 30 de zile în care trebuie soluţionată o cerere administrativă se aplică şi cererilor de despăgubiri de la pârâtă.

Prima instanţa a reţinut că despăgubirile solicitate prin prezenta acţiune nu constituie creanţe de asigurări aşa cum este definită sintagma la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ca să li se aplice termenele prevăzute de art. 13 din Legea 213/2015, nici cel prevăzut de alin. (5) şi nici cel prevăzut de alin. (6), ci constituie despăgubiri pentru comportamentul pârâtei, apreciat ca nelegal de către reclamantă raportat la modalitatea de soluţionare a cererii de plată nr. x/19.04.2016, şi sunt întemeiate pe prevederile art. 1, 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004, căzând deci, sub imperiul termenelor şi procedurilor prevăzute de aceasta lege.

Susţinerea reclamantei că a cunoscut naşterea dreptului la despăgubiri doar la data de 13.10.2021, data soluţionării definitive a dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti, este nereală, având în vedere că a depus prezenta acţiune înainte de această dată.

Totodată, este nereală susţinerea reclamantei că prezenta acţiune nu putea fi depusă înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti în materia acestui tip de cereri, sau de pronunţarea Deciziei 29/2020 a ICCJ, deoarece, pe de-o parte, prezenta acţiune a fost depusă înainte de soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2019, şi anume data de 13.10.2021, şi, pe de altă parte, în Decizia ICCJ dată în RIL – nr. 22/2019 se arată foarte clar că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială şi nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

În cauză, reclamanta cunoştea existenţa şi întinderea prejudiciului pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii începând cu data expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată nr. x/19.04.2016, acesta fiind termenul la care pârâta avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată, iar cuantumul penalităţilor/dobânzilor fiind stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere în parte, şi a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată nr. x/19.04.2016, (din evidenţe rezultând că este vorba despre cererea nr. x/30.05.2016), data de 07.05.2018, la acel moment având certitudinea comportamentului pârâtei apreciat nelegal de către reclamantă, precum şi a cuantumului fix stabilit de lege pentru fiecare zi de întârziere de penalităţi/dobânzi la care se considera îndreptăţită.

Ca urmare, termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor întemeiate pe fiecare din cele două situaţii a început sa curgă conform celor stabilite mai sus şi s-a împlinit un an mai târziu. După împlinirea termenului de prescripţie de un an nu se mai pot calcula alte eventuale dobânzi/penalităţi.

În continuare, recurentul-pârât arată că Fondul a achitat suma în litigiu prin OP nr. x/28.10.2021.

Pe fondul cauzei, recurentul a susţinut că îşi menţine apărările formulate prin întâmpinare şi a arătat, referitor la excepţia inadmisibilităţii, că prima instanţă a respins această apărare ca neîntemeiată cu motivarea că legea prevede posibilitatea formulării unei acţiuni în despăgubire pe cale separată.

Potrivit recurentului, prima instanţă a apreciat, aşa cum s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat în dosarul nr. x/2018, că pârâtul s-a aflat în culpă atunci când a emis Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost anulată, fiind obligat să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă, ceea ce a condus la recunoaşterea dreptului de creanţă principal la plata efectivă a acestuia.

Sub acest aspect, a susţinut că în cauză nu este vorba de nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri şi nici de un refuz nejustificat, iar, pe de altă parte, Legea nr. 213/2015 nu prevede sancţiunea dobânzii legale penalizatoare.

Astfel, dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (5) din O.G. nr. 13/2011 impun existenţa unei convenţii pentru stabilirea ratei dobânzii, o astfel de convenţie neexistând în cauza de faţă.

În cauză, deşi prima instanţă a reţinut că Fondul este o instituţie de drept public, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, şi nu un profesionist, respectiv o persoană care exploatează o întreprindere, a apreciat i se pot aplica dispoziţiile art. 13 din O.G. nr. 13/2011 invocate de reclamantă.

Or, Fondul s-a constituit ca persoană juridică de drept public prin Legea nr. 213/2015, iar pentru îndeplinirea scopului şi atribuţiilor sale legale acesta nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nefiind succesorul asigurătorului în faliment, ci acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor, produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale acestuia.

A mai arătat că cererea de despăgubiri formulată pe cale separată şi întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti de anulare a actului administrativ nelegal, întrucât repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ; că pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu şi emiterea actelor administrative nelegale, acţiunea având caracter subsecvent acţiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim; că natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal.

Totodată, a susţinut că răspunderea administrativ-patrimonială se antrenează în prezenţa aceloraşi condiţii generale ale răspunderii delictuale prevăzute de art. 1357 şi următoarele din C. civ., iar motivul respingerii cererii de plată constă în interpretarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e), coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, referitoare la plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON.

Or, nici Fondul şi nici instanţa nu au apreciat dacă recurenta-reclamantă deţine o creanţă de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale.

A precizat că, în realitate, dreptul la despăgubiri nu s-a născut prin anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, aşa încât nu are relevanţă faptul că în interiorul termenului de 30 zile autoritatea a pus în executare sentinţa civilă, iar, pe de altă parte, acţiunea în despăgubiri nu poate depăşi ceea ce a fost statuat prin hotărârea judecătorească de anulare a actului nelegal, respectiv acţiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată.

Recurenta a considerat că anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 nu conduce la consecinţa învederată de reclamantă, pârâta neputând fi obligată la contravaloarea lipsei de folosinţă în legătură cu o sumă care nu s-a statuat că ar reveni reclamantei în litigiul principal. Astfel, arată că acţiunea în despăgubiri nu poate primi o rezolvare diferită doar pentru motivul că este formulată pe cale separată.

De asemenea, arată că simpla analizare a cererii de plată de către Fond, ce reprezintă o obligaţie legală a acestuia, şi nu una contractuală, în baza unei sentinţe emise de Judecătoria Sector 3, nu reprezintă o activitate desfăşurată de Fond care să implice producerea/administrarea/înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii de către Fond, pentru a se putea reţine aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Or, în cauză, raportul juridic dedus judecăţii, deşi se leagă între un profesionist şi Fond, nu are ca fundament pretinsa încălcare a raporturilor contractuale de asigurare, prin neexecutarea obligaţiei de plată de către asigurătorul falit, ci raporturi juridice de drept administrativ care iau naştere odată cu formularea cererii de plată, astfel că izvorul raportului juridic dedus judecăţii nu este o faptă contractuală stricto sensu, un act sau fapt juridic care să se circumscrie definiţiilor din art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, societatea reclamantă efectuând o subrogare în temeiul unui act juridic civil.

Aşadar, demersurile în justiţie ale creditorilor de asigurare de recuperarea a creanţelor de asigurare nu constituie o formă de exploatare a unei întreprinderi, scopul activităţilor desfăşurate fiind criteriul care face diferenţa între profesionişti şi celelalte subiecte de drept.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. S.A.

Recurenta - reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând constatarea unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la sub nr. x/19.04.2016, pentru suma de 4659 RON, cu titlu de creanţă de asigurări, şi obligarea acestuia la soluţionarea respectivei cereri.

Ulterior, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.2%/zi penalităţi de întârziere conform Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 23/2014, respectiv suma de 4659 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiate excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului la acţiune, invocate prin întâmpinare,

Totodată, a admis în parte cererea modificată formulată de reclamantă şi a obligat pârâtul să-i plătească acesteia despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4659 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.

De asemenea, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru în cuantum de 10% din suma acordată cu titlul de despăgubiri potrivit prezentei sentinţe, dar nu mai mult de 300 de RON, şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 RON, reprezentând onorariu de avocat, redus, respingând în rest acţiunea.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei--reclamante care, în esenţă, sunt centrate pe faptul că judecătorul fondului a aplicat greşit sau a încălcat normele de drept material.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 1531 şi art. 1535 din C. civ., art. 2 alin. (3) şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, precum şi cele ale art. 3 din O.G. nr. 13/2011.

Potrivit art. 1531 din C. civ.: (1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării. (2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor şi beneficiul de care acesta este lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ţine seama şi de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului. (3) Creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial.

Conform art. 1535 din C. civ.: (1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. 3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.

În temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015,: "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii (...)".

De asemenea, dispoziţiile art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ menţionează că: "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă."

În fine, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că:

"(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (…)

(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare".

În raport cu prevederile legale menţionate, se constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părţii reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată . nr. 29097/19.04.2016 în ceea ce priveşte suma de 4659 RON a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosinţa sumei în litigiu, iar emiterea deciziei sus-menţionate a marcat începutul intervalului de timp pentru care recurenta-reclamantă este îndreptăţită să solicite despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4659 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Aşa fiind, se reţine că pentru perioada anterioară, cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor, cererea reclamantei nu poate fi încadrată în prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, atât timp cât aceste dispoziţii condiţionează acordarea de despăgubiri de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care pârâtul să fi fost obligat la plata sumei solicitate prin cererea de plată nr. x/19.04.2016, iar în cauza dedusă judecăţii o astfel de hotărâre lipseşte.

Altfel spus, în cauză nu există o hotărâre judecătorească pentru a se demonstra culpa Fondului pentru întârzierea în soluţionarea cererii de despăgubiri a reclamantei între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018, de emitere deciziei anulate, legea nestabilind un termen de soluţionare.

Totodată, faptul că cererea de plată nr. x/19.04.2016 a fost analizată împreună cu alte cereri de plată şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor a emis o singură decizie (14452/03.05.2018) nu poate atrage vreo sancţiune câtă vreme pentru soluţionarea cererilor de plată Legea nr. 213/2015 nu menţionează în mod expres vreun termen în care acesta trebuie să răspundă sau să soluţioneze cererile de plată.

Aşadar, întrucât pentru perioada cuprinsă între data depunerii cererii de plată –19.04.2016 şi data emiterii deciziei de respingere a cererilor de plată nr. x/03.05.2018 creanţa reclamantei nu a fost confirmată de recurentul-pârât, iar împotriva refuzului nejustificat de a soluţiona cererea de plată de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor reclamanta a formulat acţiune în contencios administrativ abia la data de 31.03.2021 (în dosarul de faţă), nu se poate atrage obligarea la plata unor despăgubiri în sarcina entităţii pârâte în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, aşa încât acest capăt de cerere a fost în mod corect respins de prima instanţă.

Prin urmare, despăgubirile solicitate în prezenta cauză nu pot viza decât perioada cuprinsă între data emiterii actului nelegal anulat în mod definitiv (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) şi momentul plăţii efective de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a despăgubirii solicitate prin cererea de plată (28.10.2021).

1.2. Cu privire la recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel, respectivul motiv este invocat în mod formal, criticile părţii vizând greşita aplicare a normelor de drept material, aşa încât vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esenţă, sunt centrate pe împrejurarea că prima instanţă în mod greşit a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, prin raportare la cele două momente invocate.

Astfel, primul moment se referă la expirarea termenului de 30 de zile de la data la care reclamanta a cunoscut producerea prejudiciului şi întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termen a cererii de plată depusă la data de 19.04.2016, iar cele de - al doilea moment este marcat de data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 - 07.05.2018, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/19.04.2016.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Totodaată, prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Din analiza acestor prevederi legale rezultă că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, precum şi de faptul că persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 30.03.2021, care ulterior a fost modificată.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/19.04.2016 (suma de 4659 RON), motivat de faptul că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată şi plătită din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ulterior, prin sentinţa nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal), s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-a anulat decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, respingând în rest acţiunea.

Prin urmare, câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul şi nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/19.04.2016.

Aşadar, rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanţei (30.03.2021) existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale de 4659 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 28.10.2021.

Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanţă prin efectuarea plăţii, la data de 28.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris.

De altfel, prin această manifestare unilaterală de voinţă recurentul-pârât a procedat la recunoaşterea voluntară a dreptului a cărui prescripţie se invocă, iar această manifestare de voinţă produce efecte juridice în sensul că înlătură posibilitatea recurentului-pârât de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al recurentei-reclamante.

În consecinţă, acţiunea formulată de reclamantă nu este nici inadmisibilă, cum susţine pârâtul, în raport cu prevederile Legii nr. 554/2004 (art. 19), care permit persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.

În fine, referitor la criticile părţii pe fondul cauzei se constată că acestea reprezintă în realitate reproducerea apărărilor formulate în primă instanţă, care de altfel au fost analizate.

Prin urmare, se constată că toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va respinge recursurile ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 265 din 18 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.