Insurance guarantee fund liability claim quashed and action dismissed as devoid of object due to unappealed reanalysis decision.

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost modificată, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, obligarea acestuia la plata despăgubirilor, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/23.08.2017, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,2% pe zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014; şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Ulterior, reclamanta a precizat cuantumul penalităţilor solicitate, acestea fiind egale cu penalităţile aplicate sumei pe care Fondul o va plăti A., ca urmare a evaluării pe fond a cererii de plată.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1608 din 9 noiembrie 2021, a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei acţiunii, invocate prin întâmpinare, şi acţiunea formulată de reclamantă ca nefondate.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta A.

- A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. În motivarea căii de atac, reclamanta a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În esenţă, recurenta a susţinut că hotărârea primei instanţei conţine motive străine de natura pricinii, în ceea priveşte argumentele din sentinţă care fac trimitere la modalitatea de solicitare a penalităţilor de la Fond, atunci când aceste penalităţi rezultă din contractul de asigurare, şi, totodată, este pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept materia care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea patrimonială a autorităţii publice.

3.1.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.., recurenta a susţinut că prima instanţă invocă pe larg şi procedura de valorificare a creanţelor de asigurare împotriva Fondului şi subliniază faptul că în cadrul acestei proceduri asigurătorii au posibilitatea de a solicita de la Fond inclusiv penalităţile decurgând din contractul de asigurare, concluzionând implicit că A. ar fi trebuit să solicite de la Fond mai întâi plata penalităţilor.

Or, aceste argumente nu au legătură cu natura pricinii întrucât a solicitat obligarea Fondului la plata de daune interese moratorii ca urmare a angajării răspunderii patrimoniale a instituţiei, iar această obligare poate fi dispusă doar de către instanţa de judecată sesizată în acest sens, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

3.1.2. Referitor la motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut, contrar celor reţinute de prima instanţă, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii Fondului şi obligarea acestui la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare solicitate, respectiv existenţa unui act administrativ nelegal, a unui prejudiciu material sau moral, a unui raport de cauzalitate între actul administrativ nelegal şi prejudiciu şi existenţa culpei autorităţii.

Cu privire la condiţia existenţei unui act administrativ nelegal, a arătat că acesta constă în Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la 2 ani de la depunerea cererii de plată, prin care Fondul a respins cererea sa în mod nejustificat, decizie ce a fost anulată ulterior în dosarul nr. x/2018 cu consecinţa obligării Fondului la reanalizarea pe fond a cererii de plată, care, în urma analizei, a recunoscut dreptul A. la despăgubiri şi a efectuat plata către aceasta.

Or, faptul că prin hotărârea judecătorească prin care a fost anulată Decizia FGA nr. 14.452 nu a fost obligat Fondul direct la plată, ci la analiza pe fond a cererii, nu poate conduce la susţinerea că răspunderea autorităţii nu poate fi angajată, pentru că s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală această decizie.

Referitor la condiţia existenţei prejudiciului, recurenta a invocat dispoziţiile art. 1535 din C. civ. şi lipsa de folosinţă a sumei de bani la care societatea recurentă era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, pentru o perioadă de peste 5 ani, susţinerile primei instanţe în sensul că nu se poate justifica prejudiciul întrucât nu a fost obligat Fondul direct la plată odată cu anularea Deciziei nr. 14452/03.25.2018 neputând fi primite.

Legat de condiţia privind legătura de cauzalitate, a arătat că şi aceasta este îndeplinită, existând o legătură directă între actul administrativ anulat ca nelegal de către instanţa de judecată, respectiv Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, şi prejudiciul suferit de A., constând în lipsa de folosinţă a sumei de bani reprezentate de despăgubirile la care era îndreptăţită.

În fine, referitor la culpa autorităţii, recurenta a susţinut că şi această condiţie este îndeplinită, având în vedere că autoritatea a tergiversat soluţionarea cererilor de plată, (46509/23.08.2017) lipsind A. S.A. de o sumă semnificativă de bani, iar pe de altă parte, a interpretat greşit şi tendenţios prevederile legale incidente.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, în ceea ce priveşte soluţia pe fondul cererii, şi, în rejudecare, admiterea acţiunii precizate şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 23.08.2017 constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor şi, în subsidiar, în dobânda legala penalizatoare stabilita conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

3.2. În dezvoltarea motivelor de recurs, criticile vizând soluţia în privinţa excepţiilor invocate, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a arătat că în mod greşit

prima instanţă a respins această apărare, invocată conform art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost soluţionată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 şi prin care decizia contestată a fost anulată, iar Fondul a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată.

Astfel, a invocat dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora actiunea în anularea actului administrativ trebuie să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.

Având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiţia ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, a considerat că la acest moment A. S.A. nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la excepţia tardivităţii, recurenta a arătat că în mod greşit prima instanţă a respins-o, încălcând dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluţionarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluţionare a acesteia, şi nu după 3 ani, acţiunea de faţă fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 şi art. 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, având în vedere faptul că recurenta-reclamantă a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalităţi/dobânzi, şi cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, a considerat că acţiunea de faţă este tardivă, în raport cu dispoziţiile legii speciale.

Legat de excepţia prescripţiei, a susţinut că în mod greşit a fost respinsă de prima instanţă, considerându-se că acţiunea este în termen faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, în raport cu împrejurarea că dreptul la acţiune s-a născut la data la care Decizia FGA nr. 14452/2018 a fost declarată nelegală în mod definitiv în 2021.

Or, cererea reclamantei de acordare a penalităţilor din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată nr. x/23.08.2017 este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităţilor/dobânzilor, în condiţiile în care soluţia definitivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunţată abia la data de 13.10.2021.

A precizat că susţinerea reclamantei că prezenta actiune nu putea fi depusă înainte de soluţionarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanţei judecătoreşti în materia acestui tip de cereri ori de pronuntarea Deciziei 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este nereală, deoarece prezenta actiune a fost depusă înainte de soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2018, la data de 13.10.2021, iar în Decizia Înaltei Curţi dată în RIL - nr. 22/2019 se statuează că pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripţie specială şi nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul şi întinderea sa.

Or, în cauză, recurenta-reclamantă a cunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, astfel că termenul de prescripţie pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă şi s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) şi următoarele din Legea nr. 554/2004.

În concluzie, a apreciat că reclamanta a depus acţiunea la data de 31.03.2021, cu depăşirea termenelor prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, recurentul a arătat că în cauză trebuie respectat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, pronunţate în dosarul nr. x/2018, în considerentele căreia s-a reţinut că în fapt consecinţa nelegalităţii deciziei emise de FGA nu poate fi obligarea directă a acestuia la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii.

Astfel, a susţinut că, întrucât nu a analizat pe fond cele 435 de cereri de despăgubiri şi cum recunoaşterea drepturilor de creanţă accesorii depinde de recunoaşterea drepturilor de creanţă principale, care sunt supuse analizei în procedura administrativă din faţa Fondului de Garantare a Asiguraţilor, până la stabilirea caracterului cert, lichid şi exigibil al dreptului de creanţă principal, nu se poate recunoaşte dreptul de creanţă accesoriu, nici sub forma subsidiară, a caracterului determinabil şi condiţionat de recunoaşterea dreptului de creanţă principal.

A mai arătat că drepturile afectate de un termen pot fi încuviinţate potrivit art. 34 alin. (3) din C. proc. civ., când se constată că acestea pot preîntâmpina o pagubă însemnată, or, recurenta-reclamantă nu a invocat o asemenea pagubă iminentă.

În fine, referitor la excepţia lipsei de interes, recurentul-pârât a arătat că Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată, instanţa dispunând în mod definitiv obligarea FGA la analizarea pe fond a cererilor de plată ce au făcut obiectul acelei decizii şi nu la plata sumelor solicitate de A. S.A. prin cererile de plată, astfel că FGA nu poate fi obligat la plata unei sume cu privire la care nu s-a stabilit că ar reveni recurentei-reclamante în litigiul principal (dosarul nr. x/2018), drept pentru care nu există interesul A. la momentul introducerii prezentei acţiuni de a solicita penalităţi/dobânzi, acest drept născându-se ulterior, după soluţionarea de către FGA a cererii de plată pe fond.

4. Procedura derulată în recurs

La termenul de judecată din 24 noiembrie 2022, recurenta-reclamantă a depus la dosar Decizia nr. x/03.01.2022, prin care Fondul a reanalizat cererea de plată nr. x/23.08.2017 şi a respins această cerere pentru suma de 1116,48 RON, precizând că nu a atacat această decizie aşa încât acţiunea a rpmas fără obiect.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este fondat, însă în limitele arătate în continuare, iar recursul incident formulat de pârât este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1. Cu privire la recursul formulat de reclamanta A. S.A.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând obligarea autorităţii pârâte la plata despăgubirilor, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată nr. x/23.08.2017, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,2% pe zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014; şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin Decizia nr. 44144/03.01.2022 recurentul-pârât a reanalizat cererea de plată nr. x/23.08.2017, care formează obiectul prezentei cauze, şi a respins această cerere formulată de recurenta-reclamantă pentru suma de 1116,48 RON, iar, potrivit susţinerilor părţii, această decizie nu a fost atacată.

Aşa fiind, în raport cu prevederile art. 194 lit. c) din C. proc. civ., se constată că acţiunea recurentei-reclamante, prin care a solicitat obligarea autorităţii pârâte la plata despăgubirilor, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, pentru acoperirea prejudiciului cauzat, a rămas fără obiect.

1.2. Referitor la recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în privinţa soluţiei asupra excepţiilor

Legat de motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel, respectivul motiv este invocat în mod formal, criticile părţii vizând greşita aplicare a normelor de drept material, aşa încât vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esenţă, sunt centrate pe împrejurarea că prima instanţă în mod greşit a respins excepţiile invocate prin întâmpinare.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, se reţine că sunt nefondate criticile, având în vedere prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004: "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."

De asemenea, confort art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004: "(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz."

Analizând aceste dispoziţii legale, se constată că art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede tocmai ipoteza în cauză, respectiv aceea când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, stabilind că, într-o asemenea situaţie, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, însă cu respectarea termenului de un an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, se reţine că în mod corect prima instanţă a reţinut că această sancţiune intervine în cazul exercitării unei acţiuni civile în contextul în care legiuitorul interzice formularea unei cereri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, în cauză un eventual conflict juridic între art. 19 din lege şi alte norme legale speciale nu atrage inadmisibilitatea cererii, ci eventual, netemeinicia acesteia.

Prin urmare, rezultă că persoana vătămată are un drept de opţiune, iar nu o obligaţie de a solicita plata de despăgubiri în cadrul acţiunii în anulare a actului administrativ, sau printr-o cerere separată, aceasta din urmă fiind însă condiţionată, aşa cum s-a arătat, de respectarea termenului de prescripţie.

Altfel spus, în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, legiuitorul permite, pe cale de expcepţie, formularea unei cereri de acordarea a despăgubirilor pe cale separată, aşa încât în mod corect a fost respinsă inadmisibilitatea acţiunii.

Referitor la excepţia tardivităţii acţiunii, de asemenea, se reţine că în mod legal a fost respinsă de prima instanţă, în raport cu prevederile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "(5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările şi completările ulterioare", întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeaşi lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripţie, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, aşadar dreptul la acţiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege.

Pentru aceleaşi considerente, în mod corect a fost respinsă şi excepţia prescripţiei.

Aşa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 31.03.2021, care ulterior a fost modificată.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A. pentru suma de

7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată nr. x/23.08.2017, motivat de faptul că acestui creditor de asigurare i-a fost aprobată la plată şi plătită din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ulterior, prin sentinţa nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, (definitivă prin Decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal), s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, s-a anulat decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, respingând în rest acţiunea.

Prin urmare, câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală de către pârât a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON, precum şi faptul că nici Fondul şi nici instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2018 nu au analizat situaţia concretă a reclamantei în sensul de a se stabili concret dacă deţine o creanţă de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în raport de cererea de plată şi înscrisurile care o însoţesc, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existenţa şi întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o prin cererea de plată nr. x/19.04.2016.

Aşadar, rezultă că dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanţei (31.03.2021) existenţa creanţei este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral, dosarul având ca obiect anularea acestui act fiind soluţionat definitiv la data de 13.10.2021.

În fine, legat de excepţia prematurităţii acţiunii şi excepţia lipsei de interes, se constată că aceste apărări au fost invocate pentru prima dată direct prin recursul incident formulat, aşa încât nu pot fi analizate în respectiva cale de atac, al cărei obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalităţii sentinţei recurate.

Astfel, potrivit art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.: "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi", iar potrivit art. 494 din acelaşi cod "Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune."

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa în parte sentinţa atacată şi va respinge acţiunea formulată de reclamantă ca rămasă fără obiect, menţinând celelalte dispoziţii cu privire la soluţionarea excepţiilor.

Totodată, va respinge recursul pârâtului ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1608 din 9 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, respinge acţiunea ca rămasă fără obiect.

Menţine celelalte dispoziţii cu privire la soluţionarea excepţiilor.

Respinge recursul incident formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.