Insurance Guaranty Fund liable for inflation and penalty interest on administrative act but not for late-payment penalties excluded from insurance claims under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 25941/29.03.2021 şi obligarea pârâtului la actualizarea debitului principal cu indicele de inflaţie, dobânda legală penalizatoare şi penalităţi de întârziere conform art. 37 Ordin CSA nr. 14/2011, de la data de 28.07.2016 şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1495 din 25 octombrie 2021, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia nr. 25941/29.03.2021 în privinţa creanţelor reprezentând rata inflaţiei, dobândă legală penalizatoare şi penalităţi de întârziere, şi a obligat pârâtul la analizarea cererii de plată a creanţelor reprezentând rata inflaţiei, dobândă legală penalizatoare şi penalităţi de întârziere, în lumina considerentelor sentinţei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând . motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 9 alin. (2= din Norma ASF nr. 24/2019, art. 4 alin. (1) lit. a),) art. 11 şi art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 21 din Norma 24/2019 şi art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea 503/2004.

În esenţă, a arătat că a respins cererea de plată privind despăgubirile solicitate întrucât din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că acestea nu constituie creanţe de asigurări in înţelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este continuator/mandatar/succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile Fondului fiind proprii, noi, şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment.

În opinia părţii, prima instanţă a considerat în mod eronat faptul că Fondul nu a analizat cererea de acordare a actualizării cu rata de inflaţie, a dobânzii legale penalizatoare sî a penalităţilor şi prin raportare la conduita culpabila a Fondului, or din dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu se stabileşte în sarcina sa un termen de soluţionare a cererilor de plată, asa cum nu se stabilesc penalităţi de întârziere în absenta unui astfel de termen, iar Norma ASF nr. 23/2014 conţine sancţiuni care vizează asigurătorii RCA în cazul nesoluţionării în termenul prevăzut de lege a cererilor de despăgubire formulate de asigurătorii in regres.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost înfiinţată şi funcţionează în vederea protejării creditorilor de asigurări, acoperind creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de .asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, şi cu atât mai puţin ca obligaţii ale asigurătorului aflat in faliment, iar creanţele de asigurări sunt definite de prevederile Legii nr. 213/2015 ţi ale Normei nr. 16/2015.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015, coroborat cu dispoziţiile art. 25 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, Fondul se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări plătiţi, şi nu asigurătorilor în faliment.

În continuare, făcând trimitere la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a arătat că prin creanţa de asigurări se înţelege doar cea care rezultă dintr-un contract de asigurare, aceasta lege protejând creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţeî unui asigurător numai în ce priveşte despăgubirile/indemnizaţiile şi primele datorate de asigurătorul debitor, aşa cum rezultă şi din prevederile Normei ASF nr. 16/2015 (art. 21 a, lin. 1 şi 3), dispoziţiile .art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. .503/2004 stabilind aceeaşi definiţie restrictivă a creanţelor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător.

Potrivit recurentului, Norma ASF nr. 16/2015 – art. 9, emisă în aplicarea Legii nr.,213/2015, lămureşte faptul că Fondul nu este şi nu devine un asigurător, nu se subrogă asigurătorilor faliţi şi nu este un continuator al acestora.

Prin urmare, pentru a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi a se putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului, este absolut necesar ca suma să rezulte direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire/indemnizatie/primă, condiţie neîndeplinită de penalităţile de întârziere având ca izvor un drept de creanţă izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător, şi nu de Fond.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent şi în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă în limitele şi pentru motivele arătate în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 25941/29.03.2021 şi obligarea pârâtului la actualizarea debitului principal cu indicele de inflaţie, dobânda legală penalizatoare şi penalităţi de întârziere, de la data de 28.07.2016 şi până la data plăţii efective.

Curtea de apel a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a anulat hotărârea atacată în privinţa creanţelor reprezentând rata inflaţiei, dobândă legală penalizatoare şi penalităţi de întârziere şi a obligat pârâtul la analizarea cererii de plată în privinţa acestora.

Instanţa de control judiciar împărtăşeşte în parte soluţia Curţii de Apel Bucureştii, respectiv doar în ceea ce priveşte anularea hotărârii atacate, însă mai puţin în privinţa penalităţilor de întârziere, celelalte creanţe analizate de pârât fiind datorate.

Se reţine că prin Decizia nr. 25941/29.03.2021 Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 10.490 RON, reprezentând debit, şi a respins cererea cu privire la suma de 1094,07 RON, actualizare debit cu rata de inflaţie, 4.804,46 RON dobândă legală penalizatoare şi 34.826,07 RON penalităţi de întârziere.

Anterior, prin Decizia nr. 1088/28.07.2016, Fondul a respins cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 10489,78 RON, reprezentând despăgubiri pentru repararea autovehiculul avariat în cadrul evenimentului rutier din 11.07.2014, iar prin sentinţa nr. 3708/16.10.2017 Curtea de Apel Bucureşti a anulat decizia nr. 1088/28.07.2016 emisă de Fond şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.489,78 RON, sentinţă rămasă definitivă prin Decizia nr. 205/20.01.2021 pronunţată de Înalta curte de Casaţie şi Justiţie.

Ca urmare a sentinţei sus-menţionate, reclamanta a formulat la Fond notificare de plată (înregistrată sub nr. x/15.02.2021) prin care a solicitat plata sumei de 10.489,78 RON debit, 1094,07 RON inflaţie aferentă debitului principal, calculată de la 28.07.2016 şi până la data de 14.02.2021. 4804,46 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă debitului principal calculată de la data de 28.07.2016 şi până la data de 14.02.2021, şi 34826,07 RON reprezentând penalităţi, conform art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, calculate de la data de 28.07.2016 şi până la data de 14.02.2021.

Aşadar, reclamanta a solicitat, pe de o parte, despăgubiri constând în debitul principal, iar pe de altă parte despăgubiri pentru prejudiciul încercat ca urmare a emiterii de către pârât a deciziei nr. 1088/28.07.2016, respectiv actualizarea cu rata de inflaţie, dobânda legală penalizatoare şi penalităţi, pentru perioada 28.07.2016 (data emiterii deciziei de respingere a cererii de plată) – 14.02.2021 (data formulării notificării de plată).

Prin decizia contestată în prezenta cauză (25941/29.03.2021), ca urmare a analizării notificării reclamantei, Fondul a admis cererea de plată formulată de reclamantă pentru suma de 10.490 RON, reprezentând debit principal, şi a respins cererea privind actualizarea acestui debit cu rata inflaţiei, dobânda legală penalizatoare şi penalităţile de întârziere, accesorii care formează obiectul prezentei cauze.

În esenţă, criticile recurentului vizează aspectul că despăgubirile solicitate, privind actualizarea debitului cu indicele de inflaţie, dobândă penalizatoare şi penalităţile de întârziere, nu constituie creanţe de asigurări in înţelesul Legii nr. 213/2015, aşa încât nu pot fi incluse în noţiunea de despăgubiri ce pot fi acordate de Fond în temeiul acestei legi, făcând trimitere la atribuţiile autorităţii.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi susţinerile recurentului în privinţa actualizării debitului cu indicele de inflaţie şi dobânzii penalizatoare, fiind fondate criticile părţii doar în privinţa penalităţilor de întârziere.

În ceea ce priveşte actualizarea debitului cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare, contrar susţinerilor recurentului, se constată că reclamanta a solicitat obligarea autorităţii la plata respectivelor accesorii ca urmare a comportamentului culpabil al acesteia, având în vedere decizia de respingere a cererii de plată aferente debitului din dosarul de daună.

Aşadar, în cauză nu s-a invocat încadrarea actualizării debitului cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare în categoria creanţelor de asigurare, ci obligarea pârâtului la plata acestora având în vedere fapta proprie a autorităţii, şi nu fapta asigurătorului.

Aşa fiind, actualizarea debitului cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare s-au stabilit în raport cu conduita pârâtului, care, prin actul administrativ nelegal, a produs un prejudiciu de ordin patrimonial reclamantei, prejudiciu pe care are obligaţia de a-l repara integral, conform art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, atât prin achitarea sumei respinse la plată, cât şi a beneficiului nerealizat.

Prin urmare, obligaţia de plată a respectivelor accesorii nu s-a întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi nici pe dispoziţiile contractuale semnate de asigurătorul în faliment şi reclamantă, ci pe dispoziţiile legii contenciosului administrativ, care obligă autoritatea publică emitentă la repararea pagubei cauzate persoanei vătămate prin actul administrativ nelegal, în speţă Decizia nr. 1088/28.07.2016.

Referitor la penalităţile de întârziere, este relevantă interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 (art. 3 alin. (1) lit. i) şi în Legea nr. 213/2015 (art. 4 alin. (1) lit. a), art. 2 alin. (5) şi art. 13 alin. (1), din care rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Potrivit art. 2214 din C. civ., "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Astfel, se constată că penalităţile de întârziere nu sunt datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, care ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reglementează în mod expres această instituţie.

Se observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la penalităţile de întârziere/dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit.

De asemenea, Norma ASF nr. 16/2015 prevede în mod clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, în cauză intimata-reclamantă nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Prin urmare, penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul culpabil al asiguratorului. pentru a căror recuperare partea are la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa atacată şi va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Totodată, va face aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", şi va obliga intimata-reclamantă la plată sumei de 50 RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 50% din cuantumul taxei judiciare de timbru, proporţional cu pretenţiile admise.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1495 din 25 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare:

Respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Obligă intimata-reclamantă la plată sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.