Conflict of Interest in Public Procurement: Initiation of Municipal Resolution by Mayor Benefiting Spouse's Company

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/21.12.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională de Integritate, solicitând instanţei să dispună anularea Raportului de evaluare nr. x/04.12.2018, emis de autoritatea pârâtă, şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1407/10.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Curţii de Apel Bucureşti şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ţinând seama că reclamantul persoană fizică are domiciliul în judeţul Timiş, respectiv în circumscripţia Curţii de Apel Timişoara.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 36 din 1 februarie 2021, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii absolute a Raportului de evaluare nr. x/04.12.2018, emis de Agenţia Naţională de Integritate; a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, având ca obiect anularea Raportului de evaluare nr. x/04.12.2018, emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate; a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea Raportului de evaluare contestat.

Criticile recurentului aduse sentinţei instanţei de fond privesc, pe de o parte, soluţia de respingere a excepţiei nulităţii absolute a Raportului de evaluare nr. x/04.12.2018, emis de Agenţia Naţională de Integritate, iar pe de altă parte, soluţia de respingere a acţiunii pe fond.

Încălcarea principiului repartizării aleatorii de către ANI, fapt ce atrage nulitatea raportului de evaluare nr. x/04.12.2018.

Recurentul – reclamant a susţinut că sentinţa nr. 36/1.02.2021 a Curţii de Apel Timişoara, este nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii.

Astfel, deşi prima instanţă constată că în cauză a fost încălcat regimul repartizării aleatorii de către ANI, prin conexarea a două lucrări - repartizate la doi inspectori diferiţi şi nu cum eronat reţine prima instanţă, la acelaşi inspector, reţinând că nu există nicio dispoziţie legală care sa permită conexarea sau repartizarea manuală, motivează că nu a justificat crearea vreunui prejudiciu şi nu există un temei legal în legea contenciosului administrativ.

Or, temeiul de drept este chiar art. 175 C. proc. civ., care se completează cu Legea contenciosului administrativ, depunând la dosar cel puţin două hotărâri ale ICCJ în materie disciplinară, prin care au fost anulate sancţiuni aplicate de Inspecţia Judiciară, ca urmare a încălcării principiului repartizării aleatorii – constatându-se nulitatea absoluta a sancţiunii - vătămarea fiind prezumata, fără alte probe.

Referitor la excepţia nulităţii raportului de evaluare ca urmare a încălcării regulilor repartizării aleatorii, a criticat raportul de evaluare pentru nelegalitate, arătând că lucrarea referitoare la conflictul de interese a fost efectuată cu încălcarea repartizării aleatorii de către inspectorul B., care a conexat în mod fraudulos această lucrarea cu aceea referitoare la cercetarea averii reclamantului, repartizată unui alt inspector de specialitate.

De asemenea, sentinţa nr. 36/1.02.2021 a Curţii de Apel Timişoara a fost dată cu cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Enunţând prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 şi reglementările din Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Integritate nr. 86/2013 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale de Integritate, în vigoare la momentul repartizării lucrării din prezenta speţă, recurentul – reclamant a susţinut că Agenţia Naţională de Integritate nu a invocat nicio reglementare care să permită o repartizare manuală, ciclică sau în altă manieră decât cea aleatorie a sesizărilor cu care a fost învestită Agenţia Naţională de Integritate.

Nici prima instanţa nu a identificat vreo reglementare referitoare la conexarea lucrărilor referitoare la aceeaşi persoană în Legea nr. 176/2010 sau în cuprinsul Regulamentului aprobat prin Ordinul preşedintelui Agenţiei Naţionale de Integritate nr. 86/2013.

De altfel, Agenţia Naţională de Integritate era obligată să îşi prezinte argumentele referitoare la temeiul legal al conexării şi al eventualei repartizări manuale a lucrărilor referitoare la aceeaşi persoană către acelaşi inspector de integritate, lucru pe care nu l-a făcut, aspect consemnat şi de către instanţa de fond

În acest context, prima instanţa a reţinut - în comparaţie cu reglementările referitoare la sistemul judiciar, care prevăd excepţiile de la regula repartizării aleatorii –că dispoziţiile din Legea nr. 176/2010 şi din legislaţia emisă în aplicarea acestui act normativ nu prevăd excepţii de la această regulă - aşadar, soluţia care se impune a fi dispusă de către instanţa de fond era aceea de a constata nulitatea absolută a raportului de evaluare, în temeiul art. 175 C. proc. civ. rap. la art. 8 şi 9 din L. 176/2010.

Principiul repartizării aleatorii constituie o garanţie a respectării principiilor indicate de art. 8 alin. (3) din lege (între care se regăsesc şi legalitatea, imparţialitatea, independenţa operaţională, dreptul la apărare), iar încălcarea regulilor repartizării aleatorii implică în mod obligatoriu consecinţa încălcării regimului incompatibilităţilor si al asigurării dreptului la apărare.

Referitor la fondul Raportului de evaluare nr. x/04.12.2018

În contextul enunţării situaţiei de fapt, prezentată şi în faţa instanţei de fond, recurentul – reclamant a susţinut că nu există conflict de interese prin semnarea Contractului de închiriere teren nr. 6423/23.04.2018, a Proiectului de hotărâre a Consiliului Local Recaş nr. 88/28.03.2018 şi a Referatului nr. x/19.03.2018 la proiectul de hotărâre a Consiliului Local Recaş nr. 88/28.03.2018, întrucât condiţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 raportat la art. 76 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 nu sunt îndeplinite.

Astfel, pornind de la definiţia conflictului de interese, cuprinsă în art. 70 din Legea nr. 161/2003,1 în cauză nu sunt îndeplinite cele două condiţii cumulative de natură a atrage existenţa conflictului de interese, respectiv interesul personal de natură patrimonială şi acest interes personal să influenţeze îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor ce-i revin conform Constituţiei şi altor acte normative, cu referire în special la legislaţia în materia achiziţiilor publice.

H.C.L. nr. 88/28.03.2018 a fost luată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (5) lit. b) din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 care prevede competenţa exclusivă a Consiliului Local în administrarea domeniului privat al oraşului, şi astfel, nu a votat şi nu a decis cu privire la închirierea suprafeţei de 150 m2 de teren către societatea C., o astfel de competentă fiind atribuită de legiuitor exclusiv Consiliului Local, iar semnarea contractului cu societatea C., reprezintă un efect al H.C.L. Recaş nr. 88/28.03.2018, adoptată de consilierii locali în şedinţa din martie 2018.

Conflictul de interese invocat prin raportul de evaluare nu subzistă întrucât nu are niciun fel de raport de angajament cu societatea C. şi nu face parte din organele de conducere sau dintre asociaţii acestuia.

Consideră că rezultă în mod clar că este exclusă ipoteza conflictului de interese întrucât nu a generat contractul de închiriere, nu a negociat şi nici atribuit direct în favoarea societăţii C. Contractul de închiriere nr. x/23.04.2018, finalitate care ar fi putut naşte suspiciuni de integritate prin asimilarea şi arogarea unor competenţe care practic nu există.

Mai mult decât atât, prezumtivul interes privat sau personal trebuie să fie de natură să influenţeze îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor ce revin primarului conform Constituţiei şi actelor normative, situaţie de asemenea inexistentă, motivat de faptul că procedura de atribuire a contractului a respectat întocmai dispoziţiile Legii nr. 215/2001, precum şi ale Legii nr. 98/2016.

În raportul de evaluare contestat nu s-a indicat concret care este folosul material generat de semnarea celor trei acte care vizează o persoană juridică ce nu are patrimoniu comun cu soţia sa, nefiind, de asemenea, indicată vreo probă care să arate care a fost efectiv folosul material al soţiei sale, precum şi legătura de cauzalitate dintre acesta şi aprobările date pentru o persoană juridică.

A învederat instanţei faptul că S.C. C. nu are patrimoniu comun cu soţia sa, astfel că nu se poate reţine existenţa unui raport cauză-efect între semnarea unor acte de închiriere de către recurent şi obţinerea unui folos patrimonial de către soţia sa, ca urmare a încheierii acestui contract.

Mai mult, intimata - pârâtă ANI nu a ţinut cont de natura actelor administrative semnate în calitate de primar, şi anume că în prezenta cauză este vorba despre un contract de închiriere, act juridic exclusiv cu titlu oneros, care presupune plata contravalorii folosinţei de către persoanele care închiriază.

Prin urmare, de pe urma închirierii, nu societatea comercială şi indirect soţia sa a avut de câştigat, ci chiar autoritatea publică a obţinut un folos patrimonial direct, constând în suma de 3.696 RON anual din 2011 până în 2018 inclusiv (timp de 8 ani de zile).

Din dispoziţiile art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004 rezultă că pentru existenţa conflictului de interese este imperios necesar să se stabilească participarea alesului local la luarea unei decizii a autorităţii publice din care face parte, decizie care ar putea prezenta un beneficiu pentru soţia acestuia.

Sub acest aspect, este relevantă modalitatea de atribuire contractului de închiriere către societatea C.. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publica locala decizia de atribuire a contractului a fost luată exclusiv de Consiliul Local al Oraşului Recaş care avea atribuţii exclusive in ceea ce priveşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii.

Recurentul a arătat că nu a avut vreo contribuţie la atribuirea contractului, hotărârea fiind luată de consiliul local fără ca acesta să participe la vot, iar prin semnarea contractul de închiriere, a îndeplinit o obligaţie legală stipulată de dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea 215/2001.

Cele două acte pe care le-a semnat, respectiv Proiectul de hotărâre a Consiliului Local Recaş nr. 88/28.03.2018 şi Referatul nr. x/19.03.2018 la acest proiect, prin ele însele nu produc efecte juridice, nefiind nici măcar încadrate în categoria actelor administrative, fiind acte premergătoare emiterii actului administrativ (în speţă HCL nr. 88/28.03.2018), şi nici nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ decât împreună cu actul administrativ emis în baza lor.

Astfel, neproducând efecte juridice, ele nici nu sunt vătămătoare sau cauzatoare de prejudicii, iar semnarea lor nu are nicio importantă juridică în lipsa emiterii HCL nr. 88/28.03.2018, hotărâre care este exclusiv voinţa exprimată de consilierii locali (din care recurentul nu face parte).

Consideră că situaţia reţinută de Curtea de Apel Alba Iulia în cazul d-lui D. este similară cu cea din prezenta speţă, decizia de atribuire a contractului fiind luată exclusiv de Consiliul Local al Oraşului Recaş.

La fel de important în soluţionarea prezentei cauze este şi faptul că prin Adresa înregistrata la Primăria Oraşului Recaş nr. x/26.11.2018, societatea C. a solicitat rezilierea Contractului de închiriere teren nr. x/23.04.2018 şi, pe cale de consecinţă, acest contract de închiriere nici măcar nu a produs efecte juridice.

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Răspunzând punctual motivelor de recurs formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile subsumate de acesta cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar constatând că motivarea judecătorului de primă instanţă răspunde adecvat aspectelor invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, neexistând motive contradictorii.

Astfel, relativ la considerentele pretins contradictorii ale hotărârii primei instanţe, susţinerile recurentului nu se confirmă. Argumentele instanţei nu pot fi considerate contradictorii, ci, dimpotrivă, reprezintă răspunsul concret la criticile formulate de parte, care, sistematizate de către judecătorul fondului în funcţie de legătura lor logică, au determinat concluzia instanţei.

În realitate, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la existenţa unor considerente contradictorii, reflectă dezacordul în privinţa argumentelor ce au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă, însă, împrejurarea că acesta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa acestui motiv de nelegalitate.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Nefondate sunt şi criticile circumscrise de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar apreciind că judecătorul fondului a realizat o corectă interpretare şi aplicare a art. 9 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, a prevederilor Ordinului Preşedintelui Agenţiei Naţionale de Integritate nr. 86/2013 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi a art. 70 şi art. 71 din Legea nr. 161/2003 cu modificările şi completările ulterioare, art. 75 şi art. 76 din Legea nr. 393/2004 cu modificările şi completările ulterioare şi a reţinerii nerespectării, de către recurent, a normelor incidente regimului juridic al conflictelor de interese.

Referitor la excepţia nulităţii raportului de evaluare, prin încălcarea principiului repartizării aleatorii de către ANI, soluţia instanţei de fond este legală, reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a art. 9 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 176/2010.

Din punct de vedere formal, în vederea desfăşurării activităţii de evaluare cu privire la situaţia averii existente pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor persoanelor care fac obiectul Legii nr. 176/2010, cu respectarea principiilor imparţialităţii şi independenţei operaţionale prevăzute la art. 8 alin. (3) din lege, repartizarea lucrărilor se face în mod aleatoriu, de către conducerea inspectorilor de integritate, prin sistem electronic.

Potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 "Redistribuirea lucrărilor repartizate inspectorilor de integritate se poate face numai în următoarele cazuri:

a) imposibilitate de exercitare a atribuţiilor timp de cel puţin 20 de zile;

b) solicitare motivată a inspectorului de integritate căruia i-a fost repartizată lucrarea;

c) suspendare din activitate, în condiţiile legii;

d) incompatibilitate;

e) conflict de interese;

f) există diferenţe semnificative în sensul prevederilor art. 18 între modificările intervenite în averea inspectorului de integritate pe durata exercitării funcţiei publice şi veniturile obţinute în această perioadă;

g) lăsarea în nelucrare, din motive imputabile inspectorului de integritate, pe o durată mai mare de 30 de zile lucrătoare".

De asemenea, potrivit art. 12 alin. (4) din lege repartizarea lucrării se face în mod aleatoriu, potrivit art. 9 alin. (1), indiferent de natura sesizării, la solicitarea oricărei persoane fizice sau juridice, ori a celei din oficiu.

Din cele ce preced, rezultă că înregistrarea unei sesizări de competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate, presupune, în prealabil, repartizarea acesteia unui inspector de integritate, care este obligat a-şi exercita circumstanţiat atribuţiile prevăzute la art. 10 din Legea nr. 176/2010.

Principiul repartizării aleatorii constituie o garanţie a respectării principiilor indicate de art. 8 alin. (3) din lege (între care se regăsesc şi legalitatea, imparţialitatea, independenţa operaţională, dreptul la apărare), însă încălcarea regulilor repartizării aleatorii nu implică în mod obligatoriu consecinţa încălcării regimului incompatibilităţilor sau al asigurării dreptului la apărare.

Din înscrisurile aflate la dosar, respectiv copia Raportului de repartizare aleatorie aflată la dosar de fond, copia Raportului de repartizare aleatorie, aflată la fila x, rezultă că ambele lucrări au fost repartizate aleatoriu aceluiaşi inspector de integritate, care, ulterior primirii prin repartizare aleatorie a celor două lucrări, a propus conexarea lucrării nr. x/7.07.2017 la lucrarea nr. 3400/A/II/27.01.2015, prin Referatul de conexare nr. x/11.07.2017, aflat la dosar de fond.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că principiul repartizării aleatorii nu a fost încălcat în cauză şi, în acord cu opinia judecătorului de primă instanţă, măsura conexării nu determină încălcarea acestui principiu.

Mai mult, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, dispoziţiile legale antereferite nu prevăd sancţiunea care intervine în cazul în care nu s-a respectat principiul repartizării aleatorii a lucrărilor către inspectorii de integritate.

Potrivit art. 175 C. proc. civ., intitulat "Nulitatea condiţionată": "(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. (2) În cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară".

Dat fiind faptul că textele de lege a căror încălcare o invocă reclamantul nu prevăd expres sancţiunea nulităţii, înseamnă că nulitatea raportului de evaluare poate interveni numai dacă prin acesta s-a cauzat reclamantului o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea lui.

Or, nu s-a făcut dovada unei asemenea vătămări, astfel cum a arătat şi instanţa de fond, ceea ce conduce la concluzia caracterului nefondat al criticii recurentului referitoare la nulitatea actului administrativ atacat, pentru nerespectarea disp. art. 9 din Legea 176/2010.

Referitor la reţinerea nerespectării, de către recurent, a normelor incidente regimului juridic al conflictelor de interese, dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 definesc conflictul de interese, prin prisma existenţei posibilităţii ca interesul personal să influenţeze îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor de către cel ce deţine o demnitate/funcţie publică, arătând că: Prin conflict de interese se înţelege situaţia în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor acte normative.

Instanţa de recurs reţine că, din interpretarea teleologică a unui astfel de text normativ, rezultă că scopul reglementării a fost acela de prevenire a corupţiei (în acest sens fiind chiar titlul Legii nr. 161/2003), urmărindu-se ca persoana care deţine o demnitate/funcţie publică să adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese, raţiunea fiind aceea de a garanta respectarea principiilor imparţialităţii, integrităţii, transparenţei decizionale şi supremaţiei interesului public în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, prin sancţionarea situaţiilor în care, în exercitarea acestora, interesul privat ar putea prevala asupra interesului public.

Totodată, "interesul personal" prevăzut la art. 75 din Legea nr. 393/2004 se referă, în mod complex, la natura interesului alesului local care ar putea determina lipsa de obiectivitate a acestuia în adoptarea deciziilor de autoritate, circumscriindu-se sferei interesului şi posibilitatea anticipării unui beneficiu sau a unui dezavantaj chiar pentru sine sau pentru orice persoană fizică sau juridică cu care are o relaţie de angajament, indiferent de natura acestuia, sfera conflictului de interese reglementat de această lege fiind mai largă.

În acest sens, art. 75 din Legea nr. 393/2004, privind Statutul aleşilor locali arată că: "Aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru: (...) f) o asociaţie sau o fundaţie din care fac parte".

De asemenea, potrivit art. 76 alin. (1) din Legea nr. 393/2004 "aleşii Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti sunt obligaţi să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu emită o dispoziţie, în exercitarea funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I".

În cauză, reclamantul, în calitatea sa de primar al oraşului Recaş a semnat Contractul de închiriere teren nr. 6423/23.04.2018, în baza căruia S.C. C., al cărui asociat unic şi administrator era soţia sa, a închiriat fără licitaţie publică de la Primăria Oraşului Recaş un teren în suprafaţă de 150 metri pătraţi.

Recurentul nu neagă semnarea contractului de închiriere, însă susţine nu a avut nicio contribuţie la atribuirea contractului, hotărârea fiind luată de consiliul local fără ca reclamantul să fi participat la vot, iar prin semnarea contractul de închiriere, a îndeplinit o obligaţie legală stipulată de dispoziţiile art. 61 alin. (2) din Legea 215/2001.

Contrar susţinerilor recurentului – reclamant, semnarea contractului de închiriere menţionat mai sus reprezintă o manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice, în sensul că societatea la acre soţia recurentului deţine funcţia de asociat şi administrator, a obţinut un beneficiu, respectiv, suprafaţa de teren închiriată, acesta aflându-se în situaţia în care, din cauza interesului personal, nu şi-a îndeplinit atribuţiile ce îi revin în calitate de ales local, în conformitate cu principiile care stau la baza exercitării funcţiei sale publice.

Relevant este faptul că recurentul este iniţiatorul Referatului nr. x/19.03.2018 la proiectul de hotărâre a Consiliului Local Recaş nr. 88/28.03.2018 şi Proiectului de hotărâre a Consiliului Local Recaş nr. 88/28.03.2018, privind aprobarea închirierii, fără licitaţie publică, de către S.C. C. a terenului în suprafaţă de 150 mp, acte care au stat la baza adoptării de către Consiliul Local Recaş a Hotărârii nr. 88/28.03.2018, aspect ce reprezintă o încălcarea flagrantă a prevederilor art. 75 lit. a) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

Or, prin iniţierea acestor acte, recurentul nu numai că a anticipat decizia autorităţii publice, dar a şi creat condiţiile pentru ca autoritatea publică să emită o decizie care să prezinte un beneficiu pentru membrii familiei sale.

Înalta Curte mai reţine că, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, primarul prin natura juridică a funcţiei pe care o ocupă, emite acte de natură juridică. O trăsătură a unui act administrativ sau a unui act de natura juridică, în accepţiunea Legii nr. 161/2003 şi a Legii nr. 393/2004, este aceea că emană de la o autoritate a statului. Efectele juridice produse de un act emis din funcţia de autoritate publică sunt conforme cu scopul pentru care a fost emis.

În acest caz, actele semnate de către recurent, în exercitarea funcţiei de autoritate publică, respectiv Referatul şi Proiectul de hotărâre, produc efecte juridice pentru că acestea au stat la baza Hotărârii Consiliului local,

Astfel, prin participarea sa la elaborarea proiectului de hotărâre privind închirierea fără licitaţie publică de către S.C. C. a terenului în suprafaţă de 150 metri pătraţi situat în faţa sediului acestei societăţi, recurentul-reclamant a participat la procesul administrativ finalizat prin adoptarea Hotărârii nr. 88/28.03.2018.

Înalta Curte constată că evaluarea conflictului de interese, în sensul prevederilor Legii nr. 161/2003 şi a Legii nr. 393/2004, presupune analizarea cu obiectivitate a acţiunilor desfăşurate de alesul local în exercitarea funcţiei publice, precum şi a posibilităţii subiectului de a anticipa că actul este de natură să producă un avantaj patrimonial pentru sine sau familia sa.

Adoptarea unei Hotărâri de către Consiliul local este o procedură complexă ce presupune parcurgerea mai multor etape în cadrul cărora se emit acte administrative şi se efectuează operaţiuni tehnico-materiale, fiind declanşată tocmai de iniţierea şi motivarea proiectului de către primar.

Ca urmare, procedura de sesizare a Consiliului local este imposibilă fără adoptarea acestui act, astfel încât, recurentul, prin iniţierea proiectului de hotărâre în speţă, nu numai că a anticipat decizia autorităţii publice, dar a şi creat condiţiile pentru ca această autoritate publică să emită o hotărâre care să genereze un beneficiu pentru membrii familiei sale.

Prin urmare, dat fiind circumstanţele prezentate şi calitatea deţinută de recurent în raport cu beneficiarul contractului de închiriere, este probată existenţa conflictului de interese, întrucât acesta a fost direct interesat în luarea deciziei de închiriere în favoarea entităţii economice la care soţia acestuia deţinea funcţii/calităţi.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond este în concordanţă şi cu definiţia pe care Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei o dă, la art. 13 conflictului de interese, respectiv: "Conflictul de interese apare atunci când funcţionarul public are un interes personal care influenţează sau pare că influenţează/îndeplinirea atribuţiilor sale oficiale cu imparţialitate şi obiectivitate. Interesele private ale funcţionarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiaţii cu care funcţionarul public a avut relaţii politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi şi la orice datorii pe care funcţionarul public le are faţă de persoanele enumerate mai sus."

Deşi textul face referire la "funcţionarul public" această definiţie trebuie privită în coroborare cu considerentele Deciziei nr. 81/27.02.2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 136/14.03.2013, prin care Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, prin care Curtea a reţinut că, în vederea asigurării integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, toate persoanele menţionate la art. 1 alin. (1) din Legea 176/2010 se află în aceeaşi situaţie juridică.

Înalta Curte reţine că din interpretarea acestei decizii rezultă faptul că definiţia conflictului de interese se aplică şi aleşilor locali, în speţă, recurentului, conflictul de interese în care s-a aflat acesta fiind evident.

Înalta Curte nu poate valida aspectele evocate de recurent, privind necesitatea indicării, în concret, a folosului material generat, întrucât interpretarea dată în jurisprudenţa instanţei supreme sintagmei "interes personal", din dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, este în sensul că determinant pentru atragerea sancţiunii conflictului de interese este simplul fapt al posibilităţii anticipării unui potenţial beneficiu, al prefigurării acestuia, nepunându-se în discuţie existenţa propriu-zisă, materializată, a beneficiului ori a unui folos, raţiunea instituirii conflictului de interese care intră sub incidenţa Legii nr. 161/2003 fiind aceea de a asigura eliminarea subiectivismului şi interesului particular ori de grup în cadrul forurilor decizionale ale autorităţilor publice.

Astfel de aspecte rezultă în mod neechivoc din conţinutul normativ al sus indicatului text, în care legiuitorul utilizează sintagmele "să anticipeze" şi "ar putea prezenta un beneficiu sau un dezavantaj".

În ceea ce priveşte deciziile invocate de către recurent cu titlu de jurisprudenţă, acestea nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie. Este de reţinut că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, efectele acelor hotărâri neputând fi extinse la alte cauze, întrucât acestea au fost pronunţate ca urmare a aplicării normelor de drept material situaţiei de fapt din cauzele respective.

Prin urmare, toate criticile formulate de recurentul - reclamant A. sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă fiind pronunţată urmare a unei corecte aplicări şi interpretări a prevederilor legale incidente cauzei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, nefiind identificate, în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi cod, motive de reformare a sentinţei civile nr. 36 din 1 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 36 din 1 februarie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2022.