Suspension of financial sanction: failure to establish "well-justified case" and imminent damage under Law 554/2004
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal, resulting in the final rejection of the application to suspend the execution of the financial supervisory authority's sanctioning decision. The dispute arose under administrative-law content, specifically regarding the suspension of enforcement of an administrative decision that prohibited an individual from occupying positions requiring regulatory approval for five years, a sanction imposed for alleged non-compliance with board of administration governance requirements under specific banking sector regulations. The court held that the conditions for suspension under Article 14 of Law No. 554/2004 were not met, finding that the appellant failed to establish a "well-justified case" (fumus boni iuris) that would cast serious doubt on the legal validity of the administrative act, as the regulatory requirements were cumulative rather than alternative, and the lower court’s consistent rejection of the annulment action further confirmed the act's legality; consequently, the requirement of imminent damage was not analyzed due to the failure of the cumulative prerequisites.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 14 din Legea nr. 554/2004, art. 486 C. proc. civ, art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, art. 70 din Legea nr. 31/1990; Suspension of financial sanction: failure to establish "well-justified case" and imminent damage under Law 554/2004: The dispute arose under administrative-law content, specifically regarding the suspension of enforcement of an administrative decision that prohibited an individual from occupying positions requiring regulatory approval for five years, a sanction imposed for alleged non-compliance with board of administration governance requirements under specific banking sector regulations. The court held that the conditions for suspension under Article 14 of Law No. 554/2004 were not met, finding that the appellant failed to establish a "well-justified case" (fumus boni iuris) that would cast serious doubt on the legal validity of the administrative act, as the regulatory requirements were cumulative rather than alternative, and the lower court’s consistent rejection of the annulment action further confirmed the act's legality; consequently, the requirement of imminent damage was not analyzed due to the failure of the cumulative prerequisites.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedMain procedural basis cited for dismissing the appeal and maintaining the lower court's decision regarding the suspension of the administrative act.
Procedural rule governing the appellate court's power to reject the appeal and maintain the first instance judgment.
Full text
Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.03.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Societatea de Supraveghere Financiară a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună suspendarea executării Deciziei ASF nr. 197/2020 până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei care vizează desfiinţarea sa, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 596 din 15 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, ca neîntemeiată.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv suspendarea executării efectelor Deciziei ASF nr. 197/2020.
Preliminar criticilor de nelegalitate/casare a sentinţei pronunţate în primă instanţă, partea recurentă a prezentat pe scurt situaţia de fapt şi parte din considerentele avute în vedere de instanţa de fond în pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de suspendare.
Recurenta – reclamantă susţine că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t) raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind existenţa cazului bine justificat şi condiţia pagubei iminente.
Consideră că hotărârea pronunţată încalcă normele de drept material, întrucât prima instanţă a aplicat selectiv dispoziţiile legale: a) pe de o parte a reţinut că dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. k) din Regulamentul nr. 14/2015, care reglementează condiţiile pentru buna funcţionare a Consiliului de administraţie, ca structură de conducere a societăţii, nu au relevanţă în cauză pentru că vizează activitatea unui organ colectiv, iar nu activitatea Reclamantei-recurente, dar b) pe de altă parte, reţine că nu s-ar fi respectat dispoziţiile Regulamentului nr. 2/2016, în sensul în care neparticiparea recurentei-reclamante la şedinţele Consiliului de administraţie ar constitui o încălcare a art. 11 şi 12 din Regulament, în contextul în care aceste texte de lege se referă numai la responsabilităţile Consiliului, ca entitate distinctă de membrii săi, ca organ de execuţie şi implementare a deciziilor hotărârii adunării generale a acţionarilor.
De asemenea, prima instanţă a considerat în mod eronat că nu ar fi îndeplinită condiţia cazului bine justificat, întrucât chiar dacă nu au fost analizate şi restul condiţiilor impuse de art. 5 şi art. 8 al Regulamentului Autorităţii de Supraveghere nr. 14/2015, Curtea a apreciat că acest aspect nu poate reprezenta un caz bine justificat, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, din moment ce condiţiile enumerate în cuprinsul celor două texte de lene sunt cumulative, nu alternative.
Şi din acest punct de vedere hotărârea pronunţată încalcă normele de drept material întrucât critica sa cu privire la măsura dispusă de ASF viza tocmai faptul că, la momentul aplicării sancţiunii, ASF nu a analizat în ansamblu lor toate cerinţele şi criteriile prevăzute de Regulamentul nr. 14/2015, limitându-se la analiza cerinţei privind guvernanta prevăzută la art. 5 lit. c) din Regulament, ignorând analiza celorlalte cerinţe prevăzute la art. 5 lit. a) şi b), precum şi a criteriilor prevăzute la art. 8 din acelaşi Regulament, ce au fost pe deplin respectate de către recurenta-reclamantă. Aşadar, cerinţa de la art. 5 lit. c) din Regulamentul nr. 14/2015, reţinută prin Decizia nr. 197/2020, nu este unica cerinţa pe care legiuitorul a stabilit-o pentru membrii consiliului de administraţie în scopul asigurării unui management prudent şi corect al entităţii reglementate. Or, faptul ca recurenta-reclamantă deţinea calitatea de membru în Consiliul de administraţie nu înseamnă că unica activitate în exercitarea funcţiei în cadrul B. ar reprezenta-o participarea la şedinţele Consiliului de administraţie, recurenta-reclamantă exercitându-şi în activitatea curentă a Societăţii toate celelalte atribuţii care îi reveneau conform funcţiei deţinute.
De asemenea, prima instanţă a considerat în mod eronat că nu ar fi îndeplinită condiţia cazului bine justificat, întrucât aspectele referitoare la desfăşurarea celorlalte activităţi pe care le presupune calitatea de membru în consiliul de administraţie, mai puţin participarea la şedinţele consiliului, nu sunt dovedite şi nici măcar exemplificate, pentru ca instanţa să poată analiza ce proporţie din timpul reclamantei a îndeplinit celelalte atribuţii ce au împiedicat-o să participe timp de mai mult de 1 an şi jumătate la toate şedinţele consiliului de administraţie al B. S.A..
Critică aceste considerente întrucât nu era necesară prezentarea unor probe suplimentare privind ansamblul atribuţiilor ce revenea recurentei-reclamante, fiind oricum de notorietate faptul că atribuţiile membrului unui Consiliu de administraţie nu se limitează la prezenţa în şedinţele Consiliului, organizate o singura dată pe lună, ci sunt definite de un spectru mult mai larg.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, recurenta apreciază ca fiind eronată reţinerea instanţei de fond în sensul că nu ar fi îndeplinită această condiţie, întrucât ignoră faptul evident, constând în aceea că sancţiunea aplicata prin Decizia nr. 197/2020 îi afectează recurentei-reclamante în mod direct posibilitatea de desfăşurare a activităţii profesionale aducătoare de venituri prin raportare la pregătirea sa profesională, respectiv posibilitatea de a fi încadrată în următorii 5 ani într-o funcţie corespunzătoare studiilor şi gradului de experienţă - ceea ce implică o pagubă iminentă evidentă, care nu trebuie probată.
De asemenea, consideră că prima instanţă a reţinut în mod nelegal că pierderea financiară de care reclamanta face vorbire în susţinerea pagubei iminente nu poate fi analizată, atâta timp cât nu s-au depus dovezi cu privire la sursele de venit ale reclamantei pentru a aprecia în ce măsură interdicţia de a ocupa funcţii care necesită aprobarea A.S.F. o afectează şi nici nu s-c precizat dacă singura activitate generatoare de venit a reclamantei rezulta din funcţii pentru care este nevoie de aprobarea A.S.F.
Critică aceste considerente întrucât pierderea suferită de către recurenta-reclamantă prin interdicţia dreptului de a ocupa funcţii pentru care este necesară aprobarea ASF pentru o perioadă de 5 ani este una reală, efectivă şi ireversibilă, atât la nivel reputaţional, cât şi la nivelul finanţelor personale.
În plus, paguba iminentă a măsurii dispuse de ASF derivă din faptul că Decizia nr. 197/2020 îi afectează recurentei-reclamante în mod direct posibilitatea de desfăşurare a unei activităţi profesionale aducătoare de venituri. Dat fiind că pregătirea profesională corespunde cerinţelor pentru preluarea poziţiei de membru în consiliul de administraţie, sancţionarea prin Decizia nr. 197/2020 va conduce invariabil la paralizarea posibilităţii reclamantei de a fi încadrată profesional într-o funcţie corespunzătoare aptitudinilor în următorii 5 ani. Astfel, o anulare a Deciziei ASF, intervenită ulterior, nu va repune recurenta-reclamanta în situaţia anterioară la nivel reputaţional sau financiar. Practic, o pierdere suferită în condiţiile descrise în această secţiune va fi ireversibilă, atât la nivel reputaţional, cât şi la nivelul finanţelor personale.
Referirea primei instanţe la faptul că atingerea reputaţiei nu este o pagubă care să poată fi prevenită prin suspendarea Deciziei contestate nu justifică soluţia de respingere a cererii de suspendare formulate de către recurenta-reclamanta.
Adoptând "raţionamentul" eronat al primei instanţe se ajunge la concluzia că, deşi legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea suspendării, prin art. 14 din Legea nr. 554/2004, acest text legal ar rămâne total lipsit de aplicabilitate în situaţia prejudiciului de imagine, fie el chiar şi iminent.
Susţine astfel recurenta că teza primei instanţe contravine accesului liber la justiţie, drept garantat prin art. 21 şi 126 alin. (6) din Constituţie, precum şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ce stipulează dreptul la o cale de atac efecientă şi la un proces echitabil, dar şi art. 6 CEDO care prevede că "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa".
Consideră astfel că demersul recurentei-reclamante, întemeiat pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu a fost soluţionat într-o manieră echitabilă şi a fost ineficient, din moment ce instanţa a considerat neîndeplînită una dintre cerinţele fundamentale pentru a beneficia de o suspendare, prin respingerea de plano a argumentelor privind prejudiciul de imagine creat de către ASF prin emiterea Deciziei contestate.
Invocă totodată şi Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989, referitoare la protecţia jurisdicţionali provizorie în materie administrativă. Astfel, potrivit prevederilor Recomandării:,,[m]ăsuri de protecţie provizorii pot fi acordate, în special, în cazul în care executarea actului administrativ este susceptibilă de a provoca daune severe, care ar putea fi remediate cu dificultate şi dacă există un caz prima-facie împotriva valabilităţii actului"
Apreciază astfel că, din aceste considerente, rezultă în mod cert prejudiciul iminent ce justifică obţinerea suspendării executării şi a efectelor hotărârii recurate, impactul negativ asupra activităţii şi a veniturilor recurentei-reclamante.
În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi reţinerea cauzei spre soluţionare.
Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului şi anularea recursului, ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că soluţia instanţei de fond este legală şi corectă, sub aspectul constatării neîndeplinirii condiţiilor pentru suspendarea actului administrativ atacat: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente.
Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelului completului învestit aleatoriu cu judecarea litigiului din data de 29 martie 2021, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 16 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, având în vedere obiectul litigiului şi dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ce prevăd că " instanţa soluţionează cererea de suspendare, de urgenţă şi cu precădere".
Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs şi cu apărările din cadrul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul reclamantei A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:
Preliminar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata – pârâtă, în cadrul întâmpinării, dar şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de către intimata – pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, invocată de recurenta – reclamantă, aminteşte Înalta Curte că au fost soluţionate în şedinţa publică de la acest termen de judecată, în sensul respingerii acestora, înainte de a se trece la dezbaterea pe fondul recursului, considerentele avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri.
Trecând la analizarea pe fond a recursului, Înalta Curte reţine următoarele:
Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurenta-reclamantă pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material specifice condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile invocate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.
Recurenta-reclamantă A. a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei nr. 197/20.02.2020 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, până la soluţionarea în primă instanţă a contestaţiei care vizează desfiinţarea sa.
Înalta Curte reţine ca fiind nefondate susţinerile recurentei potrivit cărora prima instanţă a considerat în mod eronat că nu ar fi îndeplinită condiţia cazului bine justificat, aceasta aplicând selectiv dispoziţiile legale.
Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanţa de judecată nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate a actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Prin urmare, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.
În jurisprudenţa sa constantă Înalta Curte a reţinut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare), etc.
Astfel, reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, în dovedirea condiţiei cazului bine justificat, a invocat în esenţă, ca şi indicii serioase privind nelegalitatea şi netemeinicia actului administrativ contestat, faptul că A.S.F. a interpretat eronat dispoziţiile legale privind criteriile de evaluare aplicabile membrului consiliului de administraţie, că evaluarea activităţii reclamantei nu se rezumă doar la verificarea timpului alocat pentru poziţia de membru în consiliul de administraţie, ci şi la analiza celorlalte atribuţii ce îi revin în baza legii şi actelor statutare ale societăţii, că ASF nu a analizat toate cerinţele şi criteriile prevăzute de Regulamentul nr. 14/2015, că A.S.F. a aplicat în mod greşit sancţiunea complementară în temeiul art. 70 din Legea nr. 31/1990 şi că aplicarea sancţiunii complementare are un caracter disproporţionat.
Referitor la argumentul recurentei – reclamante privind interpretarea eronată a dispoziţiilor legale ce vizează criteriile de evaluare aplicabile membrului consiliului de administraţie, este corectă reţinerea instanţei de fond, în sensul netemeiniciei sale, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. i), art. 8 şi art. 5 din Regulamentul Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 14/2015 şi art. 70 din Legea nr. 30/1992.
Se constată că recurenta-reclamantă doar reia criticile expuse în faţa instanţei de fond, fără a combate argumentele acesteia şi a menţiona în concret norma de drept material încălcată.
Or, faţă de conţinutul art. 5 şi 8 din Regulamentul ASF nr. 14/2015, în mod corect judecătorul de primă jurisdicţie a reţinut că cerinţele enumerate în cuprinsul celor două texte legale sunt cumulative, nu alternative, ceea ce înseamnă că eventuala împrejurare că primele două cerinţe ar fi fost respectate, devine nerelevantă, în condiţiile în care a treia cerinţă ar fi fost nerespectată.
Prin urmare, respectarea a două cerinţe nu împiedica constatarea şi sancţionarea nerespectării celei de-a treia cerinţe, articolul 163 alin. (1) din Legea nr. 237/2015 neimpunând condiţia încălcării simultane a tuturor normelor cuprinse într-o reglementar ASF, pentru a se putea reţine existenţa unei contravenţii, fiind suficientă încălcarea oricăreia dintre ele.
În mod similar şi în ceea ce priveşte critica referitoare la neanalizarea de către pârâta a celorlalte conditii pe care cerinta guvernanţei le prevede în art. 8 din Regulamentul ASF nr. 14/2015, cum şi aceste conditii trebuie indeplinite cumulativ, lipsa uneia din ele este suficienta pentru a se reţine neîndeplinirea cerintei guvernantei.
Ca atare, eventuala constatare a neîndeplinirii şi a altor condiţii nu ar fi dus decât la determinarea unui grad sporit de încalcare a obligatiilor prevazute de Regulament.
Nici argumentul conform căruia faptul că reclamanta deţinea calitatea de membru în Consiliul de administraţie nu înseamnă ca singura sa activitate în exercitarea funcţiei în cadrul Societăţii ar reprezenta-o participarea la şedinţele Consiliului de administraţie, recurenta-reclamantă exercităndu-şi în activitatea curentă a societăţii atribuţiile conform funcţiei deţinute", nu poate fi reţinut, în condiţiile în care recurenta – reclamantă nu a menţionat care au fost acele alte atribuţii exercitate, ce au împiedicat-o ca timp de 1 an şi 8 luni să participe la şedinţele consiliului de administraţie al B. S.A..
Referitor la sancţiunea aplicată, este corectă reţinerea instanţei de fond, în sensul că sancţiunea interzicerii dreptului de a ocupa funcţii care necesită aprobarea A.S.F. pentru o perioadă de 5 ani de la comunicarea deciziei de sancţionare este expres prevăzută de art. 163 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 237/2015, este aplicată în limitele legale şi nu este cea mai gravă sancţiune complementară prevăzută de Legea nr. 237/2015, fapt ce creează aparenţa că organul constatator a procedat la individualizarea sancţiunii prin raportare la criteriile de apreciere menţionate în cuprinsul deciziei a cărei suspendare se cere.
Se constată, aşadar, că susţinerile recurentei -reclamante nu au aptitudinea de a genera, la nivel de aparenţă, îndoieli serioase cu privire la fundamentul legal al sancţiunii dispuse, de natură a conduce la temporizarea efectelor actului administrativ.
Trebuie menţionat şi că, în jurisprudenţa europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. şi Comisia CE, s-a considerat că cerinţa cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existenţa "cel puţin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".
Cât priveşte celelalte susţineri referitoare la caracterul disproporţionat al sancţiunii complementare aplicate în baza art. 163 alin. (1) lit. a), alin. (4) lit. a) şi alin. (5) lit. b) din Legea nr. 237/2015, în acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte constată că, a aprecia asupra gravităţii faptei contravenţionale săvârşite este o măsură ce poate fi verificată pe fondul acţiunii în anularea actului administrativ contestat, judecătorul având posibilitatea să analizeze toate împrejurările de fapt şi de drept avute în vedere la individualizarea sancţiunilor contravenţionale aplicate, excedând, deci, procedurii sumare a suspendării.
Acestea constituie, aşadar, apărări de fond, ce nu pot fi analizate decât de instanţa învestită cu anularea actului, fiind chestiuni care ţin de temeinicia acestuia, ele vizând în mod direct şi substanţial fondul cauzei.
Prin urmare, instanţa de control judiciar apreciază că, prin susţinerile sale, recurenta- reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei " cazului bine justificat", aspectele reţinute drept dovezi ale existenţei cazului bine justificat pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal fiind, în realitate, motivele de nelegalitate invocate de parte cu privire la acest act, iar susţinerile potrivit cărora argumentele invocate ar crea o îndoială asupra legalităţii actului nu pot fi primite, fiind lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate şi al îndeplinirii condiţiei referitoare la cazul bine justificat.
Caracterul provizoriu al măsurii de temporizare a efectelor unui act administrativ presupune existenţa unor indicii suficient de clare care să permită o astfel de protecţie în folosul persoanei vătămate prin actul administrativ pe care îl contestă, fără a fi necesar, pentru aceasta, să se examineze viciile de nelegalitate invocate în cererea în anulare a actului contestat.
Or, în raport de aceste considerente, observă Înalta Curte că nu sunt reliefate în cererea recurentei-reclamante acele împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepţiunea dată de legiuitor acestei cerinţe, conform definiţiei din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 alin. (1), lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Mai mult, Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 336 din 17 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, s-a respins, ca fiind neîntemeiată, acţiunea reclamantei A. privind anularea Deciziei ASF nr. 197/2020, ce face şi obiectul prezentei cereri de suspendare.
Deşi nu este definitivă, această soluţie constituie un reper în verificarea aparenţei de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării şi interpretării unor probe şi a efectuării unei evaluări aprofundate, posibilitate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.
Soluţia pronunţată de instanţa învestită cu acţiunea în anularea actului administrativ reprezintă nemijlocit o confirmare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ a cărui suspendare se solicită şi conferă consistenţă concluziei că în cauză nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii a suspendării executării, în cadrul procedurii sumare reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă, în raport de susţinerile părţilor, a realizat, în limitele învestirii sale, o examinare sumară a situaţiei de fapt şi de drept invocate de reclamantă, pe care le-a considerat, în mod justificat, ca nefiind de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului ce face obiectul cererii de suspendare dedusă judecăţii, recurenta– reclamantă neoferind indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ.
În ceea ce priveşte condiţia pagubei iminente, Înalta Curte constată că judicios a reţinut instanţa de fond că, neîndeplinirea condiţiei existenţei unui caz temeinic justificat este suficientă pentru a constata neîndeplinirea condiţiilor cerute cumulativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării unui act administrativ,.
Prin urmare, chiar dacă în cauză s-ar fi putut reţine existenţa pagubei iminente, Înalta Curtea constată că neîndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 determină caracterul neîntemeiat al cererii de suspendare a executării deciziei atacate.
Date fiind însă considerentele prezentei decizii, prin care s-au menţinut constatările instanţei de fond referitoare la neîndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, în aceeaşi notă argumentativă, Înalta Curte reţine că nici în prezentul recurs nu se impune analizarea elementelor ce conturează îndeplinirea cerinţei pagubei iminente. Nefiind îndeplinită una dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, examinarea celei de-a doua cerinţe nu-şi găseşte utilitatea, neavând aptitudinea de a modifica soluţia instanţei de control judiciar.
Prin urmare, prima instanţă a făcut o analiză a premiselor suspendării executării actului administrativ şi a reţinut fondat că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea efectelor actului administrativ emis de intimata – pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară.
Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că în cauză criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă, aşadar, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, iar soluţia de respingere a cererii de suspendare este întemeiată.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 596 din data de 15 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.