Calculation of moral damages by the Insurers' Guarantee Fund and the presumption of prejudice for descendants of deceased victims under Civil Code Art. 1391(2)

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 17.09.2019, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei nr. 21108/28.08.2019 emise de pârât şi obligarea acestuia la plata următoarelor despăgubiri, cu titlul de daune morale, în favoarea reclamanţilor: 423.745 RON către reclamanta A., diferenţa de la suma acordată, de 26.255 RON, şi cea de 450.000 RON solicitată prin cererea de plată, 428.060 RON către fiecare dintre reclamanţii B. şi D., diferenţa de la suma acordată, de 21.940 RON, şi cea de 450.000 RON solicitată prin cererea de plată, 450.000 RON către fiecare dintre reclamanţii C. şi E., conform cererii de plată respinse prin decizia contestată, precum şi obligarea pârâtului la plata unei penalizări de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a sumei datorate, cu cheltuieli de judecată, reprezentând 350 RON taxă judiciară de timbru şi 1.500 RON onorariu avocaţial.

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 217 in data de 23.03.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte contestaţia formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte Decizia nr. 21108/28.08.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligând pârâtul să plătească următoarele sume reclamanţilor, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale:

- 31.076,5 RON către reclamanta A., în completare faţă de despăgubirile stabilite prin decizie;

- câte 18.347 RON către reclamanţii B. şi D., în completare faţă de despăgubirile stabilite prin decizie;

- câte 32.539,5 RON către reclamanţii C. şi E..

A respins în rest contestaţia, ca nefondată, obligând pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 1.550 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 217 pronunţată în data de 23.03.2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, să se constate că decizia FGA este legală şi temeinică şi, în subsidiar, să se procedeze la o judecată în echitate şi, păstrând principiul proporţionalităţii şi justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate, să acorde o sumă proporţională raportat la situaţia concretă.

În dezvoltarea criticilor formulate a susţinut recurentul - pârât, în contextul expunerii situaţiei de fapt, că soluţia instanţei de fond este netemeinică, în considerarea faptului că instanţa de fond nu a apreciat corect starea de fapt raportat şi la dispozitiile Legii nr. 213/2015 la scopul constituirii FGA, constituire şi functionare, care nu este un asigurător sau reasigurător.

În ceea ce priveşte ratiunea aparitiei Legii nr. 213/2015, recurentul invocă dispoziţiile Art. 13 alin. (3) din Legea 213/2015, ce prevăd foarte clar că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedeaza la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, tinând seama de normele aplicabile în materie şi de conditiile de asigurare generale specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Aceasta obligativitate a instrumentarii dosarelor de dauna de către FGA este prevazuta si de disp. Normei 16/2015 a ASF în art. 21, alin. (2): "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea documentelor justiticative anexate de petent în susţinerea cererii de plată, a dosarelor de daună şi a evidentelor preluate de la asigurător, conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, republicatä, cu modificările ulterioare".

Fata de aceste dispoziţii, FGA a procedat si a analizat cererea reclamanţilor şi a înscrisurilor depuse de aceştia si a inscrisurilor existente in dosarul de daună preluat de FGA de la asiguratorul F. S.A., in baza legii.

Problema care se pune este ca, FGA nu este un asigurător sau reasigurător, ci functioneaza ca o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, care are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător si resursele financiare ale FGA provin din următoarele surse:

a) contributii de la asigurători;

b) dobânzi penalitäti de întârziere din plata cu întârziere a contributiilor de către asigurători;

c) sume din fructificarea disponibilitătilor;

d) sume din recuperarea creantelor Fondului;

e) sume din alte surse, stabilite potrivit legii;

f) împrumuturile de la institutiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului, potrivit disp. art. 5, alin. (1) din L 213/2015.

În conformitate cu art. 5 alin. (1) din L 213/2015, FGA beneficiază de o posibilitate de finanţare subsidiară în acele situatii exceptionale în care nu poate plăti compensatiile către creditorii de asigurare.

Ratiunea legiuitorului pentru includerea acestei prevederi este faptul că depozitele şi plasamentele Fondului nu sunt garantate, asigurându-se prin acest articol o "plasă de sigurantä" pentru Fond însuşi.

Având în vedere că principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurari FGA este obligat sa actioneze ca un profesionist în gestionarea acestor fonduri, fiind în cunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte riscurile diminuarii nejustificate a resurselor FGA, prin acordarea fără analiză a cererilor depuse de petenti la FGA, aceasta fiind si ratiunea introducerii in textul de lege a obligativitatii intrumentării distincte a dosarelor de dauna de către FGA al adoptării unei proceduri interne de analiză a cererilor al căror obiect este acordarea de daune-morale.

Consideră că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că acordarea de daune morale trebuie să aibă un caracter reparator, nu compensator.

Reclamantii-intimati a solicitat plata sumei de 100.000 RON pentru un numar de 55 de zile de ingrijire medicala de unde rezulta ca reclamanta apreciaza ca i s-ar cuveni o suma de cca. 1.818, 00/zi de ingrijire medicala.

Departe de a minimaliza importanta evenimentului a suferintelor reclamantului-intimat, recurentul – pârât consideră că suma este mult prea mare chiar pentru un asigurător cu atât mai mult pentru FGA care nu are resurse nelimitate instantele sunt obligate a avea în vedere aceste aspecte.

Este de notorietate faptul că au fost declaraţi în faliment doi mari asigurători (F. şi G.) cu o cotă foarte mare de piaţă în asigurările de tip RCA (care duc la plata de daune morale) şi astfel au fost înregistrate la FGA un număr aproximativ de cca 120.000 de cereri.

Fără tăgadă că suferinţele fizice psihice nu pot fi evaluate în bani dar scopul obligării încheierii unei polite de tip RCA, care este pentru terti nu pentru asigurat, este acela de a-l garanta pe beneficiar de primirea unei anumite sume, care trebuie să fie reparatoare si nu compensatoare, pe de altă parte, de a-l proteja patrimonial pe asigurat de costurile unui eventual eveniment.

Recurentul – pârât subliniază faptul că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un asigurator sau reasigurator şi, pentru a oferi totuşi un criteriu de cuantificare, legiuitorul, prin prevederile din Normele de aplicare ale Ordinului nr. 14/2011 sau Ordinul 23/2014 face trimitere expresă ca şi criteriu de cuantificare, la practica si jurisprudenta existentă, ca fiind unul dintre criteriile de apreciere a acestor tipuri de daune.

Ori, din considerentele hotărârii nu rezultă faptul că instanta ar fi avut în vedere jurisprudenta în materie.

Mai susţine, deopotrivă că, un alt criteriu pe care instanta de judecată trebuia să-l aibă în vedere la stabilirea daunelor acordate era nu numai jurisprudenta, dar si principiul echitătii despre care se face vorbire în mod constant în doctrina referitoare la astfel de daune.

In ceea ce priveşte principiul echitătii, acesta nu a fost avut deloc în vedere de către instantă, deoarece el ar fi impus ca despăgubirile acordate să fie direct proportionale cu prejudiciul produs.

Din analiza textelor legale care reglementeazä autorizarea, organizarea si funcţionarea asigurătorilor şi politţelor RCA — contract "fortat" - rezultă faptul că, în ceea ce priveşe stabilirea cuantumurilor indemnizatiilor de despăgubire solicitate cu titlu de daune morale - acestea pot fi stabilite prin acordul păgubit-societate de asigurare fără a fi nevoie de interveniia instantei de judecată.

De aceasta asigurătorii au inspectori de daune specializati se încheie tranzacţii amiabile fără a mai fi necesare procese, sau se încheie astfel de tranzacţii în timpul proceselor pentru a evita pronuntarea de hotărâri cu caracter punitiv de către instanţe.

Dar, FGA nu este asigurător sau reasigurător, neputând a dispune oricum de fondurile băneşti pe care la administrează, neputând a încheia tranzacţii amiabile, fondurile băneşti nefind fonduri private.

Consideră că, recurgerea la o procedură internä standardizată nu este de natură a contraveni vreunei prevederi legale nici de a leza dreptul persoanei îndreptätite de a primi daune morale, ci, dimpotrivä, are rolul de a asigura transparenta în procesul adoptärii solutiei administrative, precum a unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptăţite la primirea unor astfel de despăgubiri, fiind relevantă în adoptarea acestei practici şi împrejurarea că, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, "Plata de cätre Fond a creantelor de asiguräri stabilite ca fiind certe, lichide exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurätorului aflat în faliment."

Aşadar, de vreme ce FGA nu poate efectua plăţi cu titlu de despăgubiri peste suma de 450.000 RON, iar persoanele îndreptăţite a primi daune morale au tendinta de a solicita sume aflate la limita maximă a plafonului de garantare, indiferent de gravitatea leziunilor suferite, a numărului de zile de îngrijiri medicale, a consecintelor de ordin fizic si psihic concrete si particulare fiecărui individ, a activitätilor profesionale şi/sau de recreere care nu mai pot fi efectuate sau care ar presupune eforturi suplimentare, apare ca fiind absolut obiectivă şi rezonabilă necesitatea resimtită de FGA de a recurge la criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferentia fiecare situatie particulară dintre multiplele care se pot ivi în practica FGA.

Chiar dacă nu a primit de la asigurător despăgubirea respectivă, asiguratul poate exercita, împotriva celui vinovat de producerea pagubei, actiunea întemeiatä pe räspunderea civilä delictualä pentru fapta proprie.

El poate pretinde de la cel care i-a provocat prejudiciul, în temeiul faptei ilicite a acestuia, o reparaţie egală cu diferenta dintre despăgubirea primită în cadrul contractului de asigurare si valoarea reală a pagubei suferite.

Dacă valoarea pagubei este mai mare decât indemnizaţia ce i s-a plătit, cel vătămat este, pentru diferenta ce rezultă, într-o situatie identică aceleia în care nu ar fi asigurat. Deci el poate recurge la actiunea în pretentii, fără însă a cumula prin aceasta două reparaţiuni, ci numai pentru a obţine dezdăunarea completă pe care autorul prejudiciului i-o datorează.

Mai susţine recurentul că autorul faptei ilicite nu poate fi exonerat de obligatia de a repara paguba cauzată, invocând existenta contractului de asigurare, deoarece, pe de o parte, acest contract creează raporturi produce efecte numai între părţile contractante, în timp ce el este o terţă persoană, iar, pe de altă parte despăgubirea respectivă poate să nu corespundă valoric pagubei reale, situatie în care autorul prejudiciului, tinut la o reparatie integrală, va trebui să plătească diferenta.

In cazul asigurarilor RCA, asiguratul este cel vinovat de producere a evenimentului rutier, este cel care raspunde delictual însă, patrimonial raspunde asiguratorul, legiuitorul stabilind obligativitatea incheierii acestor tipuri de asigurari raportat la impactul social în ceea ce priveşte circulaţia pe drumurile publice.

Se cunoaste importanta rolului jucat de principiul cauzalităţii în procesul de determinare a prejudiciului reparabil. Raportul de cauzalitate reprezintă, concomitent, atât o conditie indispensabilă pentru angajarea răspunderii civile, cât măsura întinderii acesteia. Cu alte cuvinte, susţine că prejudiciul dovedit de către o persoană nu prezintä interes juridic decât în măsura în care el se constituie într-o urmare a faptei generatoare de răspundere.

Divizarea prejudiciului, în direct indirect, a avut ca punct de pornire, atât pentru literatura de specialitate, cât şi pentru practica judiciară, art. 1.533 fraza a doua din C. civ. român actual: "daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinta directă si necesară a neexecutării obligatiei", normă juridică despre care s-a afirmat si se afirmă că are valoarea unei norme generale, cu aplicabilitate în întreaga materie a răspunderii civile reparatorii, dând "expresie unei legături de cauzalitate care constituie criteriul de stabilire a domeniului de aplicare a acestei răspunderi, care nu este si nu poate fi fără hotar".

Prejudiciul direct este cel care se află într-o legătură de cauzalitate bine caracterizată, certă, cu fapta ilicită, fiind urmarea necesară a acesteia, pe când prejudiciul indirect este cel care se află atât de departe în lantul cauzal, încât este aproape imposibil să fie ataşat faptei generatoare de răspundere, socotindu-se că nu are nicio legătură cu aceasta, neputând constitui nici măcar o conditie favorizatoare a concretizării acesteia.

Tinand cont de aceste aspecte recurentul apreciază că a stabilit corect cuantumul daunelor morale, raportându-se, in lipsa unor criterii limite legale, la un criteriu obiectiv rezonabil (zilele de ingrijiri medicale) şi in baza procedurii interne care a fost stabilita în raport de practica instanţelor judecătoreşti.

În determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale, pentru prejudiciile cauzate unei persoane printr-un accident rutier, instantele sunt obligate să aibă în vedere principiul echităţii şi stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit şi reparaţia acordată.

Aceasta întrucât scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfactii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfactii patrimoniale.

În concluzie, recurentul solicită casarea sentinţei recurate şi, prin rejudecarea litigiului pe fond, să se constate că decizia FGA este legală şi temeinică, şi, în subsidiar, să procedeze la o judecată în echitate păstrând principiul proporţionalitătii justului echilibru între natura valorilor lezate şi sumele acordate să acorde o sumă proportională raportat la situatia concretă.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de către intimaţii-reclamanţi s-a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii şi pe cale de consecinţă, să se constate nul recursul declarat de către recurent, în subsidiar, să se respingă recursul, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii intimaţii – reclamanţi arată că din întreaga motivare a recursului nu se indică, nu se evidenţiază de către recurent normele de drept material a căror aplicare o consideră nelegală, criticându-se că souţia instanţei de fond, în sensul că aceasta este neîntemeiată, instanţa de fond neapreciind corect starea de fapt raportat la dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi la scopul constituirii şi funcţionării FGA, care nu este asigurător sau reasigurător., aceste critici vizând netemeinicia hotărârii, excedând însă limitelor prevăzute de lege prin care se poate uza de calea de atac extraordinară de reformare, prin care se realizează un control exclusiv de legalitate.

Pe fondul recursului, susţin în esenţă intimaţii – reclamanţi că, deşi pârâtul –recurent nu este asigurător sau reasigurător, cum susţine, ci doar garantează plata despăgubirilor creditorilor de asigurări, evident în limita plafonului de asigurare de 450.000 RON pentru fiecare creditor de asigurări, aceştia din urmă sunt îndreptăţi la obţinerea de despăgubiri în baza principiului răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul suferit, cu respectarea legislaţiei speciale în materie de asigurări RCA şi a nrmelo de drept comun, întrucât izvorul acestor drepturi şi obligaţii constă într-un contract de asigurare de răspundere civilă autor (RCA) încheiat între o societate de asigurare şi asiguratorul răspunzător de producerea accidentului rutier, iar terţii beneficiari sunt persoanele păgubite, victime ale evenimentului rutier, ale căror drepturi nu pot fi restrânse prin norme interne ale FGA.

Răspunsul la întâmpinare

Deşi întâmpinarea intimaţilor – reclamanţi i-a fost comunicată recurentului – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor în termenul legal, acesta nu a combătut apărările acestora în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 470 alin. (4) coroborat cu art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 07.09.2020 s-a stabilit primul termen pentru judecata recursului la data de 14.06.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 28 ianuarie 2021 intimaţii – reclamanţi au transmis pe e-mail la instanţă o Cerere de preschimbare a termenului de judecată fixat pentru data de 14.06.2022, solicitând fixarea unui unui termen mai apropiat.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 09 martie 2021, instanţa învestită cu judecarea dosarului, analizând cererea de preschimbare formulată de intimaţii – reclamanţi, a constatat că motivele invocate în susţinerea cererii sunt temeinice, potrivit art. 230 C. proc. civ., sens în care, admiţând cererea, a preschimbat termenul de judecată fixat iniţial la data de 14.06.2022, la data de 16 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din data de 16 noiembrie 2021, Înalta Curte, luând act de solicitarea părţilor, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, urmând a fi respins, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

În prealabil, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii – reclamanţi în cadrul întâmpinării, aminteşte Înalta Curte că a fost soluţionată în şedinţa publică de la acest termen de judecată, înainte de a se închide dezbaterile, în sensul respingerii acesteia, considerentele avute în vedere de instanţă în pronunţarea respectivei soluţii fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

La data de 08.03.2014 a avut loc un accident rutier soldat cu decesul numitului H., accident produs din culpa comună a acestuia şi a conducătorului autoutilitarei cu nr. de înmatriculare x, asigurată RCA, la data evenimentului rutier, la S.C. G. S.A. cu poliţa x, ca urmare a avizării daunei fiind constituit dosarul de daună nr. x.

Prin cererile de plată nr. x, 34912, 34913, 34916, 34917/07.06.2017, înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 14.06.2017, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat să fie despăgubiţi din disponibilităţile Fondului cu suma de 450.000 RON fiecare pentru daunele suferite în urma evenimentului rutier din data de 08.03.2014.

Prin Decizia nr. 21108/28.08.2019, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis în parte cererile de plată formulate de reclamanţii A., pentru suma de 26.255 RON daune morale, respectiv B. şi D., pentru suma de 21.940 RON daune morale fiecare, şi a respins cererile de plată formulate de reclamanţii E. şi C..

În cuprinsul deciziei s-a arătat că, la cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral cauzat de decesul numitului H., au fost avute în vedere sumele consemnate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, gradul de rudenie al solicitanţilor cu defunctul, precum şi faptul că accidentul s-a produs din culpă comună. În ce priveşte despăgubirile pretinse de nepoţii victimei, s-a arătat că, faţă de prevederile art. 1390 şi 1391 alin. (2) C. civ. şi potrivit Procedurii FGA de soluţionare a pretenţiilor izvorând din vătămări corporale sau decese, aceştia nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de despăgubiri, nefiind în întreţinerea defunctului şi lipsind posibilitatea administrării unui probatoriu care să releve eventuala legătură de afecţiune şi intensitatea acesteia.

În acest context, reclamanţii A., B., D., C. şi E., acesta din urmă prin reprezentant legal B., au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 21108/28.08.2019 şi obligarea pârâtului la plata cu obligarea pârâtei la plata daunelor solicitate prin cererea de plată, adică: 423.745 RON către reclamanta A., diferenţa de la suma acordată, de 26.255 RON şi cea de 450.000 RON solicitată prin cererea de plată, 428.060 RON către fiecare dintre reclamanţii B. şi D., diferenţa de la suma acordată, de 21.940 RON, şi cea de 450.000 RON solicitată prin cererea de plată, 450.000 RON către fiecare dintre reclamanţii C. şi E., conform cererii de plată respinse prin decizia contestată, precum şi obligarea pârâtului la plata unei penalizări de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a sumei datorate, cu cheltuieli de judecată, reprezentând 350 RON taxă judiciară de timbru şi 1.500 RON onorariu avocaţial.

Prin sentinţa recurată a fost admisă în parte contestaţia formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anulată în parte Decizia nr. 21108/28.08.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în sensul obligării pârâtului să plătească următoarele sume reclamanţilor, cu titlul de despăgubiri pentru daune morale:

- 31.076,5 RON către reclamanta A., în completare faţă de despăgubirile stabilite prin decizie;

- câte 18.347 RON către reclamanţii B. şi D., în completare faţă de despăgubirile stabilite prin decizie;

- câte 32.539,5 RON către reclamanţii C. şi E..

Deopotrivă, a fost respinsă în rest contestaţia ca nefondată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 1.550 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aminteşte Înalta Curte că, prin art. 488 pct. 8 C. proc. civ. sunt vizate situaţiile în care instanţa de fond evocă norme de drept substanţial incidente situaţiei în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greşit, consecinţă a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată şi dezvoltată în atare măsură încât să conducă la reformarea sentinţei recurate.

În cadrul acestui motiv de casare, într-o primă critică recurentul a reclamat faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama de jurisprudenţa similară din România.

Această critică nu poate fi avută în vedere de instanţa de control judiciar, care reţine că, în absenţa unor norme legale care să stabilească intervale sau plafoane precise de despăgubiri, hotărârile altor instanţe în cazuri similare pot fi luate în considerare doar la nivel pur orientativ.

Deşi instanţa este chemată să aplice criteriile stabilite jurisprudenţial şi să aibă în vedere jurisprudenţa în materie a instanţelor naţionale, nu trebuie să stabilească despăgubiri într-un cuantum identic cu cel acordat în alte cauze, cât timp, pe de o parte, respectivele hotărâri reflectă punctual anumite opinii ale instanţelor de judecată, iar pe de altă parte, cauzele respective nu sunt identice cu speţa supusă analizei.

Apreciază instanţa de control judiciar că trimiterea legiuitorului la stabilirea despăgubirilor morale în raport de jurisprudenţa naţională are rolul de a stabili criterii de referinţă pentru instanţe, având în vedere specificitatea prejudiciului care decurge din producerea accidentelor rutiere şi, pe baza acestor criterii instanţa stabileşte un raport de proporţionalitate între cuantumul daunelor morale acordate şi suferinţa provocată, însă, ţinând cont de situaţia de fapt specifică fiecărei cauze.

Astfel cum s-a arătat constant în practica instanţei supreme, analiza cauzei trebuie făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei deduse judecăţii, soluţiile pronunţate în pricini cu obiect similar nefiind de natură să influenţeze decizia din prezenta cauză, întrucât, pe de o parte, noţiunea de juriprudenţă nu se poate rezuma la decizii izolate de speţă, ci este necesar ca părţile să probeze că, în practica judiciară vizând situaţii comparabile, au fost evidenţiate în mod constant criterii pe baza cărora au fost stabilite într-un anumit cuantum daunele morale.

Astfel, deşi nu a indicat în mod expres în cuprinsul sentinţei atacate anumite hotărâri judecătoreşti relevante, ca similitudine cu starea de fapt reţinută în cauză, judecătorul de primă jurisdicţie, având în vedere inclusiv dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, a subliniat că, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

Din această perspectivă, nu se poate aprecia că instanţa de fond nu ar fi ţinut cont de jurisprudenţa în materie.

Înalta Curte constată astfel că, raportat la dispoziţiile art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 14/2011, jurisprudenţa constituie un reper pentru acordarea daunelor morale, şi nicidecum nu poate constitui temei pentru cuantificarea suferinţei si traumelor suferite de recurenţii – reclamanţi din prezenta cauză, incomparabile cu ale altor oameni aflaţi chiar si in aceeaşi situaţie.

În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească s-a reţinut constant că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu efectele produse de tragicul eveniment rutier, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori gradul în care i-a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Aşadar, jurisprudenţa invocată de părţi, poate furniza judecătorului doar criterii orientative de estimare a despăgubirilor, în stabilirea cuantumului daunelor morale avându-se în vedere circumstanţele particulare ale cauzei, despăgubirile trebuind să fie rezonabile, juste şi echitabile, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei, în aşa fel încât să nu fie derizorii, dar nici să ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească despăgubirea, astfel cum instanţa de fond a şi procedat.

Raportat la aceste considerente, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, din perspectivă jurisprudenţială, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate şi, în lipsa oricăror criterii a apreciat că reprezintă o compensaţie echitabilă acordarea unor despăgubiri în acord cu criteriile menţionate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

Însă, deşi la stabilirea daunelor morale recurentul – pârât s-a raportat la criteriile menţionate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, iar potrivit Ghidului, în caz de deces, despăgubirile cuvenite persoanelor prejudiciate rude ale defunctului se determină în funcţie de gradul de rudenie şi de câştigul salarial mediu net lunar pe economie din România, stabilit de Institutul Naţional de Statistică pentru anul calendaristic anterior plăţii despăgubirii, în acord cu instanţa de fond şi instanţa de control judiciar constată că sumele stabilite de recurentul – pârât pentru intimata – reclamantă A. (soţia defunctului) şi pentru B. şi D. (copiii majori ai defunctului) nu concordă respectivelor criterii, despăgubirile fiind, aşadar, eronat calculate, fără ca în cuprinsul deciziei să se regăsească vreo explicaţie pentru această diferenţă, fără a se menţiona de ce aceste valori nu concordă cu media aritmetică a câştigului salarial mediu net lunar pe economie din România, determinat de către Institutul Naţional de Statistică pentru anul calendaristic anterior plăţii despăgubirii, faţă de data deciziei, respectiv pentru anul 2018, ce a fost în cuantum de 2.695,5 RON.

Se constată, aşadar, că recurentul – pârât nu a respectat nici măcar propria procedură internă, calculând despăgubirile cu nesocotirea criteriilor indicate în Ghidul elaborat de Fondul de protecţie a Victimelor Străzii, deşi, din conţinutul deciziei contestate rezultă că autoritatea s-a raportat la aceste criterii pentru stabilirea despăgubirilor.

Astfel, având în vedere criteriile Ghidului, ţinând cont inclusiv de faptul că accidentul s-a produs din culpă comună, adică şi din culpa victimei, în mod corect instanţa de fond, raportându-se la data pronunţării hotărârii, ca şi " dată de stabilire a despăgubirilor", a procedat la reevaluarea despăgubirilor morale datorate reclamanţilor A. (soţia supravieţuitoare), respectiv B. şi D. (copiii majori ai defunctului H.) având în vedere media aritmetică a câştigului salarial mediu net lunar pe economie în cuantum de 3.099 RON, aferent anului 2019, reţinând că soţia supravieţuitoare este îndreptăţită la suma de 31.076,5 RON, în completare la suma de 26.255 RON, eronat calculată iniţial de Fondul de Garantare a Asiguaţilor, iar cei doi copii majori la suma de 18.347 RON, fiecare, în completare la suma de 21.940 RON, fiecare, stabilită prin decizie.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate reţine o încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi a Normei A.S.F. nr. 16/2015, astfel cum a susţinut recurentul – pârât.

Înalta Curte admite că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorilor, ci garantează în condiţiile şi limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Însă, este de observat că o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenţei şi întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Contrar susţinerilor părţii, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză prin probatoriul administrat, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente în speţă, reţinând că, deşi nu are valoarea unui act normativ cu forţă juridică obligatorie, Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale elaborat de recurentul –pârât are rolul de a asigura transparenţa în procesul reparării prejudiciului, precum şi un tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptăţite la despăgubiri.

În ceea ce priveşte criticile recurentului referitoare la acordarea de despăgubiri şi nepoţilor victimei, Înalta Curte reţine dispoziţiile art. 1390 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 republicată, privind C. civ., ce prevăd că "Despăgubirea pentru prejudiciile cauze prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinerea din partea celui decedat", cu menţiunea, însă, că art. 1391 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că "Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Se observă, aşadar, că legiuitorul a prevăzut posibilitatea instanţei să acorde despăgubiri şi descendenţilor victimei decedate, prevăzând existenţa unui prejudiciu şi în situaţia acestora, cauzat prin decesul ascendentului, legiuitorul prezumând existenţa prejudiciului moral şi în favoarea descendenţilor, în speţă fiind incidentă ipoteza prevăzută în prima teză a alin. (2) al articolului 1391.

Prin urmare, este corectă reţinerea instanţei de fond, în sensul că, deşi Ghidul nu prezumă prejudiciul suferit de reclamanţii E. şi C., ca nepoţi ai defunctului H., excluderea lor pe acest considerent contravine dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., normă cu forţă juridică superioară Ghidului, astfel că, stabilirea unor despăgubiri în cuantum de 32.539,5 RON, pentru fiecare, la fel ca în cazul fraţilor/surorilor, compensează prejudiciile morale suferite de aceştia, fără a conduce la o îmbogăţire fără justă cauză.

Şi din această perspectivă hotărârea primei instanţe este la adăpost de orice critică, judecătorul fondului interpretând şi aplicând în mod corect normele de drept material incidente şi adoptând astfel o soluţie justă prin raportare la contextul factual reţinut.

Aşadar, Înalta Curte nu poate reţine susţinerile recurentului-pârât, în sensul că la stabilirea cuantumului daunelor morale instanţa de fond nu a ţinut cont de caracterul reparator şi nu compensator al acestora, în condiţiile în care, pentru reclamanţii A., B. şi D., instanţa de fond a procedat la o reevaluare a despăgubirilor, prin raportare exclusiv la criteriile indicate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, respectiv în funcţie de gradul de rudenie şi de câştigul salarial mediu net lunar pe economie din România, determinat de către Institutul Naţional de Statistică pentru anul calendaristic anterior plăţii despăgubirilor, fără a se raporta şi la legătura afectivă dintre titularul dreptului la despăgubiri şi persoana decedată.

Cum prin motivele de recurs, recurentul – pârât nu a combătut, în concret, raţionamentul judiciar prin care instanţa de primă jurisdicţie a procedat la reevaluarea despăgubirilor datorate reclamanţilor, reţinând că despăgubirile au fost eronat calculate de acesta, cu nesocotirea criteriilor indicate în Ghid, acesta rezumându-se doar la consideraţii teoretice, Înalta Curte constată că hotărerea instanţei de fond este legală, criticile recurentului nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că a fost demonstrată nelegalitatea parţială a actului administrativ contestat, şi anume Decizia nr. 21108/28.08.2019, prima instanţă stabilind în mod corect cuantumul despăgubirilor morale cuvenite intimaţilor-reclamanţi, argumentele expuse de recurentul-pârât în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât aceasta a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legale, a hotărârii instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 217 din 23 martie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.