Eligibility of judicial assistants for tenure-based salary bonuses beyond five-year mandate limits under Romanian public sector salary laws

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 29 mai 2019 sub nr. x/2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, anularea în parte a Ordinului nr. 5257/C/14.11.2018 emis de Ministerul Justiţiei şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie, emiterea unui ordin de încadrare în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 18 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţia 5 şi indemnizaţia corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase (toxicitate) cuvenite, faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie/grad/treaptă cu cei care beneficiază de un nivel de salarizare superior, precum şi la plata diferenţelor drepturilor salariale rezultate până la zi.

Hotărârea instanţei de fond recurată

Prin sentinţa civilă nr. 887 pronunţată la 2 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, a anulat în parte OMJ nr. 5257/C/14.11.2018, a obligat pe pârât să emită reclamantei un nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 18 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţie şi indemnizaţie corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase cuvenite faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie, grad, treaptă cu cei cu care beneficiază de un nivel de salarizare superior şi a obligat pe pârât la plata diferenţelor salariale dintre drepturile salariale stabilite conform celor menţionate anterior şi drepturile salariale efectiv încasate.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 887 pronunţată la 2 octombrie 2020 de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul MINISTERUL JUSTIŢIEI, care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond respingerea acţiunii, ca netemeinică.

Apreciază ca instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Susţine că cererile având ca obiect pretenţii de ordin bănesc, formulate de către personalul instanţelor de judecată, nu sunt întemeiate în ceea ce priveşte atragerea în proces a Ministerului Justiţiei, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei.

Tribunalele şi curţile de apel au personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamantei au fost stabilite cu instanţa angajatoare, în speţă, Tribunalul Bucureşti, astfel că drepturile salariale au fost plătite direct de către aceasta.

Aşadar, Ministerul Justiţiei nu s-a aflat în niciun raport juridic cu reclamanta, de dreptul muncii ori de altă natură, astfel că prima instanţă în mod netemeinic şi nelegal a obligat ordonatorul principal de credite la plata unor diferenţe de drepturi băneşti.

Ca atare, sentinţa recurată este netemeinică, sens în care urmează să se admită excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei cu privire la plata diferentelor de drepturi băneşti şi să respingeţi cererea ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, contrar celor reţinute de instanţa de fond, arată că potrivit O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei a prevăzut în forma anterioară adoptării Legii nr. 330/2009, dreptul judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora şi magistraţilor-asistenţi de a beneficia, în raport cu vechimea numai în funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de personal asimilat judecătorilor şi procurorilor, de o majorare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară, calculată în procente.

Raţiunile pentru care legislaţia excludea asistenţii judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcţie (sporul de fidelitate) au fost legate de faptul că asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistratilor, cu un statut diferit care justifică şi o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

Mandatul limitat (a 5 ani) a exclus acordarea pentru asistenţii judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că acelaşi asistent judiciar obţine ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noţiunea de mandat.

Susţine că nu există bază legală pentru stabilirea indemnizaţiei reclamantei prin raportare la asistenţii judiciari care au fost despăgubiţi de instanţe, pentru tratamentul discriminatoriu la locui de muncă, prin nerecunoaşterea sporului de fidelitate, potrivit art. 4 din O.U.G . nr. 27/2006, începând cu 09.04.2015.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ. solicită admiterea recursului şi casarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei cu privire la obligaţia plăţii şi respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală, a soluţiei instanţei de fond.

Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 16 decembrie 2020, s-a fixat termen de judecată la data de 16 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată, prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta A. a solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 5257/C/14.11.2018 emis de Ministerul Justiţiei şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţie, emiterea unui ordin de încadrare în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 16 ani.

În esenţă, a arătat că prin ordinul contestat au fost stabilite drepturile salariale începând cu data 01.11.2018, însă, deşi vechimea este unul dintre criteriile stabilirii salariului, în cazul său nu este menţionată vechimea în justiţie, fiind reţinută o vechime de 0-3 ani respectiv 3-5 ani, cu toate că, la data de 30 iunie 2020 avea deja o vechime în funcţie de 18 ani.

Prin sentinţa recurată, instanţa a admis în parte cererea reclamantei şi a dispus anularea în parte a OMJ nr. 5257/C/14.11.2018, obligând pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcţia de asistent judiciar corespunzător unei vechimi efective în funcţie de peste 18 ani, cu coeficientul corespunzător unei vechimi în funcţie de 15-20 ani, gradaţie şi indemnizaţie corespunzătoare acestei vechimi, precum şi în raport de sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică, de confidenţialitate, de condiţii vătămătoare şi periculoase cuvenite faţă de nivelul maxim aflat în plată în cadrul autorităţii judecătoreşti pentru aceeaşi funcţie, grad, treaptă cu cei cu care beneficiază de un nivel de salarizare superior, precum şi la plata diferenţelor salariale dintre drepturile salariale stabilite conform celor menţionate anterior şi drepturile salariale efectiv încasate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătorul fondului a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la sporul de fidelitate, în raport de puterea de lucru judecat a mai multor hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a recunoscut dreptul asistenţilor judiciari la indemnizaţie calculată în raport de vechimea efectivă în funcţie juridică, apreciind deopotrivă că au fost nesocotite prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016.

Prin raportare la practica judiciară în cauze similare, în care colegi ai reclamantei aflaţi în situaţii de muncă identice au beneficiat de acest spor, a apreciat instanţa că reclamanta este îndreptăţită la emiterea unui nou ordin corespunzător de salarizare.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că pârâtul a criticat mai întâi soluţia instanţei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, în condiţiile în care această autoritate nu s-a aflat în nici un raport juridic cu reclamanta, raporturile de muncă ale acesteia fiind stabilite cu instanţa angajatoare, în speţă, Tribunalul Bucureşti, astfel că drepturile salariale au fost plătite direct de către aceasta.

Această critică nu poate fi reţinută de către instanţa de control judiciar, având în vedere obiectul concret al cauzei, care vizează în principal, anularea parţială a unui act administrativ emis de pârât, precum şi dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., potrivit cărora "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

În raport de obiectul concret al cauzei, care vizează în principal, anularea parţială a unui act administrativ emis de pârât, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, emitentul ordinului de salarizare supus controlului judecătoresc de faţă fiind chiar entitatea chemată în proces.

Cu privire la fondul cauzei, a susţinut recurentul că au fost încălcate dispoziţiile art. 16 Secţiunea 3 din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării asistenţilor judiciari, ordinul contestat fiind emis chiar în baza acestui act normativ.

Reţine astfel Înalta Curte că, prin Ordinul nr. 5257/C/19.12.2018, emis de Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei s-au stabilit drepturile salariale ale doamnei A. – asistent judiciar în cadrul Tribunalului Bucureşti, începând cu data de 01.11.2018.

Împotriva acestui ordin reclamanta a formulat contestaţie, ce a fost respinsă de Ministerul Justiţiei cu motivarea că mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenţii judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiţiei, cum este majorarea pentru vechimea în funcţie (sporul de fidelitate)

A arătat pârâtul că la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem, respectiv pentru tranşa de la 3 la 5 ani, faptul că acelaşi asistent judiciar obţine ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant, fidelizarea fiind incompatibilă cu noţiunea de mandat.

Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 precum şi ale Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcţie, grad, gradaţie, pe clase de salarizare, iar în ceea ce priveşte asistenţii judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere art. 16 din Capitolul VIII, Anexa VI la Legea cadru nr. 153/2017.

Aşa cum rezultă din preambulul ordinului contestat, acesta a fost emis în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 304/2004, Legea nr. 153/2017 şi H.G. nr. 652/2009.

Potrivit art. 55 din Legea 304/2004, completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari, ce participă la deliberări cu vot consultativ.

Totodată, potrivit art. 110 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, mandatul asistenţilor judiciari este de 5 ani, iar, pentru a continua în această funcţie, este nevoie de o nouă numire ceea ce implică parcurgerea unei proceduri de reînvestire (depunerea unui dosar nou, o propunere din partea Consiliului Economic şi Social, precum şi acceptul ministrului justiţiei; de precizat că ministrul justiţiei poate respinge candidaturi şi dispune reluarea procedurii pentru propunerea de candidaţi conform art. 8 din H.G. nr. 616/2005 privind condiţiile, procedura de selecţie şi de propunere de către Consiliul Economic şi Social a candidaţilor pentru a fi numiţi ca asistenţi judiciari de către ministrul justiţiei, precum şi condiţiile de delegare, detaşare şi transfer ale asistenţilor judiciari).

Se constată, aşadar, că în cazul asistenţilor judiciari, la împlinirea fiecărui mandat, este nevoie de o nouă numire în condiţiile H.G. nr. 616/2005. Prin urmare, în cazul asistenţilor nu este vorba de o exercitare neîntreruptă a funcţiei întrucât la fiecare nou mandat, aceştia sunt personal nou-încadrat/numit în aceeaşi instituţie.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" - la Legea nr. 284/2010, asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.

Această soluţie legislativă a fost preluată şi în prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secţiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul conţinut:

"(1) Asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu indemnizaţia lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.

(2) Asistenţii judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 24 şi 25 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare.

(3) Indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi ale asistenţilor judiciari se stabilesc prin ordin al Ministrului Justiţiei."

Potrivit Normelor metodologice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011: "Persoana care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcţia de asistent judiciar se reîncadrează în aceeaşi funcţie şi gradaţie, stabilindu-se clasa de salarizare în raport de vechimea în funcţie prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcţie de la 3 la 5 ani şi o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenţii judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100."

Pct. III. A. din Ordinul comun MMFPS şi MFP nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prevede "Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradaţie superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulţit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază".

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţiilor legale rezultă că legea de salarizare prevede expres că există numai două tranşe de vechime ce pot fi acordate asistenţilor judiciari, anume de la 0-3 ani, respectiv de la 3-5 ani.

Asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit, care justifică şi o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

Or, la momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, legiuitorul a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcţie pe care asistentul judiciar o poate îndeplini în sistem, respectiv de la 3 la 5 ani.

Astfel, s-a avut în vedere raţiunea numirii pe o perioadă determinată, de 5 ani, (mandat limitat în timp), scopul numirii asistenţilor judiciari, rolul lor în sistem, iar faptul că acelaşi asistent judiciar ar putea eventual obţine ulterior un alt mandat de 5 ani este irelevant, atât timp cât noţiunea de fidelizare este incompatibilă cu noţiunea de mandat.

Dispoziţiile legale incidente în materia salarizării asistenţilor judiciari au luat aprioric în considerare faptul că exercitarea funcţiei de asistent judiciar este esenţialmente temporară, aceştia fiind numiţi pe un mandat cu o durată limitată de 5 ani, şi că obţinerea unor noi mandate se înfăţişează doar ca o simplă vocaţie şi posibilitate, neputându-se vorbi despre un drept cert şi absolut în această privinţă.

De altfel, soluţia legislativă conţinută în Legea-cadru nr. 284/2010 a fost preluată şi în prevederile art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 153/2017.

În privinţa acestui din urmă text există o jurisprudenţă recentă a instanţei de contencios constituţional, care poate fi preluată mutatis mutandis şi în privinţa dispoziţiilor corelative din Legea-cadru nr. 284/2010 şi în care s-a reţinut lipsa caracterului discriminatoriu al regulilor privind salarizarea asistenţilor judiciari şi faptul că acestea reprezintă expresia opţiunii legiuitorului în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fondurile publice, ceea ce se înscrie în marja sa de apreciere, permisă de art. 16 din Constituţia României.

Analizând diferenţa de tratament juridic a asistenţilor judiciari în raport cu judecătorii, instanţa de contencios constituţional a considerat că aceasta este justificată de faptul că asistenţii judiciari, deşi participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ la înfăptuirea actului de justiţie, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfăşurată de aceştia şi cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanţa activităţii desfăşurate de asistenţii judiciari şi ţinând cont şi de obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce le revin acestora, legiuitorul a înţeles să stabilească un nivel al indemnizaţiei corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 ani la 5 ani, ceea ce nu contravine principiului egalităţii, acest principiu neavând semnificaţia omogenităţii, de vreme ce situaţii obiectiv diferite justifică şi chiar impun uneori un tratament diferenţiat. În acelaşi context Curtea a reamintit că, potrivit jurisprudenţei sale constante, principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, nu înseamnă uniformitate, astfel încât a constatat că soluţia legislativă în materia salarizării asistenţilor judiciari nu încalcă dispoziţiile constituţionale evocate prin raportare la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin urmare, având în vedere dispoziţii legale anterior menţionate, recurentul-pârât nu putea stabili o încadrarea prin raportare la alte tranşe de vechime decât cele stabilite prin lege.

În acest sens prezintă relevanţă şi Decizia nr. 1543/2009 a Curţii Constituţionale prin care, în efectuarea controlului de constituţionalitate al acestui articol, s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, statuându-se că "autorul doreşte o completare a textului de lege criticat, în sensul cuprinderii şi a asistenţilor judiciari în categoria celor care beneficiază de o majorare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară, alături de judecători, procurori, personalul asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi. Or, Curtea constată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

De altfel, şi prin Decizia nr. 155/2002, instanţa de control constituţional, verificând conformitatea cu Legea fundamentală a unei reglementări similare din Legea nr. 50/1996, a reţinut că "acordarea adaosului la indemnizaţia de încadrare a magistraţilor numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecător, procuror sau în alte funcţii asimilate acestora este o opţiune a legiuitorului, constituind o recompensă pentru fidelitatea faţă de aceste funcţii. Persoanele care au dobândit vechime într-o funcţie de magistrat şi în funcţii asimilate acesteia se află într-o situaţie diferită faţă de cele care au realizat vechime în alte funcţii cu profil juridic".

De asemenea, prin Decizia nr. 812/2020, aplicabilă mutatis mutandis, prin care s-a efectuat controlul de constituţionalitate a unei reglementări cu conţinut identic celei consacrate în Legea-cadru nr. 284/2010, cuprinse în art. 16 alin. (1) din capitolul VIII secţiunea a 3-a din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea Constituţională a statuat în sensul că:

" aceste dispoziţii legale stabilesc în mod nediscriminatoriu reguli privind salarizarea asistenţilor judiciari. Raportat la critica de neconstituţionalitate formulată prin prisma unei pretinse discriminări sub aspectul salarizării în cadrul categoriei asistenţilor judiciari, Curtea constată că prevederile de lege criticate reprezintă expresia opţiunii legiuitorului în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, situându-se în marja sa de apreciere, permisă de dispoziţiile art. 16 din Constituţie.

În acelaşi timp, Curtea reţine că diferenţa de tratament juridic în raport cu judecătorii este justificată de faptul că asistenţii judiciari, deşi participă la constituirea completului de judecată, îndeplinesc doar un rol consultativ în înfăptuirea actului de justiţie, neputându-se pune un semn de egalitate între activitatea desfăşurată de aceştia şi cea a judecătorilor. Cu toate acestea, recunoscând importanţa activităţii desfăşurate de asistenţii judiciari şi ţinând cont şi de obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile ce revin acestora, legiuitorul a înţeles să stabilească un nivel al indemnizaţiei corespunzătoare celei a judecătorului cu grad de judecătorie, prevăzută în anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, la cap. I lit. A) nr. crt. 4 aferentă unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. Această reglementare nu contravine principiului egalităţii în drepturi, care nu are semnificaţia omogenităţii, astfel că situaţii obiectiv diferite justifică şi uneori chiar impun un tratament juridic diferenţiat. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit (de exemplu, Decizia nr. 168 din 10 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24 februarie 1999).

În consecinţă, Curtea constată că prevederile de lege criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi."

În egală măsură, prin Decizia nr. 889/2020, Curtea Constituţională a reţinut, referindu-se şi la criticile care vizau aplicarea considerentelor Deciziei nr. 794/2016, următoarele:

"acceptarea criticilor formulate cu privire la omisiunea legiuitorului de a reglementa salarizarea asistenţilor judiciari în raport cu vechimea efectivă în funcţie ar echivala cu transformarea Curţii Constituţionale în legiuitor pozitiv. (…) Totodată, legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, şi Decizia nr. 31 din 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 5 7, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi B. împotriva României, paragraful 15. (…)

De asemenea, invocarea unor considerente reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa referitoare la salarizarea unor categorii de personal plătit din fonduri publice nu are incidenţă în cauză, deoarece vizează ipoteze juridice diferite."

Astfel, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizaţiei de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, prestabilit de legiuitor în corelaţie directă cu criteriul vechimii în funcţie, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenţii judiciari coeficienţii legali maximi, corelaţi de asemenea cu criteriul vechimii în funcţie, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).

Aşadar, în cazul asistenţilor judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizaţia de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din anexa nr. VI la lege, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară şi nici posibilă aplicarea altor coeficienţi de ierarhizare, prevăzuţi de lege pentru alte categorii profesionale.

Aceasta întrucât includerea în indemnizaţia de încadrare a asistenţilor judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizaţiei de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcţii de judecători, procurori, personal asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi, prevăzută de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale aşa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.

Or, soluţia egalizării la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 şi formarea, pe cale jurisprudenţială, a unei lex tertia.

De altfel, examinând noţiunea de "vechime în funcţie" şi sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin Decizia nr. 31/17.05.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reţinut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis:

"94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin «vechime în funcţie», în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin «trimitere» la coeficientul de ierarhizare.

95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de «vechime în funcţie» trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată.

(…)

97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la «vechimea în funcţie», se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context."

Din perspectiva principiului de ordin constituţional al nediscriminării trebuie avut în vedere faptul că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi B. împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din Decizia Curţii Constituţionale nr. 889/2020, paragraful 22).

Cât priveşte existenţa unei stări de discriminare, invocată de intimata -reclamantă, instanţa de control judiciar apreciază ca fiind relevante din această perspectivă şi aspectele dezlegate prin punctele 86 – 95 ale Deciziei nr. 15/2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat în esenţă că " posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii.

Statuările ÎCCJ sunt obligatorii pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., atât în privinţa dispozitivului cat şi a considerentelor decizorii, prin urmare, reţine instanţa de recurs că în raport de considerentele mai sus enunţate, soluţia instanţei de fond este una temeinică.

În consecinţă, intimata-reclamantă nu este îndreptăţită la "sporul de fidelitate" în baza Legii nr. 153/2017, astfel că acordarea acestuia nu este posibilă, drepturile salariale prevăzute în Ordinul nr. 5257C/14.11.2018 fiind corect calculate.

Se constată, aşadar, că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legislaţiei aplicabilă în materia salarizării asistenţilor judiciari, respectiv art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secţiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, este una incorectă şi, prin urmare, în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel fiind, aspectele invocate de către recurent prin cerere de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate neputând fi confirmată de către instanţa de control judiciar.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa în tot sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 887 din 2 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.