Timeliness of payment claims to the Guarantee Fund for Insured Persons: 90-day expiration as a decadal period versus limitation

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 19.11.2018 sub nr. de mai sus reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, solicitând instanţei ca, în contradictoriu cu acesta să dispună anularea Deciziei nr. 17494/29.10.2018, prin care cererea sa de despăgubire a fost respinsă ca tardivă şi, pe cale de consecinţă, să dispună obligarea pârâtului la analizarea pe fond a cererii de plată nr. x/28.06.2018.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1247 din 01 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, dispunând sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin 1 al Legii nr. 213/2015.

Deopotrivă, a respins acţiunea în anulare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile anterior menţionate, a declarat recurs reclamanta A. şi, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii recurate şi, în rejudecare rejudecând litigiul în fond, să se dispună admiterea contestaţiei, cu consecinţa anulării Deciziei nr. 17494/29.10.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi, pe cale de consecinţă, să fie obligat intimatul la analizarea pe fond a cererii de plată nr. x/28.06.2018.

Recurenta consideră că la data de 28.07.2016, dosarul nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, în care s-au efectuat cercetări sub aspectul săvârşirii acţiunii de vatămare corporală din culpă de către numitul B. (persoana vinovată de producerea evenimentului rutier de la data de 01.07.2015) nu era încă soluţionat şi, pe cale de consecinţă, dreptul său de creanţă nu era unul cert, născut, exigibil şi actual.

Prin urmare, apreciază că aceste afirmaţii care au stat la baza emiterii deciziei contestate nu pot fi avute în vedere de către instanţa de judecată, dreptul său de creanţă nefiind unul născut, cert, actual şi exigibil la finalizarea acelui termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului societăţii de C. S.A..

Nu este de acord cu susţinerile instanţei de fond, conform cărora, în speţa supusă analizei nu îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora: "Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment".

Apreciază că instanţa de judecată sesizată cu cererea în anulare face două confuzii care nu pot fi primite, cu privire la momentul naşterii dreptului de creanţă al recurentei, având în vedere dispoziţiile a art. 13 alin. (6) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. Mai precis, realizează o interpretare şi o aplicare eronată a acestor norme de drept material.

Se reţine în esenţă faptul că textul art. 14 face referire la pretinderea unui drept de creanţă împotriva asigurătorului în faliment, astfel că o condiţie esenţială pentru formularea cererii de plată este identificarea asigurătorului în raport de care se poate solicita plata. Ori, cum în mod corect statuează prima instanţă, identificarea asigurătorului este intim legată de identificarea persoanei vinovate de producerea accidentului, în temeiul Legii nr. 136/1995.

In aceeaşi ordine de idei, admite faptul că nu avea, într-adevăr deschis un drept de a formula cerere de plată către FGA anterior stabilirii vinovăţiei conducătorului auto asigurat al S.C. C. S.A., dat fiind că intimatul FGA putea fi sesizat cu o astfel de cerere doar în ipoteza deschiderii procedurii falimentului asigurătorului RCA, în caz contrar cererea de plată urmând a fi adresată direct asigurătorului.

Cu toate acestea, pornind de la argumentele expuse mai sus, instanţa de judecată interpretează şi aplică în mod eronat dispoziţiile art. 14 şi pe cele ale art. 13 din Legea nr. 213/2015. Mai exact, se reţine în mod eronat faptul că identificarea persoanei vinovate de producerea accidentului şi implicit a societăţii de asigurare ţinută la plata despăgubirilor s-a produs cel mai devreme la momentul emiterii Ordonanţei de clasare din data de 02.08.2017. Practic, prima instanţă de judecată apreciază data de 02.08.2017 ca moment de debut pentru calculul celor 90 de zile de formulare a cererii de plată, în condiţiile în care, recurentei i-a fost comunicată acea Ordonanţă de clasare abia la data de 06.09.2017.

Prin urmare abia la această din urmă data a luat la cunoştinţă efectiv de conţinutul acesteia.

Mai mult decât atât, nu poate achiesa concluziilor instanţei de fond referitoare la inaplicabilitatea art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 în speţa supusă analizei, text care prevede că: "Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment."

Ori, prin hotărârea civila atacată se reţine că termenul de 5 ani este unul de prescripţie aplicabil doar cererilor de chemare în judecată şi este unul distinct de termenul de 90 de zile, termen de decădere stabilit pentru procedura prealabilă obligatorie, în condiţiile în care textul art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează că " În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate (deci, nu este obligată) formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului..."

Pe cale de consecinţă, coroborând cele două texte legale, recurenta apreciază că, în cauză, instanţa de fond trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea 213/2015, atâta vreme cât textul art. 14 este lăsat la latitudinea persoanei care pretinde un drept de creanţă ("poate").

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicităm admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză

Deşi cererea de recurs i-a fost comunicat în termenul legal, intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a formulat întâmpinare.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 03.09.2019 s-a stabilit primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, de obiectul şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 17494/29.10.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), prin care a fost respinsă cererea sa de plată nr. x/28.06.2018, prin reţinerea tardivităţii.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanţă, prin respingerea acţiunii reclamantei, ca nefondată, iar o astfel de soluţie este una legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În speţă, recurenta-reclamantă nu a făcut apărări cu privire la excepţia tardivităţii formulării cererii de plată şi nu a solicitat repunerea sa în termen în considerarea vreunui motiv temeinic justificat.

Înalta Curte nu poate reţine criticile recurentei, prin care a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale privind data naşterii dreptului de creanţă şi natura juridică a termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 sin Legea nr. 215/2015. Principalul considerent al reclamantei îl reprezintă inaplicabilitatea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi aplicarea art. 13 din acelaşi act normativ, în condiţiile în care textul art. 14 este lăsat la latitudinea persoanei care pretinde un drept de creanţă (" poate).

A susţinut faptul că termenul de formulare a cererii ar fi unul de prescripţie, de 5 ani de la data " comunicării Ordonanţei de clasare", şi nu de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, susţinând astfel, că prin raportare la dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi alin. (6) din aceeaşi lege, a formulat cererea către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor în termen legal.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte aminteşte că în literatura de specialitate decăderea este definită ca fiind acea sancţiune procedurală ce constă în pierderea dreptului de a îndeplini un act de procedură, dacă nu a fost respectat termenul imperativ prevăzut de lege sau stabilit de instanţă. Prin urmare, aceasta sancţionează neglijenţa de care a dat dovadă partea care nu şi-a exercitat dreptul procesual înăuntrul termenului peremptoriu, fiind destinată să asigure celeritatea procesului civil.

Potrivit dispoziţiilor art. 185 din C. proc. civ., "(1) Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Prin derogare de la aplicarea sancţiunii decăderii, art. 186 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Înalta Curte constată că între intimatul - pârât FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, reţine instanţa de control judiciar că, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea 213/2015: "Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar art. 13 alin. (3) prevede că. "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale."

De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi" iar alin. (2) prevede că: "Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate."

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări....."

Deopotrivă, instanţa de control judiciar reţine că dispoziţiile art. 13 alin. (1) – (3) şi (6) din Legea nr. 213/2015, dispun următoarele: "(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale. (2) Fondul va publica pe site-ul propriu informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond a despăgubirilor/indemnizaţiilor. (3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă. (6) "(6) Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment", iar potrivit art. 266 alin. (2) din Legea nr. 85/2014: (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Astfel, se constată că legiuitorul a stabilit în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condiţiile şi termenele în care un astfel de creditor îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor în vederea exercitării unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

Deşi textul de lege nu o dispune expres, acest termen de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, fiind un termen procedural, înăuntrul căruia se depune cererea de plată care declanşează procedura administrativă necontencioasă şi prealabilă valorificării drepturilor pretinse de persoana îndreptăţită. Nerespectarea acestui termen are atât ca efect, cât şi ca sancţiune, pierderea dreptului ca urmare a neexercitării sale termenul legal.

Natura acestui termen de termen de decădere este constant reţinută în jurisprudenţa Înaltei Curţi (a se vedea cu titlu de exemplu deciziile nr. 2685/2021, nr. 5825/2021, nr. 1895/2021, nr. 5291/2021) şi, totodată, a fost confirmată de legiuitor prin modificarea adusă art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, conform Legii nr. 102/2021, în sensul menţionării exprese a sancţiunii decăderii de drept pentru nerespectarea termenului de 90 de zile. Este de subliniat că această modificare legislativă nu introduce un element de noutate, ci reprezintă doar o confirmare a jurisprudenţei şi doctrinei în domeniu.

Mai reţine instanţa de control judiciar, din analiza dispoziţiilor anterior enunţate, că acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condiţiile şi termenele în care un astfel de creditor îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Înalta Curte constată ca fiind corectă reţinerea instanţei de fond în sensul că, o condiţie esenţială pentru formularea cererii de plată este idenficarea asiguratorului în raport de care se poate solicita plata iar această identificare a asiguratorului este strict legată de identificarea persoanei vinovate de producerea evenimentului cauzator de prejudicii, potrivit Legii nr. 136/1995, iar, în cazul de faţă, reclamanta nu avea deschis un drept de a formula cererea de plată către FGA anterior stabilirii vinovăţiei conducătorului auto asigurat de S.C. C. S.A., dat fiind că pârâtul FGA putea fi sesizat cu cerere în temeiul Legii nr. 213/2015 doar în ipoteza deschiderii procedurii falimentului asiguratorului RCA, în caz contrar cererea de plată urmând a fi adresată direct asiguratorului.

Aşadar, în acord cu instanţa de fond şi instanţa de control judiciar reţine că identificarea persoanei vinovate de producerea accidentului şi, implicit, a societăţii de asigurare ţinută la plata despăgubirilor, s-a produs cel mai devreme la data emiterii Ordonanţei de clasare din 02.08.2017 a Parchetului de pe lângă judecătoria Satu Mare, acesta fiind, prin urmare, momentul de la care a început să curgă pentru recurenta-reclamantă termenul legal de decădere de 90 de zile pentru introducerea cererii de plată.

Ori, raportat la această dată, 02.08.2017, astfel cum şi judecătorul fondului a constatat, cele 90 de zile s-au împlinit la data de 01.11.2017, aceasta fiind data limită până la care recurenta – reclamantă, ca şi creditor de asigurări, putea învesti Fondul de Garantare a Asigurărilor cu cererea de acordare despăgubiri.

Faptul că Ordonanţa de clasare a fost comunicată recurentei-reclamante ulterior, respectiv la data de 06.09.2017 nu are nicio relevanţă, având în vedere că şi raportat la această dată cele 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 s-au împlinit înainte de data la care partea a formulat cererea de plată la Fondul de Garantare, adică la data de 06.12.2017, în timp ce cererea de plată a fost depusă cu mult mai târziu, adică în data de 18.06.2018 (cererea fiind înregistrată la Fond la data de 28.06.2018), termenul fiind, de asemenea, depăşit.

Aşa fiind, constată intanţa de recurs că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurenta-reclamantă nu au fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu poate fi reţinută, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Deşi este real că dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 213/2015, invocate de recurenta-reclamantă, reglementează obligaţia Fondului de a achita creditorilor de asigurări sumele cuvenite acestora, din disponibilităţile sale, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului, şi că dreptul la acţiune al creditorului se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de 60 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României a deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de retragere a autorizaţiei de funcţionare şi constatare a existenţei indiciilor stării de insolvenţă a asigurătorului, acestea nu se interpretează în sensul indicat de parte, întrucât la alin. (1) se menţionează foarte clar că plata sumelor cuvenite creditorilor de asigurări se face cu respectarea dispoziţiilor legale, după parcurgerea de către creditorul de asigurări, a procedurii administrative de plată reglementate de lege, adică aceea prevăzută la art. 14 alin. (1), în urma căreia Fondul se pronunţă prin emiterea unui act administrativ.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că dispoziţiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015 au în vedere un termen legal de prescripţie pentru introducerea cererilor de chemare în judecată, distinct de termenul legal de decădere de 90 de zile, care este un termen procedural şi este prevăzut pentru depunerea cererilor de plată în procedura administrativă prealabilă obligatorie, nerespectarea acestuia atrăgând stingerea a însuşi dreptului subiectiv.

Cum recurenta-reclamantă a formulat cererea de plată la data de 18.06.2018, fiind înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la 28.06.2018, cu mult după data limită din 01.11.2017, soluţia dată de instanţa de fond, de respingere a acţiunii reclamantei şi, implicit de păstrare a deciziei emisă de intimatul – pârât, prin care s-a respins cererea de plată, ca tardivă, este legală, prin raportare la dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, fiind pronunţată, aşadar, cu interpretarea corectă a acestora, motiv pentru care va fi menţinută de instanţa de control judiciar, cu consecinţa respingerii recursului promovat de recurenta – reclamantă, ca nefondat.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1247 din 1 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-Veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.