Exclusion of demolished structures from compensatory measures under the religious property restitution ordinance (O.U.G. 94/2000)

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 23.10.2018, în dosar nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea pct. -lui 2 din Decizia nr. 8059/24.08.2018 emisă de Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, acordarea de despăgubiri prin măsuri compensatorii şi pentru construcţiile demolate de pe terenul pe care au fost construcţiile demolate.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 92 din 19 martie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a pct. -lui 3 din H.G. nr. 1164/2002 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, respingând, deopotrivă şi cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 92 din 19 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. şi, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea, ca nelegală, a sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă pentru completarea probatoriului.

În motivare, în esenţă, a arătat că prima instanţa a motivat doar prin copierea textului pct. 3 al Normelor metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G.- 94/2000 în care se arată că "Nu intră sub incidenţa O.U.G., imobilele care au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi eu caracter reparator, precum si construcţiile demolate."

Astfel, a susţinut recurenta că motivarea instanţei de fond este simplistă şi nejuridică, aceasta nedezvoltând o interpretare corectă a cererii sale şi a cazului de speţă.

Ca şi temei al cererii de recurs a invocat partea recurentă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a normelor de drept materia.

În continuare, a mai susţinut partea recurentă faptul că O.U.G. nr. 94/2ooo nu prevede neacordarea de despăgubiri pentru imobilele demolate. Astfel, arată că, prin Legea nr. 10/2001 s-a lărgit sfera de restituire si reparare a unor nedreptăţi comise de regimul comunist iar adoptarea acestei noi legi a fost necesară pentru ca reglementările anterioare consacrate măsurilor reparatorii acordate foştilor proprietari pentru imobilele care au fost preluate abuziv in perioada regimului comunist au avut un caracter limitat, iar pe de altă parte, a fost necesară armonizarea masurilor preconizate cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului, îndeosebi cu cele ale Primului Protocol Adiţional al CEDO privind proprietatea şi respectarea dreptului de proprietate ce a sancţionat aplicarea unor legi cu privire la proprietate.

A mai susţinut recurenta şi faptul că instanţa nu a făcut aplicarea principiului "a pari " care face parte din argumentele de interpretare logică între Legea nr. 10/2001 şi O.U.G. nr. 94/2000 existând aceleaşi raţiuni, care arată că unde există aceleaşi raţiuni trebuie aplicată aceeaşi soluţie.

Mai susţine recurenta că instanţa nu a ţinut seama de legislaţia internaţională, pur şi simplu a ignorat-o, respectiv Convenţia CEDO, Protocolul I cu privire la dreptul de proprietate, respectiv aplicarea art. 4 şi 5 din C. civ., arătând că, dată există neconcordanţă între normele dreptului intern şi cel comunitar, s-a consacrat principiul aplicării prioritate a dreptului comunitar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor, sens în care invocă articolul 5 C. civ.

Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei de fond, ca temeinică şi legală.

Răspunsul la întâmpinare

Recurenta– reclamantă A. a formulat Răspuns la întâmpinarea intimatei – pârâte, în cuprinsul căruia solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, instanţa făcând o aplicare greşită a legislaţiei, în sensul că a dat o interpretare strictă a prevederilor art. 3 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000., aplicând legea exact în litera sa, fără a ţine seama de legislaţia internă şi internaţională care apără proprietatea.

Solicită a se aplica cu prioritate normele europene

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 03.09.2019 s-a stabilit primul termen pentru judecata recursului la data de 16.11.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, luând act de solicitarea de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. Înalta Curte declară dezbaterile închise şi reţine dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat şi de apărările din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, pentru următoarele considerente:

Sub un prim aspect, reţine Înalta Curte că, în prezenta cauză, controlul judecătoresc este limitat doar la partea din hotărâre ce vizează fondul litigiului, nefiind formulate critici şi cu privire la soluţia de respingere a cererii de sesizare a Curţii constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de reclamantă.

Trecând, aşadar, la analizarea criticilor recurentei, ce vizează fondul dreptului, constată instanţa de control judiciar că reclamanta A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 8059/24.08.2018 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor unuri imobile care au comunităţilor cultelor religioase din România, prin care, la articolul 2, i-a fost respinsă cererea nr. x/27.02.2003, cu privire la acordarea de măsuri compensatorii pentru construcţiile care s-au aflat iniţial pe terenul identificat cu nr. top. x.

Pentru a respinge cererea de acordare de măsuri compensatorii pentru construcţiile care s-au aflat iniţial pe teren, Comisia a constatat că aceste construcţii au fost demolate şi că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a articolului menţionat, construcţiile demolate nu fac obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

Prima instanţă a confirmat legalitatea deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare, soluţie împărtăşită de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte găseşte neîntemeiate criticile recurentei cu privire la " aplicarea greşită a normelor de drept material".

În cadrul acestei critici a susţinut recurenta că O.U.G. nr. 94/2000 nu prevede neacordarea de despăgubiri pentru imobilele demolate, iar prin Legea nr. 10/2001 s-a lărgit sfera de restituire şi reparare a unor nedreptăţi comise de regimul comunist.

Această critică nu poate fi însuşită de către instanţa de control judiciar, în considerarea faptului că cele două proceduri de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001, pe de o parte şi de O.U.G. nr. 94/2000, pe de altă parte, sunt distincte şi separate, au curs propriu şi nu pot fi combinate; ceea ce solicită reclamanta este realizarea unei lex tertia prin atribuirea Comisiei Speciale de Retrocedare de atribuţii de soluţionare şi a unor cereri în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce nu are acoperire în dispoziţiile legale.

Înalta Curte constată eronată interpretarea recurentei-reclamante, având în vedere că art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede cu claritate că sfera de aplicare a acesteia priveşte "construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor…", fiind, deci, excluse construcţiile demolate, aspect întărit şi de pct. 3 din H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 normele metodologice, care menţionează fără echivoc faptul că " 3. Nu intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate.".

Aşadar, potrivit textului de lege menţionat, sunt imobile în sensul prevăzut de O.U.G. nr. 94/2000, doar construcţiile existente în natură, nu şi cele demolate.

Referitor la caracterul Legii nr. 10/2001 de lege specială, Înalta Curte reţine că art. 8 alin. (2) din lege prevede următoarele:

"2. Regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată*)."

Deci, nu se poate reţine că Legea nr. 10/2001 ar fi legea specială, de vreme ce aceasta precizează expres situaţia particulară a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase preluate de stat, al căror regim juridic este reglementat de O.U.G. nr. 94/2000, act normativ care constituie, astfel, lege specială în materie.

De altfel, Înalta Curte reţine că această problemă, a caracterului Legii nr. 10/2001 de lege generală în materia actelor normative cu caracter reparator, a fost lămurită şi prin Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi art. 1202 din C. civ. din 1864 şi art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României Parte I nr. 72/2016.

Similar situaţiei de faţă, instanţa de contencios constituţional a constatat că, "(...) Prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 precizează în mod expres că regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, preluate de stat, este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, instituind astfel caracterul de "lex generali" al Legii nr. 10/2001, faţă de acest act normativ cu caracter special.".

Se constată, aşadar, că art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în mod expres şi fără echivoc scoate de sub incidenţa sa soluţionarea cererilor de restituire a imobilelor ce au aparţinut cultelor religioase, fără a face vreo distincţie între categoriile de bunuri supuse retrocedării.

Teza recurentei a fost combătută judicios de prima instanţă, cu o motivare convingătoare pe care instanţa de recurs şi-o însuşeşte în totalitate, adăugând, totodată, şi faptul că, din analiza dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi alin. (11) din O.U.G. nr. 94/2000, este lesne de observat că legiuitorul a limitat sfera cererilor de retrocedare în cazul bunurilor preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase la bunurile existente (în natură, în materialitatea lor) la data formulării cererii de retrocedare, indiferent că este vorba de bunuri imobile (construcţii) sau bunuri mobile, o astfel de reglementare fiind în acord cu exigenţele dispoziţiile alin. (2) a art. 1 din Protocolul nr. 1 a CEDO.

Prin urmare, cu interpretarea corectă a normelor legale incidente litigiului dedus prezentei judecăţi, în mod judicios instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că legiuitorul a ales să stabilească un cadru legal distinct pentru restituirea imobilelor ce au aparţinut anterior preluării abuzive cultelor religioase, separat de cel instituit prin Lg. nr. 10/2001, şi ea lege cu caracter reparator, dar cu o sferă de aplicare diferită de cea vizată de O.U.G. nr. 94/2000, acelaşi legiuitor excluzând din sfera de aplicare a actului normativ special reparatoriu, O.U.G. nr. 94/2000, construcţiile demolate ulterior preluării abuzive, construcţii ce au aparţinut anterior preluării cultelor religioase, neprevăzând dreptul la măsuri reparatorii pentru aceste imobile care nu mai există în materialitatea lor.

Împrejurarea că legiuitorul a înţeles să excludă din sfera prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 acordarea de despăgubiri pentru construcţiile demolate nu justifică aplicarea în acest caz a Legii nr. 10/2001 care are o altă sferă de reglementare, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională a constatat conformitatea cu normele constituţionale a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a pct. 3 din Normele metodologice de aplicare, dispoziţii ce exclud acest drept la despăgubiri. (Deciziile nr. 596/2007 şi nr. 911/2007, respectiv Decizia nr. 837/2009, ce a vizat O.U.G. nr. 94/2000 în integralitatea sa).

Reţine aşadar Înalta Curte că instanţa de fond ca şi autoritatea intimată, emitentă a deciziei atacate, au realizat o corectă interpretare a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată, potrivit cu care cerinţa esenţială pentru acordarea de măsuri reparatorii este ca imobilul să fi existat la momentul formulării cererii de retrocedare, nefiind posibilă lărgirea cadrului de aplicare a acestor texte imperative.

În acord cu judecătorul fondului şi instanţa de control judiciar apreciază că, a acorda măsuri reparatorii pentru construcţiile demolate ar echivala cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate, ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 92 din 19 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.