Appeal dismissed, affirming finding of discrimination against foreign vehicle owners in municipal parking regulation

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, sub nr. x/2018, reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA reprezentat prin Primarul Municipiului Timişoara a chemat în judecată pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII-COLEGIUL DIRECTOR, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Hotărârii nr. 524/27.09.2017, pronunţată de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2016, Petiţia nr. 4624/01.08.2016; anularea măsurilor dispuse la punctul 4 din Hotărârea nr. 524/27.09.2017, respectiv sancţionarea cu avertisment a Consiliului Local Timişoara, conform O.G. nr. 137/2000; menţinerea ca temeinică şi legală în forma în care a fost adoptată a HCL nr. 63/2013.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 73 din 28 februarie 2019 Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 28.03.2019 a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA reprezentat prin Primarul Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII-COLEGIUL DIRECTOR şi A., ca nefondată.

Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au exercitat calea de atac a recursului Municipiul Timişoara prin Primar şi Primarul Municipiului Timişoara, B., în condiţiile art. 493 din C. proc. civ., invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat astfel admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi rejudecarea fondului, cu efectul admiterii acţiunii.

În motivarea recursului, au susţinut în esenţă recurenţii că, mod nelegal, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecata formulată de autoritate neţinând cont de situaţia de fapt existentă şi interpretând în mod eronat dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. e) din Regulamentul T1MPARK raportat la prevederile art. 2 din O.G. nr. 37/2000, calificând că prin măsura impusă de autoritate s-a creat un tratament diferenţiat, respectiv că s-a ajuns la un caz clasic de discriminare.

Consideră că instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul că nu au fost prezentate niciun fel de argumente şi dovezi care să ateste cazul obiectiv determinat de un scop legitim de natură a justifica diferenţierea creată, în condiţiile în care în cuprinsul demersului litigios promovat a fost descrisă pe larg motivarea care a stat la baza măsurii impuse prin dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. e) din Regulamentul TIMPARK, motivarea neanalizată de către instanţa de judecată, aceasta reţinând că reclamanta nu a făcut dovada unei cauze obiective.

Arată astfel că măsurile luate de către autorităţi in baza unor criterii obiective nu pot fi calificate ca fiind discriminatorii, intrucat criteriul obiectivitătii este un element esenţial definitoriu al noţiunii de discriminare, putând fi in prezenta unui act sau fapt discriminatoriu doar atunci când acestea nu au la baza criterii obiective cum ar fi adoptarea unui Regulament de funcţionare a sistemului de parcare TimPark care a avut drept scop decongestionarea domeniului public - in zonele aglomerate ale oraşului, precum şi promovarea turismului urban care este foarte important pentru Timişoara, oraş care în viitorul apropiat va găzdui numeroase evenimente culturale în scopul promovării Capitalei Europene a Culturii 2021.

În ceea ce priveşte invocarea de către petent a unei pretinse discriminări, în sensul că le este îngrădit accesul la plata staţionarii in zona de incidenţa a Regulamentului TimPark, celor care nu ar deţine un telefon mobil, susţin recurenţii că aceasta sutinere este vădit nefondată, întrucât in niciun caz nu se poate susţine că există un vreun fel de de discriminare a vreunei categorii de persoane prin intermediul acestui regulament, întrucât exista si modalităţi alternative de plată.

Raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nu există niciun fel de discriminare. Astfel, pe de-o parte, prin niciuna dintre cele trei modalităţi de plată ale staţionarii instituite prin intermediul Regulamentului TimPark nu se îngrădeşte accesul niciunei categorii de persoane, contrar susţinerilor tendenţioase ale petentului.

Modalitatea de plată a a staţionarii prin intermediul telefoniei mobile, alături de posibilitatea de a staţiona prin intermediul abonamentelor de parcare, a fost introdusa tocmai pentru a aduce beneficii suplimenentare atât utilizatorilor cat si operatorului sistemului de parcare.

In primul rând, în ceea ce-1 priveşte pe petent, acesta susţine faptul ca discriminarea ar consta în faptul că acesta deţine un telefon mobil de la compania unde lucrează, ceea ce nu-i permite să acceseze numerele speciale pentru a trimite SMS pentru a plaţi staţionarea in interiorul zonei de aplicare a Sistemului de parcare TimPark.

În continuare, criticile recurenţilor vizează cealaltă ipoteză reglementată de HCL Timişoara nr 63/26.02.2013 de aprobare a Regulamentului de funcţionare al sistemului de parcare a autovehiculelor în Municipiul Timişoara – TimPark, decât cea sesizată în prezenta cauză şi anume cea reglementată de art. 4 alin. (1) din Regulament, conform căruia staţionarea şi parcarea autovehiculelor în locurile specificate la art. 2 şi art. 3 este permisă numai prin intermediul telefoniei mobile (voucher sau sms) sau abonamentelor cumpărate anticipat şi expuse la loc vizibil în interiorul autovehiculului, respectiva ipoteză făcând obiectul dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2016, soluţionat de această instanţă prin sentinţa civilă nr. 2114/20.010.2016, rămasă defintivă prin decizia civilă nr. 6079/29.09.2017 a Curţii de Apel Timişoara.

Susţin astfel că toate criteriile avute in vedere de către legiuitor (în speţă Consiliul Local al Municipiului Timişoara) pentru luarea deciziei ca in aceste parcări sa nu se poată staţiona cu abonamente de parcare, ci doar prin modalităţile de plata care implica plata la un tarif orar, nefiind posibila nici plata parcării pentru o zi intrega, sunt de ordin obiectiv.

Asa cum prevede in mod expres si legislaţia in materie, respectiv literatura de specialitate, masurile luate de către autorităţi in baza unor criterii obiective nu pot calificate ca fiind discriminatorii, întrucat criteriul obiectivitătii este de asemenea un element esenţial definitoriu al noţiunii de discriminare, putând fi în prezeţa unui act sau fapt discriminatoriu doar atunci când acestea nu au la bază criterii obiective.

Astfel, adoptarea Regulamentului de funcţionare a sistemului de parcare TimPark a avut drept scot decongestionarea domeniului public - in zonele aglomerate ale oraşului sau care trebuiesc ocrotite de poluarea exagerată.

Prin HCL Timişoara nr. 418/30.07.2013, prin care a fost completată HCL Timişoara nr. 63/26.02.201 s-a instituit în cadrul Sistemului de parcare TimPark si o zona 0 (verde), in zonele foarte aglomerate din oraş; tocmai pentru a se putea asigura un flux cât mai mare al traficului staţionar din acele zone, pentru a putea să asigure în cadrul acestor parcări limitate ca număr (4 parcări) o cat mai mare posibilitate de a găsi un loc parcare liber, în scopul de a asigura accesul celor care staţionează doar ocazional, si nu pe perioade mai mari timp, acesta fiind singurul motiv pentru care în aceasta zone nu s-a permis plata staţionării pentru întreaga zi, respectiv staţionarea cu abonamente de parcare. Astfel, autorităţile deliberative de la nivelul Municipiu Timişoara, au avut in vedere prin aceste măsuri, posibilitatea de a găsi soluţii la problemele de mobitit urbana, având in vedere ca, Comisia Europeana, in Strategia Europa 2020, a susţinut ca este necesară o schimbare radicală în ceea ce priveşte modul de abordare a mobilităţii urbane.

Tehnologiile inteligente si sistemele de transport inteligente sunt elemente cheie pentru planifica mobilităţii urbane. In luarea acestei decizii, autorităţile locale au avut în vedere ca prin aceste măsuri să asigure pe cat posibil, realizarea obiectivelor de politică şi de gestionare a operaţiunilor de trafic concrete, ajutând totodată utilizatorii finali prin prezentarea unor opţiuni documentate în ceea ce priveşte mobilitatea.

Prin asigurarea acestei mobilităţi crescute a traficului staţionar, s-a intenţionat ca în aceste parcari din zona 0 (verde) săexiste o posibilitate mai mare de găsire a unui loc de parcare pentru o staţionare redu; timp, odată ce in aceste parcări nu se poate achita staţionarea pentru o zi intreaga, respectiv nu se poate sta cu abonamente de parcare, aceste din urma modalităţi de achitare a staţionarii implicând imobilizarea uni de parcare pe perioade mai lungi de timp si cu costuri mai mici. In consecinţa, prin aceste masuri s-a intent asigurarea accesului unui număr cat mai mare de utilizatori in aceste parcări, pentru staţionari reduse ca timp. Pe de altă parte, numărul acestor parcări este foarte redus, iar în imediata vecinătate a acestor parcări, toate celelalte locuri de parcare sunt libere pentru staţionare prin plata cu oi dintre mijloacele de plata prevăzute de Regulamentul TimPark.

În ceea ce priveşte pretinsa discriminare, în sensul că prin aplicarea dispoziţiilor HCL Timişoara nr. 63/26.02.2013, se creează o discriminare reală între conducătorii autovehiculelor înmatriculate în România şi cei ai autovehiculelor înmatriculate in străinătate, ce face obiectul prezentei judecăţi, recurenţii susţin că, prin măsura impusă prin dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. e) din Regulamentul TimPark, în sensul exceptării de la dispozitiile acestui Regulament a autovehiculelor înmatriculate în alte state România, deţinute în proprietate personală de către persoane care au si domiciliul în statul unde este înmatriculat autovehiculul, legiuitorul (în speţa Consiliul Local al Municipiului Timişoara) a avut în vedere doar criterii de ordin obiectiv, respectiv turismul urban care este foarte important pentru Timişoara, oraş care în viitorul apropiat va găzdui numeroase evenimente culturale în scopul promovării Capitalei Europene a Culturii 2021, pentru aceasta autorităţile locale dorind valorificarea zonelor istorice ale oraşului, astfel încât sa aibă caracter de atractivitate pentru turiştii străini şi în acelaşi timp sa ofere acestora diverse facilitaţi, cum este si cea conferita de dispoziţiile Regulamentului menţionate mai sus.

De asemenea, susţin că, raportat la prevederile art. 2 din O.G. nr. 37/2000, fapta reţinută de către CNCD, nu poate fi calificată ca o discriminare, la stabilirea unui alt regim de taxare s-a avut in vedere faptul ca zona urbana a municipiului Timişoara serveşte ca poarta de intrare atât în regiunea de vest, cat şi în întreaga tară, astfel că turismul a fost privit ca o activitate socio-economica foarte importanta pentru oraş, aspect interpretat şi calificat în mod eronat de către instanţa de fond ca fiind un caz clasic de discriminare.

Pentru toate aceste motive, recurenţii solicită instanţei casarea sentinţei recurate şi rejudecarea fondului cu consecinţa admiterii acţiunii formulate de Municipiul Timişoara. Consideră că instanţa, în soluţionarea procesului, trebuia să analizeze în ansamblu întreg probatoriul depus şi să dea dovadă de respectare a drepturilor ambelor părţi, egalitatea tuturor în faţa justiţiei şi soluţionarea fără părtinire a problemelor deferite unui judecător. Astfel, instanţa trebuia să ia în calcul ambele faţete ale principiului echităţii, unul de fond, care ţine efectiv de susţinerile părţilor şi de dreptul adus în discuţie şi unul procedural, care ţine de modalitatea în care instanţa soluţionează un diferend. Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, interpretând greşit probatoriul administrat în cauza si fără a ţine cont de situaţia reala.

Apărările intimaţilor

Initmaţii -pârâţi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A. nu a formulat întâmpinări împotriva recursului promovat de recurenţi, deşi acesta i-a fost comunicat în termenul legal.

Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 03.09.2019 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 16 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, luând act de solicitarea părţilor de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. declară dezbaterile închise şi reţine dosarul spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecăţii.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Primarul Municipiului Timişoara, B. este nefondat, urmând a fi respins, având în vedere considerentele expuse în continuare:

Înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de cei doi recurenţi, instanţa de control judiciar reţine următoarea situaţie de fapt:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA reprezentat prin Primarul Municipiului Timişoara a chemat în judecată pârâtul CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII-COLEGIUL DIRECTOR, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Hotărârii nr. 524/27.09.2017, pronunţată de Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2016, Petiţia nr. 4624/01.08.2016; anularea măsurilor dispuse la punctul 4 din Hotărârea nr. 524/27.09.2017, respectiv sancţionarea cu avertisment a Consiliului Local Timişoara, conform O.G. nr. 137/2000; menţinerea ca temeinică şi legală în forma în care a fost adoptată a HCL nr. 63/2013.

Prin Hotărârea nr. 524/27.09.2017 emisă de Colegiul Director al Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a decis că, prin măsura impusă de dispoziţiile art. 4 alin. (5) lit. e) din Regulamentul TimPark, în sensul exceptării de la dispoziţiile acestui Regulament a autovehiculelor înmatriculate în alte state decât România, deţinute în proprietate personală de către persoane care au şi domiciliul în statul unde este înmatriculat autovehiculul, s-a creat o discriminare între locuitorii oraşului Timişoara şi deţinătorii de autovehicule înmatriculate în alte state decât România, deţinute în proprietate personală de către cetăţenii respectivi, care au domiciliul în statul unde este înmatriculat autovehiculul, existând o diferenţiere între locuitorii oraşului Timişoara şi aceştia, şi chiar prin comparaţie cu toţi locuitorii ţării, în condiţiile în care toată această categorie exemplificată în urmă este nevoită să achite contravaloarea timpului staţionat în parcare, circulând în aceleaşi condiţii pe străzile oraşului, ca şi cetăţenii care au domiciliul şi maşina înmatriculată în afara ţării. Astfel, scutirea de taxă aferentă, în opinia Colegiului, nu este una justificată şi nu are nicio raţiune turistică ori economică.

Apreciind că se întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) şi alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, modificată, s-a hotărât sancţionarea cu avertisment a Consiliului Local Timişoara, cu recomandarea de a elimina preverile art. 4 alin. (3) din HCL nr. 63/26.02.2006.

Instanţa de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu, a respins, ca nefondată, acţiunea în contencios administrativ promovată de către reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA reprezentat prin Primarul Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi A., reţinând în esenţă că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unor cauze obiective determinate de un scop legitim de natură a justifica o asemenea diferenţiere.

Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, respectiv dispoziţiile O.G. nr. 137/2000.

Analizând cererea de recurs se constată că recurenţii au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., multe dintre critici referindu-se însă la o altă ipoteză reglementată de HCL Timişoara nr. 63/26.02.2013 de aprobare a Regulamentului de funcţionare a sistemului de parcare a autovehiculelor în Municipiul Timişoara, decât cea care face obiectul prezentei judecăţi, şi anume cea reglementată de art. 4 alin. (1) din Regulament, ce vizează modalitatea de plată a parcării prin intermediul telefoniei mobile, în timp ce chestiunea litigioasă ce face obiectul analizei în litigiul de faţă vizează instituirea obligaţiei de plată în sine.

Cum discriminarea din perspectiva modalităţii de plată a parcării a fost analizată de Tribunalul Timiş prin sentinţa civilă nr. 2114/20.10.2016 şi tranşată definitiv de către Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 6079/29.09.2017, făcând obiectul dosarului nr. x/2016, criticile recurenţilor din cererea de recurs dedusă prezentei judecăţi, ce vizează caracterul discriminatoriu al modalităţii de plată nu vor fi avute în vedere, fiind străine de natura prezentei pricini, în care discriminarea este analizată exclusiv din perspectiva instituirii obligaţiei de plată în sine.

În mod judicios a statuat instanţa de fond că nu se poate reţine o putere de lucru judecat a aspectelor tranşate în respectiva cauză, de vreme ce acţiunea dedusă judecăţii în dosarul nr. x/2016 a avut în vedere o altă ipoteză reglementată în HCL Timişoara nr. 63/26.02.2013 - de aprobare a Regulamentului de funcţionare ai sistemului de parcare a autovehiculelor în Municipiul Timişoara – TimPark decât cea sesizată în prezenta cauză şi anume cea reglementată de art. 4 alin. (1) din Regulament, conform cărora staţionarea şi parcarea autovehiculelor în locurile specificate la art. 2 şi art. 3 este permisă numai prin intermediul telefoniei mobile sau abonamentelor cumpărate anticipat şi expuse la loc vizibil în interiorul autovehiculului, chestiunea litigioasă fiind, aşadar, legată de caracterul discriminatoriu al modalităţii de plată, în timp ce, în prezenta cauză se analizează discriminarea creată prin instituirea obligaţiei de plată în sine.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Acest motiv de casare nu este incident în cauza dedusă judecăţii, instanţa de fond interpretând şi aplicând corect dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului în mod corect a reţinut că reclamantul nu a făcut dovada existenţei unor cauze obiective determinate de un scop legitim de natură a justifica diferenţa de tratament, rezumându-se la a invoca necesitatea dezvoltării turismului local, aspect care nu este însă suficient pentru a justifica crearea unei situaţii favorizante pentru cetăţeni rezidenţi ai altor state şi care deţin autovehicule înmatriculate în afara României, în detrimentul cetăţenilor români care deţin autovehicule înmatriculate în ţară.

Pentru ca o faptă să fie calificată discriminatorie, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: să existe un tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă faţă de persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile; să existe un criteriu de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată; tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare; scopul sau efectul tratamentului diferenţiat trebuie să fie restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Or, raportat la elementele faptelor de discriminare, astfel cum sunt prevăzute de actul normativ anterior menţionat, Înalta Curte constată că, în mod corect s-a reţinut existenţa unui tratament diferit între conducătorii autovehiculelor înmatriculate în România şi deţinătorii de autovehicule înmatriculate în alte state decât România, deţinute în proprietate personală de către cetăţenii respectivi, care au domiciliul în statul unde este înmatriculat autovehiculul, discriminarea operând pe criteriu de apartenenţă a autovehiculelor în cauză, aspect aflat în strânsă legătură cu rezidenţa proprietarilor, aşadar cu naţionalitatea conducătorilor auto respectivi.

Potrivit definiţiei discriminării, astfel cum este reglementată în O.G. nr. 137/2000, republicată, în situaţia persoanelor tratate diferit, tratamentul în speţă este datorat apartenenţei lor la unul dintre criteriile prevăzute în art. 2 actul normativ anterior menţionat, fiind necesar a se analiza dacă tratamentul diferit a fost indus din cauza unui criteriu din cele prevăzute de art. 2 alin. (1), respectiv rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orietare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, care să fi constituit elementul determinant în aplicarea acestui tratament.

Natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că diferenţa de tratament este determinată de existenţa unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit imputat şi criteriul interzis de lege, invocat în situaţia persoanei care se consideră discriminată.

Astfel se poate considera discriminare o diferenţiere bazată pe un criteriu care atinge un drept justificat.

Ca atare, pentru a exista o faptă de discriminare trebuie să avem două situaţii comparabile, la care tratamentul să fi fost diferit, iar subsecvent, tratamentul diferenţiat aplicat, trebuie să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Astfel, o faptă poate fi considerată discriminare, dacă aduce atingere unui drept, oricare dintre cele prevăzute şi garantate de tratatele internaţionale ratificate de România, sau cele prevăzute de legislaţia naţională, după cum dispune şi O.G nr. 137/2000, modificată, precum şi Protocolul nr. 12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, alin. (1), "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege... ".

Prin actul administrativ ce face obiectul litigiului, respectiv Hotărârea nr. 524/27.09.2017, s-a reţinut existenţa unui tratament diferit între coducătorii autovehiculelor înmatriculate în România şi deţinătorii de autovehicule înmatriculate în alte state decât România, deţinute în proprietate personală de către cetăţenii respectivi, care au domiciliul în statul unde este înmatriculat autovehiculul, discriminarea operând aşadar pe criteriu de apartenenţă a autovehiculelor în cauză, aspect aflat în strânsă legătură cu rezidenţa proprietarilor, aşadar cu naţionalitatea conducătorilor auto respectivi.

Or, în acord cu instanţa de fond şi instanţa de control judiciar constată că recurenţii nu au făcut dovada existenţei unor cauze obiective determinate de un scop legitim de natură a justifica tratamentul diferenţiat aplicat persoanelor care conduc autovehicule în interiorul oraşului Timişoara, rezumându-se la a invoca necesitatea dezvoltării turismului local, aspect care nu este însă suficient pentru a justifica crearea unei situaţii favorizante pentru cetăţeni rezidenţi ai altor state şi care deţin autovehicule înmatriculate în afara României, în detrimentul cetăţenilor români care deţin autovehicule înmatriculate în ţară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a adoptat o soluţie corectă, raportat la definiţia discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 cu modificările şi completările ulterioare, republicată şi, observând caracterul nefondat al criticilor recurenţilor, apreciază că se impune respingere acestei căi de atac, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Primarul Municipiului Timişoara, B., ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca legală, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Primarul Municipiului Timişoara, B. împotriva sentinţei civile nr. 73 din 28 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia de contencios administrativ şi fiscal, îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 28.03.2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.