Whether late-payment penalties in compulsory insurance regression claims qualify as insurance claims under insolvency law

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Reclamanta, A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat Curţii de Apel Bucureşti să anuleze în parte decizia FGA nr. 26123/31.03.2021 (denumită în continuare "decizia atacată") şi să oblige pârâta FGA la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată, sume refuzate la plată conform deciziei atacate. Solicită obligarea FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1614 din data de 9 noiembrie 2021 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantă A. S.A a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Penalităţile de întârziere reglementate prin art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt generate şi însoţesc despăgubirea datorată de asigurătorul RCA (despăgubire ce are natura unei creanţe de asigurare).

Făcând aplicarea regulii accesorium sequitur principale, rezultă că penalităţile de întârziere preiau natura juridică a creanţei pe care o însoţesc şi reprezintă la rândul lor tot creanţe de asigurare.

Concluzionând, sentinţa recurată este nemotivată sub aspectul considerentelor care au condus la înlăturarea criticilor de nelegalitate formulate de A., motiv pentru care se impune casarea acesteia şi rejudecare cauzei pe fond.

Sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 motiv de cazare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ.

Spre deosebire de alte contracte de asigurare, contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă este un contract de asigurare al cărui conţinut şi efecte sunt stabilite prin lege [art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 ].

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanţe de asigurare toate acele creanţe izvorâte dintr-un contract de asigurare, fără a se distinge după cum este vorba despre creanţe care reprezintă obiectul principal al contractului, sau despre creanţe care reprezintă accesorii ale obiectului principal.

În speţă însă, penalităţile sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, şi A. şi-a întemeiat cererea de plată a penalităţilor pe dispoziţiile din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Prin urmare, ignorând faptul că penalităţile de întârziere sunt reglementate prin chiar contractul de asigurare RCA, avându-şi sursa în acest contract, instanţa de fond a pronunţată o hotărâre ce încalcă atât prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, cât şi dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Recurenta invocă faptul că decizia contestată a fost emisă cu ignorarea dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 29/2020, faptul că penalităţile de întârziere cât şi cheltuielile de judecată îşi au izvorul în contractul de asigurare RCA şi au astfel natura juridică a unor contracte de asigurare.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătoreşti se regăsesc toate susţinerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin decizia nr. 26123/31.03.2021 FGA a admis în parte cererea reclamantei de plata nr. x/16.11.2016, în privinţa debitului principal şi a respins respectiva cerere în privinţa penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

În esenţă, FGA consideră că respectivele sume nu reprezintă creanţe de asigurare în sensul art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. Potrivit Legii nr. 213/2015 FGA fiind ţinut să efectueze plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să îşi execute obligaţiile contractuale. Dobânzile, penalităţile, cheltuielile de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare ce ulterior a intrat în faliment nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, acestea fiind acordate în baza art. 1349, 1350 C. civ..

La pronunţarea acestei decizii, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată a penalităţilor de întârziere, FGA a reţinut că prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 şi art. 3 alin 1 lit. i) din legea nr. 503/2004, penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţă de asigurare, în sensul legii, astfel că acestea nu sunt datorate asiguratorului CASCO în procedura prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte va avea în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015:

"(1)În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)

Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(..)"

În procedura de plată reglementată de legea nr. 213/2015, contrar susţinerilor recurentei, creanţele de asigurări în sensul legii nu conţin sume reprezentând plata de penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului CASCO, pentru neîndeplinirea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor.

Aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.

Prin Decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dezlegat aspecte referitoare la interpretarea art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 în limitele cererii cu care a fost sesizată, cerere care nu viza şi chestiunea delimitării sumelor care pot fi incluse în categoria creanţelor izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare.

În realitate, ÎCCJ a fost chemată să dezlege următoarea chestiune: "dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment", iar nu dacă sumele reprezentând penalităţi de întârziere datorate de asiguratorul RCA asiguratorului care exercită dreptul de regres sunt creanţe de asigurare.

Aceste referiri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul de "penalitate" nu trebuie interpretate separat de restul interpretării şi în dezacord cu obiectul interpretării.

Înalta Curte face referire expresă la aceea că aceste creanţe de asigurări, fie ele şi penalităţi, atunci când este cazul, trebuie să rezulte din contractul de asigurare.

În cauză este evident faptul că prin Decizia nr. 29/2020, ÎCCJ nu a lămurit chestiunea penalităţilor de întârziere pretinse de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în temeiul dispoziţiilor art. 64 alin. (4) din Norma ASF nr. 14/2011 (în vigoare la data accidentului), în sensul în care acestea ar reprezenta creanţe de asigurări potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din legea nr. 213/2015 ci, dimpotrivă, a condiţionat recunoaşterea acestei calităţi de aceea că despăgubirile solicitate de asiguratorul CASCO, independent de natura lor, să aibă drept izvor contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală.

În realitate, astfel cum în mod corect a observat FGA, aceste penalităţi de întârziere nu îşi au izvorul în contractul de asigurare încheiat de asiguratorul RCA, ci sunt datorate în temeiul art. 64 alin. (4) al Normei din 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligaţiei de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie.

Potrivit textului menţionat, penalităţile de întârziere sunt datorate de asiguratorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligaţiei de plată despăgubirii solicitată de asiguratorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asiguratorul RCA prin depăşirea termenelor de plată reglementate de art. 64 alin. (2) şi (3) din Norma (în vigoare la data plăţi despăgubirii de către asiguratorul CASCO).

Pe cale de consecinţă, prin raportare inclusiv la Decizia ÎCCJ nr. 29/2020, suma solicitată de recurentă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asiguratorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate alegaţiile recurentei referitoare la caracterul obligatoriu al Deciziei ÎCCJ nr. 29/2020, în privinţa recunoaşterii naturii de creanţă de asigurare inclusiv a penalităţilor solicitate de asiguratorul CASCO de la asiguratorul RCA în faliment, pentru neîndeplinirea de către acesta din urmă a obligaţiei de plată a despăgubirii, cu ocazia exercitării regresului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurentă sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1614 din data de 9 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.