Equalization of judicial salaries via inclusion of rights from prior court judgments in the statutory maximum limit

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.01.2021, sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T., au formulat plângere împotriva refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a soluţiona cererea lor privind emiterea a unor noi ordine de salarizare în vederea egalizării indemnizaţiilor în acord cu prevederile art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014 şi, pe cale de consecinţă, au solicitat instanţei:

a) anularea parţială a Ordinului de salarizare nr. 3348/C/2020 în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi;

b) obligarea paratului Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare pentru fiecare dintre reclamanţi, prin raportare la următoarele coordonate:

- să realizeze egalizarea indemnizaţiilor reclamanţilor prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariate în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. – O.U.G. nr. 27/2006) începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare, coeficient aflat în plată la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum au fost completate prin Legea nr. 71/2015, potrivit considerentelor sentinţelor civile pronunţate la nivelul ţării menţionate în motivele de fapt ale prezentei acţiuni;

- să vireze de urgenţă Tribunalului Bucureşti fondurile necesare achitării imediate pentru fiecare reclamant in parte a diferenţei dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 (începând cu data de 09,04.2015) şi venitul efectiv plătit; a dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar şi până la data plăţii efective şi a sumei reprezentând actualizarea diferenţelor cu indicele de inflaţie calculat până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 467 din 26 martie 2021, a anulat cererea formulată de reclamanta T., ca nesemnată, a admis excepţia lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului să vireze de urgenţă Tribunalului Bucureşti fondurile necesare achitării diferenţelor dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, a dobânzii legale aferente şi a sumelor reprezentând actualizare cu indicele de inflaţie, invocată prin întâmpinare, a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes.

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, şi a anulat parţial Ordinul nr. 3348/C/2020 emis de pârât, în partea ce priveşte elementele componente ale indemnizaţiilor reclamanţilor şi, pe cale de consecinţă, obligă pârâtul să emită pentru reclamanţi ordinul de încadrare salarială în vederea recalculării indemnizaţiei cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare, în raport de coeficientul de multiplicare 19,000 aplicat procurorilor DNA/DIICOT.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secţiunea a 3-a, art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017.

La acest moment, de la intrarea în vigoare a Legii –cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curţii care a analizat constituţionalitatea lor şi nici deciziile instanţei supreme prin care s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept generate de interpretarea lot nu mai pot constitui temei pentru admiterea acţiunii.

Contrar opiniei instanţei de fond, nu au fost administrate probe din care să rezulte existenţa vreunei hotărâri judecătoreşti prin care Ministerul Justiţiei să fie obligat la reîncadrarea reclamanţilor şi stabilirea indemnizaţiilor judecătorilor în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret, Curtea de Apel Piteşti făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT.

Despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de acestea şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut Curtea de Apel Piteşti, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti pronunţate ulterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 nu au determinat schimbarea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la coeficienţii de multiplicare stipulaţi pentru procurorii DNA şi DIICOT, întrucât instanţele care au soluţionat cauzele respective nu aveau competenţa de a anula ordinele prin care s-a stabilit indemnizaţiile reclamanţilor şi a dispune emiterea unor noi ordine pentru a modifica modul de stabilire a drepturilor salariale. Prin urmare, acordându-se doar diferenţe salariale, nu se poate vorbi de un nivel maxim în plată al indemnizaţiilor de încadrare ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel, stabilite în funcţie de coeficienţii prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT.

Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamanţilor potrivit dispoziţiilor acesteia.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare, or, aşa cum am arătat, hotărârile prin care s-au acordat despăgubiri reprezentând diferenţele calculate prin raportare la coeficienţii DNA şi DIICOT, nu au produs nicio modificare a indemnizaţiilor reclamanţilor din cauzele respective.

Referitor la Decizia nr. 23/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chestiunea de drept care a făcut obiectul sesizării ÎCCJ a vizat interpretarea art. 1 alin. (1), (2) şi (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a se lămuri dacă sintagma "salarizat la acelaşi nivel" din conţinutul alin. (51) vizează ansamblul textului imediat precedent, respectiv "personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice", precum şi textul "la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014" din cuprinsul alin. (1) şi textul "la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014" din cuprinsul alin. (2).

În dezlegarea chestiunii de drept cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că "nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5A1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporuri le stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

În ceea ce priveşte Decizia nr. 36/2018 din 4 iunie 2018, arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept statuează: "79. Chiar dacă în cauză hotărârile judecătoreşti pronunţate pentru obţinerea unor drepturi salariale au efecte doar între părţile ce au luat parte la judecată, totuşi se observă că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi, respectiv, 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală.

80. Prin urmare, aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicit".

Aşadar, Instanţa supremă a stabilit că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

De asemenea, prin Decizia nr. 7/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost şi rămân incluse în indemnizaţia brută de încadrare şi după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009."

Acestea fiind premisele, deciziile menţionate anterior nu îşi găsesc incidenţa în cauza de faţă, întrucât situaţiile nu sunt asemănătoare, astfel că nu poate fi aplicată prin analogie, neputând fi vorba de un nivel maxim de salarizare stabilit în funcţie de coeficienţii DNA şi DIICOT, iar pe de altă parte, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% şi 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referinţă sectorială), în comparaţie cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare.

Prin urmare, acordarea coeficienţilor corespunzători personalului DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte, nu au determinat majorarea indemnizaţiilor de încadrare şi ca atare, deciziile reţinute de instanţa de fond nu sunt aplicabile prezentei cauze.

De asemenea, este netemeinică hotărârea în ceea ce priveşte acordarea drepturilor accesorii, instanţa neluând în considerare dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018 în ceea ce priveşte actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie şi natura dobânzilor legale.

Maximul la care se opreşte indemnizaţia lunară este cel stabilit de lege pentru funcţia de judecător (anexa A), nu procuror. Coeficientul 19, ca si valoarea VRS este un element care se utilizează in prima etapa a calculului indemnizaţiei, ori de cate ori valoarea acesteia depăşeşte maximul din anexa, indemnizaţia reducându-se la acest maxim.

Ideea de aplicare a coeficienţilor din O.U.G. nr. 27/2006 este exclusă in cazul judecătorilor de judecătorie, întrucât in cazul lor, indemnizaţiile de încadrare au ajuns deja la maximul din legea 153/2017, cuantumul lor fiind astfel fix, determinat prin raportare la grila din Legea 153/2017.

Pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor lor, nu se mai utilizează coeficientul (ex. 19) înmulţit cu VRS (ultimul fiind un VRS de 484) ci se aplică pur şi simplu grila din Legea 153/2017.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii au solicitat anularea parţială a Ordinului de salarizare nr. 3348/C/2020 în ceea ce-i priveşte pe reclamanţi şi obligarea Ministerul Justiţiei să emită un nou ordin de salarizare pentru fiecare dintre reclamanţi, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările şi completările ulterioare, prevede că: "(1) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Ulterior, Guvernul a adoptat O.U.G. nr. 43/2016 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor legale, pe care a publicat-o în Monitorul Oficial al României nr. 673 din 31 august 2016, cu aplicabilitate din aceeaşi zi.

Însă, prin pct. 31 şi 34 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, în cadrul unui control de constituţionalitate a O.U.G. nr. 57/2015, a fost interpretată sintagma "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", respectiv aceeaşi sintagmă folosită şi de Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea O.U.G. nr. 83/2014:

"31. Astfel, Curtea constată că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea - cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. [...]

34. Curtea constată că, în vederea egalizării prevăzute de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", care trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile/definitive, urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică".

Din analiza textelor legale anterior expuse, interpretate prin prisma deciziei Curţii Constituţionale, ale cărei considerente sunt general obligatorii, rezultă că este necesară egalizarea drepturilor salariale prin raportare atât la cuantumul maxim al salariilor de bază, cât şi al sporurilor.

Curtea Constituţională a concluzionat în sensul că, efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016), este acela că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătoreşti în cauză, "stabilirea" indemnizaţiei s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situaţii punctuale şi personale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 că "a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare, ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice (pct. 78).

Trebuie menţionat că hotărârile judecătoreşti prin care s-a stabilit calculul indemnizaţiei raportat la coeficientul de multiplicare 19.000 vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Î.C.C.J. în decizia mai sus menţionată, precum şi prin Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiţii, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că reclamanţii au dovedit că la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" există la acest moment personal care este salarizat la un nivel superior decât cea raportat la care sunt calculate drepturile reclamanţilor, contrar necesităţii ca în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale "Justiţie" să nu existe o salarizare diferită, prin raportare la mai multe elemente care ar trebui să reprezinte o constantă în algoritmul de calcul al indemnizaţiei de încadrare brută.

Reglementarea succesivă şi necorelată din domeniul salarizării a condus în timp la diferenţe salariale ce au determinat legiuitorul să intervină pentru înlăturarea inechităţilor.

Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 11 din 4 mai 2020 a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii asupra următoarei probleme de drept: "dreptul reclamanţilor (judecători şi asistenţi judiciari) de a beneficia de indemnizaţii de încadrare brute lunare calculate în raport cu coeficienţii de multiplicare 19,00-23,00 prevăzuţi de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.", publicată în Monitorul Oficial nr. 728 din 12 august 2020.

În motivare, s-au reţinut următoarele:

"36. În schimb, hotărârile prin care acţiunile reclamanţilor au fost admise, încadrate de către titularul sesizării în prima orientare jurisprudenţială, nu relevă aceeaşi chestiune de drept, întrucât instanţele care s-au pronunţat astfel nu s-au raportat în mod direct la salarizarea procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., ci au avut în vedere aceeaşi categorie de personal ca reclamanţii.

În motivarea acestor din urmă hotărâri s-a constatat că în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" existau la 9 aprilie 2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015) judecători în funcţie care îndeplineau aceleaşi condiţii de vechime ca reclamanţii şi care obţinuseră, în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, dreptul de a pune în executare obligaţii salariale identice celor pretinse de reclamanţi.

Din acest considerent, instanţele care au admis acţiunile au apreciat că indemnizaţia de încadrare a reclamanţilor trebuie stabilită la nivelul celei de care beneficiau alţi judecători, ca urmare a hotărârilor judecătoreşti anterioare, şi care reprezenta nivelul maxim aflat în plată, în aplicarea art. 1 alin. (5^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a art. 31alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Astfel, reclamanţii, potrivit aceluiaşi raţionament juridic, au solicitat recalcularea indemnizaţiei de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. – O.U.G. nr. 27/2006).

Aceşti coeficienţi de multiplicare reprezintă diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. şi drepturile salariale încasate, câştigate pe cale judiciară, fiind indicate atât hotărârile judecătoreşti din care rezultă aceste diferenţe, cât şi precedente judiciare din care rezultă că aceste diferenţe s-au extins după intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, fără ca ordonatorul principal de credite să procedeze la uniformizarea indemnizaţiilor în raport de aceste elemente salariale pentru întreg personalul din justiţie.

Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede şi în anul 2018 şi 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 467 din 26 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.