Necessity of prior administrative complaint for mandamus claims seeking issuance of salary orders in public employment disputes

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, au solicitat emiterea de către Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Procurorul General, a unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT — O.U.G. nr. 27/2006).

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 134 din 16 iunie 2021, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanţii L., K. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a obligat pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin de încadrare în favoarea reclamanţilor L., K. şi E., în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare, şi după intrarea in vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT — O.U.G. nr. 27/2006).

De asemenea, a respins ca inadmisibilă, acţiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanţii A., B., C., D., F., G., H., I., J., M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 22 din 30 iunie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus îndreptarea, din oficiu, a erorii materiale strecurate în minuta sentinţei nr. 134 pronunţată la 16 iunie 2021 de către secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia în dosar nr. x/2020 în sensul că, în al treilea alineat al acesteia, se va menţiona "Respinge ca inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanţii A., B., C., D., F., G., H., I., J., M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe langa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", aşa cum este corect, în loc de "Respinge ca nefondată acţiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanţii A., B., C., D., F., G., H., I., J., M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie", aşa cum greşit s-a indicat cu ocazia tehnoredactării minutei arătate.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 134 din 16 iunie 2021 şi a încheierii nr. 22 din 30 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, respectiv în dosarul nr. x/2020, recurentele-reclamante D. şi A., recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au declarat recurs, iar recurenta-reclamantă G. a formulat recurs incident.

3.1. Reclamanta A., a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 134 din 16 iunie 2021 şi a încheierii nr. 22 din 30 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, respectiv în dosarul nr. x/2020, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii:

Prima instanţă trebuia să analizeze doar apărările invocate prin întâmpinare de către pârâtul Parchetul de pe lângă ICCJ, respectiv cele două excepţii invocate de către acesta şi anume prescripţiei dreptului de a obţine executarea sentinţei civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008, şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pe care le-a respins ca neîntemeiate, ca urmare a reunirii acestora cu fondul litigiului şi nu excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a lipsei procedurii prealabile.

Consideră că prima instanţă nu putea în mod legal analiza aspectul vizând lipsa procedurii prealabile, în ceea ce o priveşte pe recurentă, cu consecinţa respingerii acţiunii sale ca fiind inadmisibilă, încălcându-se grav regula de procedură stabilită la art. 193 alin. (2) C. proc. civ. precum şi dispoziţiile art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., reprezentând astfel un motiv întemeiat pentru casarea hotărârii atacate ţi trimiterea cauzei înspre rejudecare la prima instanţă, rap. la art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Al doilea aspect circumscris motivului de nelegalitate prevăzut art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se concretizează în faptul că contrar celor reţinute de către prima instanţă recurenta a îndeplinit procedura prealabilă depunând o cerere prin care a solicitat pârâtului emiterea unui act administrativ (nou ordin de salarizare) conduită care a declanşat din partea celui din urmă un refuz nejustificat determinându-se astfel limitele acţiunii în contencios administrativ în condiţiile edictate de art. 8 din Legea 554/2004.

Pe cale de consecinţă recurenta a acţionat în conformitate cu prevederile art. 7 din

3.2. Reclamanta D. a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 134/2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în data de 16 iunie 2021, în dosar nr. x/2020, criticând hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, învederează faptul că la data de 3 septembrie 2020 a formulat cerere prin care a solicitat să se procedeze la calculul privind drepturile salariate şi demararea procedurii de emitere a unui nou ordin de salarizare prin care să fie înlăturate diferenţele existente între indemnizaţia lunară a subsemnatei şi cele ale procurorilor de execuţie din cadrul DNA şi DIICOT, conform sentinţei civile nr. 66/2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, decizia civila nr. 343/2010-R pronunţată de Curtea de Apel Oradea, încheierea din 29.01.2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008.l. şi decizia civilă nr. H6/202O-R din 29.05.2020 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

Aşadar, nu exista motiv pentru respingerea ca inadmisibilă a acţiunii pe care a formulat-o împreună cu ceilalţi reclamanţi, înregistrată la data de 24 noiembrie 2020.

3.3. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs împotriva sentinţei nr. 134/2021 din 16.06.2021 şi a încheierii nr. 22/2021 din 30.06.2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru motivul prevăzut de art. 486 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greşit instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului de a obţine executarea sentinţei civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008.

Reclamanţii nu au solicitat înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut de art. 706 alin. (1) C. proc. civ., stabilirea indemnizaţiilor de încadrare în raport de drepturile acordate prin respectiva sentinţă.

Termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea a început să curgă de la 23.10.2008 şi s-a împlinit la 23.10.2011.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Contrar celor reţinute, refuzul exprimat prin adresa emisă de secţia de resurse umane şi documentare din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, comunicată reclamanţilor la 31.08.2020, este justificat

Totodată, prima instanţă a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2, art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006, precum şi pct. 13 -14 de la lit. A) din anexa la această ordonanţă, art. 1 alin, 1, ort. 12 alin. (1) si 3 şi art. 30 alin. (1) si 5 din Legea nr. 330/2009, art. 10 alin. (1) şi (2) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 2 şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 19/2012, art. 1 şi art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, art. 1 alin. (1) şi art. 31 alin. (1)1-14 din O.U.G. nr. 57/2015, art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 9/2017, art. 12 fi art. 38 din Legea nr. 153/2017, ale Legii nr. 71/2015, ale O.UG. nr. 20/2016, ale Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016 şi nr. 36/2018, precum fi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin raportare la considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 66 din 23.10.2008 a Curţii de Apel Oradea.

Sentinţa civilă nr. 66 din 23.102008 a fost pronunţată într-un litigiu de muncă şi nu instituie în sarcina Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie obligaţia de a emite un ordin de salarizare.

În speţă sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 763 din 29.09.2016.

3.4. Reclamanta G., a formulat recurs incident, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) lit 5 C. proc. civ., respectiv când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii:

Prima instanţă în mod greşit a ignorat dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 precum şi faptul că prin acţiunea introductivă de instanţă, recurenta nu a contestat ordinele de salarizare emise de pârât, astfel că obiectul petitului nu îl reprezintă o contestaţie împotriva ordinelor de salarizare, ci obligarea acestuia de a emite un asemenea ordin, pentru flecare în parte, motiv pentru care nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

Având în vedere soluţia pronunţată, prin sentinţa atacată, prima instanţă trebuia să analizeze doar apărările invocate prin întâmpinare de către pârâtul Parchetul de pe lângă ICCJ, respectiv cele două excepţii invocate de către acesta şi anume:

- prescripţia dreptului de a obţine executarea sentinţei civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008, respectiv prescripţia dreptului material la acţiune, pe care le-a respins ca neîntemeiate ca urmare a reunirii acestora cu fondul litigiului.

3. Apărările formulate în cauză

Atât reclamantele, cât şi pârâtul au formulat întâmpinări faţă de recursul/recursurile părţii/părţilor cu interese contrare, reluând, în cea mai mare parte, susţinerile care au făcut obiectul memoriilor de motivare a căii de atac ori pe cele susţinute în primul grad de jurisdicţie, astfel că nu se impune reluarea conţinutului acestor apărări.

Prin întâmpinarea depusă în prezentul grad de jurisdicţie, reclamanta G. prin intermediul întâmpinării solicită respingerea ca neîntemeiat a recursului principal formulat de către Parchetul de pe lângă ICCJ şi arătă că îşi însuşeşte recursurile principale formulate de către recurentele A. si D. şi că solicită admiterea acestora astfel cum au fost motivate.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de recurentele-reclamante A. şi D. şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă G. sunt fondate, iar recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Având în vedere că recurentele-reclamante au dezvoltat critici similare, Înalta Curte le va analiza prin considerente comune.

Prin sentinţa recurată a fost admisă în parte acţiunea în contencios administrativ de către reclamanţii L., K. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a fost obligat pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui nou ordin de încadrare în favoarea acestor reclamanţi, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.10.2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006).

Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea în contencios administrativ formulată de către ceilalţi reclamanţi, inclusiv de către recurentele-reclamante din prezenta cale de atac, reţinând lipsa plângerii prealabile.

Înalta Curte nu împărtăşeşte soluţia pronunţată de instanţa de fond, motiv pentru care va casa hotărârea şi va trimite cauza spre rejudecare, constatând că, în cauză, nu era necesar ca, anterior sesizării instanţei, să fie îndeplinită procedura prealabilă.

Înalta Curte are în vedere Decizia nr. 22 din 14 septembrie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin care s-a reţinut că: "În litigiile de funcţie publică vizând obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum şi atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ ori actul respectiv nu a fost comunicat funcţionarului public, acesta se poate adresa direct instanţei de contencios administrativ, fără a fi necesar ca anterior sesizării instanţei să fi solicitat angajatorului acordarea aceloraşi drepturi."

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a avut în vedere următoarele:

"63. Aşadar, în acord cu cele reţinute de Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 10 din 16 aprilie 2018, se constată că în toate aceste litigii refuzul autorităţii publice, angajator, nu se înfăţişează ca obiect al acţiunii judiciare, în sensul art. 8 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 554/2004, ci are valoarea de cauză a acţiunii.

64. Odată stabilită această caracteristică a litigiilor în cadrul cărora s-a ridicat problema de drept supusă dezlegării, apare evident că cea de-a doua orientare jurisprudenţială, în care excepţiile de inadmisibilitate a acţiunilor au fost respinse, relevă o respectare strictă a limitelor învestirii instanţei din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată, fiind susţinută, totodată, de argumente de interpretare logică şi sistematică a legii.

65. Astfel, aşa cum s-a arătat deja, reglementând regimul general al raporturilor juridice dintre funcţionarii publici şi stat sau administraţia publică locală, denumite raporturi de serviciu, art. 109 din Legea nr. 188/1999 prevede că sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului toate cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

66. Această normă are în vedere aspectele ce particularizează raportul de serviciu al funcţionarului public faţă de raportul de muncă al salariatului, faptul că funcţionarul public este purtător al puterii publice, pe care o exercită în limitele funcţiei sale, textul legal având ca obiect de reglementare exclusiv aspectul competenţei materiale procesuale de soluţionare a litigiilor rezultate din raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, fără să facă trimitere la procedura şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004.

67. Atunci când a dorit să facă o asemenea trimitere în cadrul Legii nr. 188/1999, legiuitorul a concretizat-o printr-o normă expresă edictată în acest scop, ca în cazul prevederilor art. 106 alin. (1), care arătau că, în situaţia în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

68. Aşa cum s-a arătat însă problema de drept care formează obiectul recursului în interesul legii supus soluţionării, în cauza de faţă, nu vizează acţiuni îndreptate împotriva unor acte administrative emise în derularea raporturilor de serviciu, ci acţiuni directe, prin care funcţionarii publici solicită obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate prin actele administrative de stabilire a salariilor de bază, precum şi la plata retroactivă a unor diferenţe salariale nerecunoscute de angajator.

69. Din această perspectivă prezintă importanţă prevederile art. 117 din Legea nr. 188/1999, care dispun completarea acestei legi cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi vocaţia Codului muncii, consfinţită de art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din cod, de a constitui dreptul comun aplicabil tuturor raporturilor de muncă, inclusiv celor neîntemeiate pe un contract individual de muncă, reglementate în legi speciale, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

70. Relevantă este, de asemenea, şi definiţia pe care art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 o dă conflictelor individuale de muncă, categorie în care include şi conflictele de muncă ce au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin raportul de serviciu.

71. Or, se observă, pe de o parte, că Legea nr. 188/1999 nu conţine dispoziţii speciale, derogatorii de la prevederile Codului muncii şi Legea nr. 62/2011 sub aspectul condiţiilor şi termenelor în care funcţionarii publici pot sesiza cu acţiuni directe instanţele de contencios administrativ pentru a obţine obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale şi că, pe de altă parte, completarea, în această privinţă, cu dispoziţiile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, care prevăd posibilitatea formulării acţiunilor directe într-un termen de prescripţie de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor juridice de muncă ale funcţionarilor publici.".

Astfel fiind, Înalta Curte constată că în cauză nu era necesar ca anterior sesizării instanţei să fie parcursă procedura prealabilă, deoarece acţiunea nu este îndreptată împotriva unui act administrativ emis în derularea raporturilor de muncă, ci vizează obligarea angajatorului la emiterea unui nou ordin de încadrare prin care să li se acorde reclamanţilor plata unor drepturi salariale neacordate.

Prin urmare, motivul de casare astfel reţinut face inutilă analizarea celorlalte motive de recurs, însă, cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate susţinerile şi apărările părţilor, precum şi motivele de recurs invocate şi neanalizate de instanţa de recurs.

În concluzie, Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurentele-reclamante A. şi D. şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă G., va casa, în parte, sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, doar în ceea ce le priveşte pe aceste reclamante, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

Referitor la prescripţia dreptului de a obţine executarea sentinţei civile nr. 66 din 23.10.2008, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2008, Înalta Curte constată că în speţă nu se solicită executarea acestei sentinţe în sensul acordării efective a unor sume de bani cu titlu de diferenţe salariale, ci doar emiterea unui act administrativ privind indemnizaţia de încadrare care să conţină un alt coeficient de multiplicare, respectiv pe cel de 19,000.

Prescripţia dreptului de a obţine executarea sentinţei civile nr. 66 din 23.10.2008 poate fi dezbătută doar în cazul în care reclamanţii pun în executare titlul executoriu respectiv, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu, care nu are ca obiect executarea sentinţei civile nr. 66 din 23.10.2008.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că, în speţă nu sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. 13 din 13.06.2016 pronunţate în procedura recursului în interesul legii, deoarece în acest litigiu nu este vorba despre obligarea pârâtului la calcularea şi plata drepturilor salariale.

Aceste susţineri ale recurentului-pârât nu pot fi reţinute, întrucât obiectul procesului nu constă în stabilirea din nou a drepturilor salariale ale reclamanţilor prin raportare la coeficientul de multiplicare 19.000, aferent gradului profesional corespunzător Parchetului de lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.

Înalta Curte constată că, reclamanţii au obţinut recunoaşterea diferenţelor salariale existente în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT, ceea ce contravine autorităţii de lucru judecat reglementate de art. 430 C. proc. civ. instanţa nu mai poate repune în discuţie şi nu mai poate hotărî asupra unei chestiuni tranşate deja printr-o hotărâre anterioară.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurentele-reclamante A. şi D. şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă G., va casa, în parte, sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, doar în ceea ce le priveşte pe aceste reclamante, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate şi va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. şi D. şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă G. împotriva sentinţei nr. 134 din 16 iunie 2021 şi a încheierii nr. 22 din 30 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, respectiv în dosarul nr. x/2020.

Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, doar în ceea ce priveşte pe reclamanţii A., D. şi G..

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva acelorasi hotărâri sentinţei nr. 134 din 16 iunie 2021 şi a încheierii nr. 22 din 30 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, respectiv în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2022.