Annullment of property certificate for public railway infrastructure: reciprocity between administrative litigation action and exception of illegality

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2023

Asupra acţiunii de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016 reclamanta Compania Naţională de Cai Ferate "CFR" – S.A. a chemat în judecată pârâţii S.C. "A." S.A., S.C. B. S.A. şi Ministerul Economiei, Comerţului Turismului, solicitând anularea în parte a Certificatului de proprietate seria x nr. x pe care pârâta Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului l-a eliberat la data de 13.02.2006 pentru pârâta S.C. "A." S.A., pentru terenul aferent liniei Cotroceni –Bucureşti, respectiv 20 m stânga, 20 m dreapta din axul căii ferate, precum şi terenul aferent liniei de legătură cuprinsă între schimbătorii de cale 1M şi 2M şi semnalul luminos de manevră 2MC şi sabotul de deraiere S.1 situat la km 6+698, proprietate publică a Statului român, concesionate de CFR S.A., conform Contractului de concesiune nr. x/2002.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3558 din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei S.C. A. S.A. şi a respins în consecinţă acţiunea în contradictoriu cu această pârâtă, a admis excepţia tardivităţii acţiunii şi astfel a respins acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" –S.A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A., Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice, ca tardiv formulată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3558 din 16 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate "CFR" – S.A. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea rejudecării, iar în subsidiar respingerea excepţiei tardivităţii ca neîntemeiată, iar pe fondul cauzei admiterea acţiunii formulată de reclamantă.

1.4. Decizia Înaltei Curţi pronunţată în recurs

Prin Decizia nr. 4017 din 16 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului invocată de S.C. B. S.A., a admis recursul declarat de recurenta – reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 424 din 4 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal – Veche, a casat sentinţa recurată, a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii şi a stabilit termen pentru judecata pe fond a cauzei la data de 20 ianuarie 2023.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de chemare în judecată

În raport de cele ce preced, după casarea sentinţei recurate pi reţinerea cauzei spre rejudecare, Înalta Curte urmează să procedeze la soluţionarea acţiunii în contencios administrativ promovată de către reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A.

Prin cererea de chemare în judecată Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a solicitat anularea în parte a certificatului de proprietate seria x nr. x emis de către Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului, la data de 13.02.2006 pentru S.C. A. S.A., în parte însemnând cele atestate în certificatul de proprietate în privinţa terenului aferent liniei Cotroceni-Bucureşti, respectiv 20 m stânga, 20 m dreapta din axul căii ferate, precum şi cele referitoare la terenul aferent liniei de legătură cuprinsă între schimbătorii de cale ferată 1M şi 2M şi semnalul luminos de manevră 2M C şi sabotul de deraiere S.1 situat la km 6 +698. Reclamanta susţine că terenul în discuţie este proprietatea publică a statului român, concesionat CFR S.A., conform contractului de concesiune x/2002.

În faza de judecată a recursului, în al doilea ciclu procesual, la dosar, reclamanta, invocând prevederile art. 4 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a ridicat excepţia de nelegalitate a certificatului de proprietate seria x nr. x pe care Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului l-a eliberat la 13.02.2006.

Înalta Curte, examinând cu prioritate excepţia de nelegalitate invocată, constată că aceasta este inadmisibilă şi o va respinge ca atare pentru cele ce urmează:

Este lesne de observat că reclamanta a solicitat prin acţiune anularea parţială a uni act infralegislativ, certificatul de proprietate seria x nr. x emis de către Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului, la data de 13.02.2006, iar pe calea excepţiei de nelegalitate a contestat acelaşi certificat.

Potrivit art. 4 din Legea 554/2004: (1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

(2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul.

(3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.

(4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege."

Din textele de mai sus reiese că excepţia de nelegalitate constituie în sine un mijloc de apărare ce poate fi folosit pentru a contracara pretenţiile părţii adverse sau pentru apărarea ori valorificarea unui drept al părţii ce înţelege să se prevaleze de aceasta, utilizat în cadrul unui proces în curs de soluţionare, pentru alte temeiuri decât nevalabilitatea actului administrativ.

Înalta Curte va avea în vedere că excepţia de nelegalitate este una dintre formele de exercitare a controlului judecătoresc asupra actelor administrative (control indirect) şi tinde la înlăturarea unui act administrativ nelegal ce are incidenţă într-o cauză aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de obiect sau de stadiu procesual.

Aşadar, prevederile legale precitate reglementează o tehnică juridică prin care o parte într-un proces, căreia i se opune un act administrativ pe care îl consideră nelegal poate cere ca instanţa să verifice legalitatea actului. În situaţia în care actul este declarat nelegal, acesta devine inopozabil părţii împotriva căreia a fost invocat. Admiterea excepţiei de nelegalitate are drept consecinţă blocarea efectelor actului administrativ contestat, fără însă a-i afecta validitatea. Cu alte cuvinte, actul în discuţie deşi valid odată ce a fost declarat nelegal rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv.

Rezultă cu puterea evidenţei însă că în temeiul prevederilor legale amintite poate fi supus controlului indirect al instanţei de judecată, obligatoriu, un alt act administrativ, care are legătură cu fondul litigiului, iar nu actul care face obiectul controlului judecătoresc pe calea acţiunii directe.

Or, nelegalitatea unui act administrativ nu poate fi invocată, în acelaşi timp, în cadrul aceluiaşi litigiu pe calea acţiunii directe în contenciosul administrativ cât şi pe cale incidentă a excepţiei de nelegalitate, în virtutea principiului "electa una via non datur recursus ad alteram".

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte reţine că examinarea legalităţii unui act administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceluiaşi act, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a legalităţii actelor administrative excluzându-se reciproc.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată promovată de către reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A., Înalta Curte constată că este întemeiată şi, în consecinţă, o va admite ca atare, procedând la anularea parţială a certificatului contestat.

Aşa cum a arătat reclamanta în cererea de chemare în judecată, terenul în litigiu a intrat în proprietatea publică a statului român, în baza Decretului nr. 125/1942, publicat în Monitorul Oficial nr. 17.01.1942, Partea I, prin care au fost declarate de utilitate publică şi de urgenţă, în interesul apărării ţării, lucrările de construire a liniei ferate, tronson "Halta Cotroceni-Bucureşti Vest-Progresul". Contrar susţinerilor pârâtei, în cauză s-a făcut dovada apartenenţei terenului în discuţie la domeniul public al statului, în condiţiile în care în anexa nr. 2 (pct. 10) din Codul administrativ infrastructura căilor ferate este menţionată expres ca aparţinând domeniului public al statului. de asemenea, în art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române şi reorganizarea Societăţii Naţionale a Căilor Ferate Române infrastructura feroviară publică se compune din liniile ferate de circulaţie, terenul aferent pe care sunt construite, precum şi terenurile situate de o parte şi de alta a axei căii ferate care constituie zona de siguranţă a infrastructurii feroviare. Terenul aferent liniei Cotroceni-Bucureşti şi terenul aferent liniei de legătură cuprinsă între schimbătorii de cale ferată 1M şi 2M şi semnalul luminos de manevră 2M C şi sabotul de deraiere S.1 situat la km 6+698 fac parte din infrastructura feroviară, după cum se prevede în anexa 2 a H.G. nr. 581/1998, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 589/2006.

Faţă de cele ce preced este evident că certificatul contestat în prezenta cauză este nelegal, având în vedere că baza juridică a unui astfel de certificat o reprezintă prevederile H.G. nr. 834/1991, or, potrivit art. 1 din acest act normativ se certifică dreptul de proprietate al societăţilor comerciale cu capital de stat în privinţa terenurilor aflate în patrimoniul acestora la data înfiinţării, şi care sunt necesare desfăşurării activităţii conform obiectului lor de activitate.

Este evident că dat fiind regimul terenului aflat în discuţie, ce face parte din infrastructura publică feroviară, nu se putea afla în patrimoniul unei societăţi comerciale chiar cu capital de stat şi, mai mult, să-i fie necesar desfăşurării activităţii, indiferent care ar fi fost obiectul de activitate al unei astfel de societăţi. Dimpotrivă, constată Înalta Curte, terenul se afla în situaţia de excepţie, consecinţă a apartenenţei sale la domeniul public, ceea ce făcea inoperante dispoziţiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, conform prevederii exprese din art. 3 al aceluiaşi act normativ.

Având în vedere cele ce preced şi faptul că reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. justifică un interes legitim (protejat de lege) în promovarea acţiunii în contencios administrativ înregistrată în dosarul de faţă, ca urmare a concesionării către această companie a terenului ce face parte din infrastructura publică feroviară, conform contractului de concesiune nr. x/2002 se impune admiterea cererii de chemare în judecată şi anularea parţială a Certificatului de proprietate seria x nr. x eliberat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului la data de 13.02.2006 în favoarea S.C. A. S.A., având în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Împrejurarea invocată de către S.C. B. S.A., ca reprezentând apărarea principală ce o formează în cauză, respectiv existenţa a două linii de cale ferată una aparţinând reclamantei iar cealaltă pârâtei, nu schimbă datele problemei, fiind fără putinţă de tăgadă că terenul disputat se află în domeniul public al statului român.

Având în vedere soluţia din prezenta cauză, de admitere a acţiunii promovate de către reclamantă, Înalta Curte va admite cererea de intervenţie forţată a Ministerului Finanţelor.

Având în vedere că au fost solicitate cheltuieli de judecată, va fi obligată pârâta S.C. B. S.A. la plata sumei de 260 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, către reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată din oficiu.

Respinge excepţia de nelegalitate a Certificatului de proprietate seria x nr. x, ca inadmisibilă.

Admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A., Ministerul Economiei şi intervenientul Ministerul Finanţelor.

Dispune anularea, în parte, a Certificatului de proprietate seria x nr. x eliberat de pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Turismului la data de 13.02.2006 în favoarea S.C. A. S.A., pentru terenul aferent liniei Cotroceni –Bucureşti, respectiv 20m stânga, 20m dreapta din axul căii ferate, precum şi terenul aferent liniei de legătură cuprinsă între schimbătorii de cale 1 M şi 2M şi semnalul luminos de manevră 2M C şi sabotul de deraiere S.1 situat la km 6+698, proprietate publică a Statului român, concesionate CFR S.A., conform Contractului de concesiune nr. x/2002.

Admite cererea de intervenţie forţată a Ministerului Finanţelor.

Obligă pârâta S.C. B. S.A. la plata sumei de 260 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru, către reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2023.