Attestation refusal upheld; appeal dismissed for unregistered supervision extension.

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (ca efect al declinării de la Tribunalul Bucureşti), sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Colegiul Psihologilor din România, solicitând obligarea pârâtului la eliberarea atestatului de liberă practică pentru treapta de specializare practicant specialist în Psihologie clinică, obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere în eliberarea acestui atestat, începând din ziua înregistrării prezentei cereri, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 142/CA/2020-P.I. din data de 22 decembrie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România; a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 4812,24 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă rejudecare instanţei competente, iar, în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând cauza, admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatului-pârât, Colegiul Psihologilor din România, la a a-i elibera atestatul de liberă practică pentru nivelul II de specializare - specialist în psihologie clinică, precum şi la plata sumei de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere a eliberării acestui atestat, începând din data de 23.03.2020, ziua înregistrării cererii de chemare în judecată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta – reclamantă a susţinut că instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil, reglementat de art. 9 alin. (2) şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Astfel, în esenţă, recurenta a arătat că instanţa de fond a identificat si a stabilit ea însăşi temeiurile de fapt ce ar putea justifica Rezoluţia Comisiei de psihologie clinică şi psihoterapie a Colegiului Psihologilor din România constând în: "din discuţia cu dna jurist B., dosarul nu este complet. Va reveni cu completările cerute", cu toate că, pe de o parte, din apărările părţilor implicate în această cauză, nu reiese că acele "completări", la dosarul care "nu este complet" "din discuţia cu dna jurist B.", ar viza "lipsa înregistrării prelungirii contractului de supervizare la Colegiul Psihologilor din România", iar pe de altă parte, instanţa de fond nu a fost investită cu motivarea în fapt şi/sau în drept a rezoluţiei de mai sus.

În speţă, hotărârea instanţei de fond, raportat la cazul nesoluţionării cererii în termenul prevăzut de lege, situaţie recunoscută ca fiind "tăcerea administraţiei publice", nu putea viza decât obligarea autorităţii publice, Colegiul Psihologilor din România, de a răspunde cererii formulate, iar raportat la solicitarea de obligare a pârâtului la eliberarea atestatului de liberă practică pentru NIVELUL II DE SPECIALIZARE - SPECIALIST în Psihologie clinică, nu putea viza decât verificarea dacă refuzul de a soluţiona cererea - exprimat explicit de către Colegiul Psihologilor din România prin rezoluţia constând în: "din discuţia cu dna jurist B., dosarul nu este complet. Va reveni cu completările cerute" - este sau nu justificat.

În circumstanţele trasate, apreciază că instanţa de fond a identificat si a stabilit ea însăşi temeiurile de fapt ce ar putea justifica motivul adoptării de către Comisia de psihologie clinică şi psihoterapie a Colegiului Psihologilor din România a Rezoluţiei constând în: "din discuţia cu dna jurist B., dosarul nu este complet. Va reveni cu completările cerute", temeiuri diferite de cele invocate de către părţile implicate în acest proces, iar procedând astfel, aceasta nu a verificat "tăcerea Colegiului Psihologilor din România" şi dacă refuzul de a soluţiona cererea - exprimat explicit: "din discuţia cu dna jurist B., dosarul nu este complet. Va reveni cu completările cerute" - este sau nu justificat.

Prin urmare, instanţa de fond a schimbat cauza cererii de chemare în judecată, încălcând astfel prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi ne-a produs o vătămare a dreptului a ne fi analizată cererea cu care am învestit instanţa de contencios administrativ - nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri şi refuzul emiterii atestatului de liberă practică raportat la rezoluţia dată explicit de către intimatul-pârât.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a omis a se pronunţa asupra nesoluţionării în termenul legal a cererilor pe care le-a adresat pârâtului, asupra despăgubirilor pe care le-a solicitat, în sumă de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere a eliberării atestatului de liberă practică în specialitatea specialist în psihologie clinică.

Totodată, critică modalitatea în care instanţa de fond a lămurit situaţia de fapt a cauzei privind constatarea legalităţii rezoluţiei –"Din discuţia cu dna jurist B., dosarul nu este complet. Va reveni cu completările cerute"- dată şi comunicată, în formă olografa, într-o rubrică a unui tabel, în colţul din dreapta a paginii 8 din 15 din Anexa 2 la procesul-verbal nr. x din data de 31 ianuarie 2020 — denumită Interviu de schimbare treaptă şi, în funcţie de aceasta, refuzul pârâtului de a-i elibera atestatul solicitat, precum şi maniera în care a motivat acordarea cheltuielilor de judecată.

De asemenea, recurenta a arătat că instanţa de fond, cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a preluat în considerentele hotărârii argumentele formulate de către reprezentantul intimatului-pârât, dând o aparenţă de motivare a hotărârii astfel pronunţate, neluând în considerare niciunul din argumentele pe care reclamanta le-a indicat în cuprinsul Răspunsului la adresa pârâtului, iar susţinerile pe care le-a invocat în Cererea de chemare în judecată ori în Răspunsul la întâmpinare au fost înlăturate nemotivat.

Circumscrise motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile de nelegalitate privesc interpretarea şi aplicarea greşită a normele de drept material, respectiv prevederile art. 12 coroborate cu prevederile art. 13 alin. (1) şi alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin care, în aceste cauze, se limitează probatoriul la "documentaţia care a stat la baza emiterii lui", iar sarcina probei revine emitentului actului administrativ contestat, şi de unde rezultă în mod neechivoc faptul că legalitatea/nelegalitatea şi temeinicia/netemeinicia deciziei/rezoluţiei, ca act administrativ, poate fi raportată strict la documentele ce-au stat la baza emiterii acesteia, respectiv la actele anexate cererii de eliberare a atestatului de liberă practică pentru treapta de specializare specialist în psihologic clinică şi pe tot parcursul procesării acesteia, până la emiterea actului administrativ.

Tot subsumat acestui motiv de casare, recurenta a susţinut că judecătorul fondului, la soluţionarea cauzei, nu a avut în vedere dispoziţiile Hotărârii nr. 1/2019 a Colegiului Psihologilor din România prin care s-au aprobat "Normele privind competenţele profesionale ale psihologilor cu drept de liberă practică, prevăzute în anexa nr. 1 şi Normele privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, prevăzute în anexa nr. 3", cu toate că, prin adresa transmisă pe e-mail şi înregistrată la dosarul cauzei la data de 12.11.2020, a comunicat instanţei legislaţia emisă sau/şi la care se raportează intimatul-pârât.

În fine, a mai arătat recurenta că raportat la data înregistrării Dosarului de atestare profesională nivel II de specializare - specialist nr. 67/25.11.2019, apreciază că, instanţa de fond, cu ocazia pronunţării sentinţei atacate, prin aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) lit. b) şi c) ale art. 5 pct. 3 lit. b) coroborate cu dispoziţiile art. 15 alin. (3) lit. b) din NORMELE din 11 ianuarie 2019 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, din Anexa nr. 3, aprobate prin Hotărârea nr. 1/2019 a Colegiului Psihologilor din România, ar fi putut observa cu uşurinţă că, raportat la actele din cuprinsul Dosarului de atestare profesională nivel II de specializare - specialist nr. 67/25.11.2019, în respectarea condiţiilor impuse de aceste prevederi legale, ar fi putut constata nelegalitatea şi netemeinicia rezoluţiei Comisiei de psihologie clinică şi psihoterapie, cu privire la realizarea activităţii de supervizare.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul – pârât Colegiul Psihologilor din România a depus întâmpinare la recursul recurentei – reclamante, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Recurenta – reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurenta-reclamantă, circumscrise de acesta dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat şi îl va respinge ca atare, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., acesta se referă la situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incluse toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil, cum ar fi principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii, principiul oralităţii, ş.a.m.d.., a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece prima instanţă a respectat principiul disponibilităţii părţilor, analizând cererea de chemare în judecată atât în raport de temeiul de drept invocat - art. 8 din Legea nr. 554/2004, cât şi în raport de petitul cererii introductive şi de susţinerile reclamantei, respectiv a analizat legalitatea şi temeinicia rezoluţiei Comisiei de psihologie clinică şi psihoterapie din data de 31.01.2020 în raport de condiţiile legale pe care ar fi trebuit să le îndeplinească recurenta - reclamantă pentru eliberarea atestatului de liberă practică în specialitatea psihologie clinică pentru treapta de psiholog specialist.

Totodată, astfel cum reiese din petitul cererii de chemare în judecată, recurenta - reclamantă nu a solicitat instanţei obligarea pârâtului de a răspunde la cererea înregistrată sub nr. x/31.01.2020, precum şi la cererea înregistrată sub nr. x/03.02.2020 (cerere prin care recurenta - reclamant a reluat solicitarea de eliberare a atestatului de liberă practică, specialitatea psihologie clinică, treapta de specializare specialist reiterând argumentele indicate şi în Cererea nr. x/31.01.2020).

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, judecătorul fondului a pronunţat sentinţa recurată cu respectarea prevederilor art. 9 alin. (2) şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de fond pronunţându-se potrivit obiectului şi în limitele stabilite de către părţi.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta este incident când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurenta aduce critici referitoare la faptul că instanţa de fond a omis a se pronunţa asupra nesoluţionării în termenul legal a cererilor pe care le-a adresat pârâtului, asupra despăgubirilor pe care le-a solicitat, în sumă de 200 RON pentru fiecare zi de întârziere a eliberării atestatului de liberă practică în specialitatea specialist în psihologie clinică, criticând şi modalitatea în care instanţa de fond a lămurit situaţia de fapt şi a motivat acordarea cheltuielilor de judecată.

Din lecturarea considerentelor hotărârii recurate, rezultă că prima instanţă a analizat legalitate şi temeinicia rezoluţiei Comisiei de psihologie clinică şi psihoterapie din data de 31.01.2020 atât în raport de documentaţia care a stat la baza emiterii acesteia,cât şi în raport de prevederile legale aplicabile. 19.

În ceea ce priveşte pretinsa omisiune a instanţei de fond de a se pronunţa cu privire la nesoluţionarea în termen a cererilor înregistrate sub nr. x/31.01.2020 şi nr. y/03.02.2020, recurenta - reclamantă nu învestit instanţa cu un astfel de capăt de cerere, iar referitor la cheltuielile de judecată, se constată că, reţinând culpa procesuală a reclamantei, instanţa le-a admis, indicând temeiul de drept - art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 451 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Astfel, contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Tot din perspectiva acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susţinut prin preluarea argumentelor intimatului – pârât, fără a lua în considerare niciunul din argumentele pe care reclamanta le-a invocat, instanţa de fond a dat doar o aparenţă de motivare a hotărârii astfel pronunţate.

Înalta Curte nu poate primi nici această critică, faptul că judecătorul instanţei de fond şi-a însuşit punctul de vedere/argumentaţia intimatului-pârât cu privire la modul de interpretare a prevederilor legale incidente speţei, nu este un motiv de nelegalitate a sentinţei, câtă vreme soluţia pronunţată în dispozitiv a fost explicată, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată, astfel că motivarea sentinţei recurate face posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanţei de recurs.

De altfel, în sensul art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. şi al art. 6§1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă aceste texte reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, o motivare care corespunde exigenţelor legii neputând fi considerată doar aceea în care instanţa a răspuns criticilor conform voinţei părţii sau în detaliu tuturor argumentelor şi nuanţelor aferente acestor argumente, cum în mod greşit susţine partea recurentă.

În plus, se impune a se reaminti că în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat în mod constant faptul că judecătorul nu este obligat să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi cadrului factual şi normativ pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, având obligaţia de a răspunde doar argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea.

În realitate, susţinerile recurentei-reclamante reflectă dezacordul în privinţa argumentelor ce au stat la baza soluţiei pronunţate de prima instanţă.

Împrejurarea însă că aceasta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa acestui motiv de nelegalitate.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Trecând la analiza motivelor de recurs încadrate în cazul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.

Criticile recurentei-reclamante privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate, sentinţa atacată fiind dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor de drept material.

Potrivit art. 14 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004, în exercitarea profesiei de psiholog sunt recunoscute trei trepte de specializare: a) psiholog practicant; b) psiholog specialist; c) psiholog principal.

De asemenea, potrivit art. 10 din Legea nr. 213/2004, în funcţie de competenţa şi experienţa profesională ale solicitantului, se poate acorda una dintre următoarele forme de atestare: a) atestatul de liberă practică pentru activitate în condiţii de supervizare, pentru psihologii fără experienţă în domeniul respectiv.

Reclamanta, deţinând treapta de specializare psiholog practicant, regim de exercitare supervizare, a solicitat trecerea în treapta de specializare psiholog specialist.

Trecerea psihologilor în trepte de specializare superioare se poate realiza la solicitare, după minimum 5 ani de exercitare a profesiei, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de formare profesională stabilite de fiecare comisie aplicativă.

Refuzul pârâtului de a admite cererea reclamantei de schimbare a treptei de specializare a fost întemeiat pe lipsa unui contract de supervizare profesională, încheiat în formă scrisă pentru perioada noiembrie 2015 – noiembrie 2019 şi care să fie înregistrat la Colegiul Psihologilor din România.

Potrivit art. 38 din Normele metodologice, supervizarea profesională este activitatea formativă specifică profesiei de psiholog prin care se asigură managementul calităţii actului psihologic.

Contestând rezoluţia pârâtului din data de 31.01.2020, prin care i s-a solicitat completarea dosarului, reclamanta a susţinut că perioada de supervizare a sa a fost între noiembrie 2014 – noiembrie 2019 conform Raportului de supervizare nr. x/13.11.2019, activitate desfăşurată în baza contractului de supervizare nr. x/11.11.2014, care a continuat până în 13.11.2019, dovedind practicarea profesiei de psiholog în condiţii de supervizare conform Legii nr. 213/2004.

De asemenea, prin contestaţia înregistrată sub nr. x/03.02.2020, reclamanta a susţinut încheierea unui contract valabil, existând acordul părţilor pentru continuarea lui, supervizarea profesională putând fi realizată fără vreo notificare a Colegiului Psihologilor din România, întrucât legea prevede obligaţia notificării numai în cazul suspendării sau încetării activităţii de supervizare profesională.

Instanţa de fond, analizând documentaţia care a stat la baza rezoluţiei din data de 31.01.2020, a reţinut că potrivit art. 2 din contract, contractul de supervizare profesională nr. x/20.10.2014 a fost încheiat pentru o durată de un an, începând cu 01.11.2014, părţile prelungind, în mod tacit, contractul de supervizare după data expirării acestuia, până la data de 13.11.2019, astfel cum rezultă din raportul de supervizare nr. 13/13.11.2019, dar fără a fi înregistrată această prelungire la Colegiul Psihologilor din România.

Înalta Curte reţine că la data intrării în profesie a recurentei - reclamante (26.09.2014), dar şi ulterior, la data încheierii Contractului de supervizare nr. x/20.10.2014, erau în vigoare prevederile Normei din 2010 privind accesul în profesia de psiholog cu drept de liberă practică aprobate prin Hotărârea nr. 2/2010, unde la art. 8 prevăd că: "(2) Persoanele prevăzute la art. 7 alin. (1) care au obţinut atestatul de liberă practică în condiţii de supervizare, pot exercita profesia de psiholog numai în condiţiile în care au încheiat un contract de supervizare profesională cu un supervizor certificat de către Colegiu." "(6) Realizarea activităţii de supervizare profesională cu o durată de minimum un an este obligatorie la debutul în profesia de psiholog şi poate fi realizată în mod concomitent cu stagiul de formare profesională complementară, după caz."

De asemenea, potrivit art. 12 din Hotărârea nr. 2/2010: "(5) Activitatea de supervizare profesională se dovedeşte prin contractul de supervizare profesională înregistrat la Colegiu, finalizată prin rapoartele de supervizare profesională întocmite de către psihologii cu drept de supervizare profesională."

Prin urmare, textul normativ al Hotărârii nr. 1/2010 prevede expres obligaţia înregistrării contractului sub sancţiunea inopozabilităţii.

Reţinând şi incidenţa prevederilor art. 40 şi art. 41 alin. (1) din Hotărârea nr. 1/2006 privind constituirea, declararea, înregistrarea şi funcţionarea cabinetelor individuale, cabinetelor asociate, societăţilor civile profesionale de psihologie, precum şi exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică în sectorul public sau privat, în regim salarial, potrivit cărora: "Psihologul cu drept de liberă practică ce a dobândit dreptul de supervizare profesională, denumit în continuare supervizor, va putea încheia un contract de supervizare profesională cu psihologul cu drept de liberă practică în supervizare, denumit în continuare supervizat, potrivit anexei nr. 10. Un exemplar al contractului de supervizare profesională se înregistrează la Colegiul Psihologilor din România, în termen de 15 zile de la data încheierii acestuia, sub sancţiunea inopozabilităţii acestuia" (art. 40) şi "Activitatea de supervizare profesională se dovedeşte prin rapoarte de supervizare semestriale şi va fi definitivată la data îndeplinirii condiţiilor prevăzute în contractul de supervizare profesională." (art. 41 alin. (1), instanţa de fond în mod corect şi legal a considerat că recurenta - reclamantă avea obligaţia de a înregistra la CPR o eventuală prelungire a contractului de supervizare, sub sancţiunea inopozabilităţii.

Or, atât timp cât o astfel de modificare a Contractului de supervizare nr. x/20.10.2014 sub aspectul perioadei derulării activităţii de supervizare profesională nu a fost înregistrată la CPR, recurenta - reclamantă nu poate face dovada exercitării profesiei ca psiholog practicant în regim de supervizare pentru întreaga perioadă de 5 ani, potrivit exigenţelor legale.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul – pârât, instanţa de control judiciar, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite şi va dispune obligarea recurentei - reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în cheltuieli de cazare şi transport în sumă de 1.479 RON, şi în onorariu avocaţial în sumă de 5.000 RON, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cheltuieli dovedite prin înscrisurile depuse în dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 142/CA/2020-P.I. din 22 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 noiembrie 2022.