CNCD lack of jurisdiction to adjudicate statutory wage disputes and non-identification of protected discrimination criteria

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. au solicitat anularea Hotărârii nr. 762/30.10.2019 a Colegiului Director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminării, admiterea petiţiei nr. 3877/05.07.2019 care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2019, constatarea stării de discriminare şi, pe cale de consecinţă, obligarea D.S.V.S.A. Covasna la înlăturarea discriminării.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 54 din 25 mai 2021, Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au formulat recurs, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Prin criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că sentinţa recurată este nemotivată întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în privinţa soluţiei de respingere a capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea stării de discriminare şi obligarea pârâtei D.S.V.S.A. Covasna la înlăturarea acesteia, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au susţinut că sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Astfel, în mod eronat a respins prima instanţă acţiunea dedusă judecăţii, pe considerentul că CNCD nu ar fi avut competenţa legală de analizare şi verificare a caracterului discriminatoriu al modului de interpretare a prevederilor legale din materia drepturilor salariale, prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, în speţă, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile unei discriminări. Discriminarea reclamată vizează aplicarea unui tratament diferit pentru prestarea muncii în condiţii identice, în raport de criteriul funcţiei sau poziţiei ocupate în cadrul angajatorului, în corelaţie cu cel al veniturilor salariale obţinute, cu consecinţa restrângerii unui drept din domeniul economic, anume dreptul salariaţilor cu venituri mici la acordarea compensaţiei pentru condiţii de muncă.

De altfel, prima instanţă a omis să observe că prin art. 7, lit. b) şi g) din O.G. nr. 137/2000 se incriminează drept contravenţie, inclusiv discriminarea unei persoane "într-un raport de muncă şi protecţie socială", în domenii precum stabilirea şi modificarea salariului, precum şi în orice alte condiţii de prestare a muncii, potrivit legislaţiei în vigoare.

Dincolo de normele juridice relevante din O.G. nr. 137/2000, prima instanţă putea şi trebuia să analizeze situaţia de discriminare din perspectiva dispoziţiilor art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rap. la art. 1 din Primul Protocol Adiţional al aceleiaşi Convenţii, având în vedere că dreptul la compensaţia financiară pentru condiţii de muncă intră în sfera noţiunii de "bun", în accepţiunea dată de CEDO.

În speţă, s-a reclamat aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii comparabile, fără o justificare rezonabilă, în sensul art. 14 din Convenţie (Willis contra Regatului Unit, cererea nr. x/97, § 43,48), precum şi faptul că, distincţia aplicată nu a urmărit un "scop legitim" şi nu a existat un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit" (Beian c. României, cererea nr. x/05, par. 59).

Prin urmare, prima instanţă a încălcat jurisprudenta CEDO care nu limitează cazurile de discriminare la cele reglementate exemplificativ prin art. 14 din Convenţie, ci extinde protecţia acestei norme, în orice cazuri care implică tratamentul diferenţiat aplicat unor persoane aflate în situaţii identice sau similare.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că sentinţa primei instanţe este şi rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 18 din O.G. nr. 137/2000 întrucât, prin petiţia formulată, nu s-a solicitat interpretarea unor norme juridice din partea intimatului-pârât CNCD.

Totodată, au arătat că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea dreptului recurenţilor la examinarea cauzei şi a dreptului de acces la justiţie, componente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, garantat prin art. 6, par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 C. proc. civ. şi art. 21, alin. (3) din Constituţia României.

Deşi prima instanţă s-a limitat în a reţine că modul de interpretare a prevederilor legale incidente în cauză constituie atributul exclusiv al instanţelor de judecată, aceeaşi instanţă a refuzat practic să examineze cererea dedusă judecăţii şi să îşi îndeplinească prerogativele de organ judiciar, întrucât nu a soluţionat cauza pe fond.

În condiţiile în care prima instanţă a refuzat practic să examineze, să se pronunţe asupra discriminării şi să remedieze starea de discriminare reclamată, fără a realiza astfel un control judiciar asupra situaţiei discriminatorii, sesizarea din dosarul nr. x/2019 a rămas neanalizată fiind lipsită de orice finalitate juridică.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În subsidiar, au solicitat reţinerea cauzei spre rejudecare pe fond de către instanţa de recurs, în considerarea tuturor argumentelor faptice şi juridice pe care le-au prezentat pe larg în cererea de chemare în judecată şi pe care le-au reiterat prin cererea de recurs.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Covasna a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

În esenţă, a arătat că petiţia formulată de angajaţii DSVSA Covasna cuprinde critici care vizează în special aplicarea legii, aspecte care nu pot fi verificate decât de instanţa de judecată, raportat la dispoziţiile art. 19 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Prin urmare, raportat la obiectul petiţiei formulate, instanţa de fond a stabilit în mod întemeiat că CNCD nu are competenţa de a analiza modul de stabilire a unor drepturi în favoarea unor persoane sau categorii de persoane în mod diferit faţă de alte persoane sau categorii şi nici de a se pronunţa pe texte de lege.

În ceea ce priveşte solicitarea de constatare a presupusei fapte de discriminare, a arătat că principiul egalităţii în faţa legii nu înseamnă uniformitate, că în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a statuat că sporurile, premiile şi alte stimulente reprezintă drepturi salariale suplimentare, nu drepturi fundamentale, consacrate şi garantate de Constituţie, precum şi faptul că în situaţia în care instanţele ar aplica prevederi din actele normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat .

A mai arătat că recurenţii-reclamanţi s-au adresat CNCD în legătură cu o speţă în care instanţele judecătoreşti s-au pronunţat deja, respectiv cu privire la anularea actelor administrative prin care le-au fost stabilite drepturile salariale, respectiv obligarea DSVSA Covasna la acordarea sporurilor pentru condiţii de muncă deosebit de periculoase, existând mai multe hotărâri de respingere a acestor acţiuni.

Totodată, a arătat faptul că legiuitorul a intervenit ulterior prin Legea nr. 229 din 04.11.2020 pentru completarea art. 38 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pentru a putea fi acordat sporul pentru condiţii de muncă către toţi angajaţii din cadrul sistemului sanitar-veterinar, fără a se ţine cont de nivelul salariului de bază. Începând cu luna decembrie 2020 toţi salariaţii din cadrul DSVSA Covasna, inclusiv recurenţii-reclamanţi beneficiază de spor pentru condiţii de muncă.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 2 februarie 2023, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin sesizarea adresată Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, reclamanţii, angajaţi ai D.S.V.S.A. Covasna, au solicitat să se constate existenţa unei discriminări în comparaţie cu ceilalţi colegii ai lor care au în plată sporul pentru condiţii de muncă. În esenţă, au susţinut că tratamentul discriminatoriu cu privire la drepturile lor salariale decurge din modalitatea în care angajatorul a înţeles să aplice legea.

Prin Hotărârea nr. 762/30.10.2019, Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a admis excepţia de necompetenţă, raportat la dispoziţiile art. 63 alin. (1) din Ordinul Preşedintelui C.N.C.D. nr. 144/2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor. Sesizarea reclamanţilor nu a mai fost examinată pe fond cu privire la existenţa sau inexistenţa unei discriminări.

În acest context, reclamanţii au investit instanţa de contencios administrativ cu legalitatea Hotărârii nr. 762/30.10.2019 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea acesteia, constatarea stării de discriminare şi, pe cale de consecinţă, obligarea D.S.V.S.A. Covasna la înlăturarea discriminării.

Prima instanţă, reţinând legalitatea actului administrativ contestat, a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.

În urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt, instanţa de control judiciar constată că soluţia instanţei de fond este corectă.

Un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurenţii-reclamanţi este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia, "casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei."

Din această perspectivă, este vizată ipoteza de nemotivare a capătului de cerere privind constatarea stării de discriminare şi obligarea D.S.V.S.A. Covasna la înlăturarea acesteia, recurenţii-reclamanţi susţinând că au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte aminteşte că obligaţia instanţei de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi (6) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente, fără a depăşi limitele investirii.

Prin hotărârea emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, contestată în prezenta cauză, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială, ceea ce exclude orice analiză pe fond a petiţiei prin care se reclamă existenţa unei discriminări, Consiliul neputând să arate, în concret, dacă există sau nu discriminare, câtă vreme a apreciat că nu are competenţa materială de a soluţiona petiţia formulată.

Cum evaluarea aspectelor sesizate, constatarea şi înlăturarea faptei de discriminare reprezintă atributul exclusiv al Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, este inadmisibil ca analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor impuse de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 să fie realizată direct de instanţa de contencios administrativ, în condiţiile în care obiectul controlului de legalitate îl constituie hotărârea adoptată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, judecătorul fondului nu avea posibilitatea să se pronunţe asupra capătului de cerere privind constatarea stării de discriminare şi obligarea D.S.V.S.A. Covasna la înlăturarea acesteia, ţinând cont de prevederile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., potrivit cărora nu poate depăşi limitele învestirii.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că hotărârea recurată satisface exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a analizat în mod adecvat cererile, argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a condus la concluzia că actul administrativ atacat este legal.

De asemenea, în opinia Înaltei Curţii motivarea sentinţei recurate face posibilă exercitarea controlului de legalitate al instanţei de recurs, fiind nefondate şi criticile prin care s-a invocat încălcarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europenă a Drepturilor Omului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este şi el nefondat, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Circumscris acestui motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 şi art. 18 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi faptul că prima instanţă a omis să observe dispoziţiile art. 7, lit. b) şi g) din O.G. nr. 137/2000 prin care se incriminează drept contravenţie, inclusiv discriminarea unei persoane "într-un raport de muncă şi protecţie socială".

Instanţa de control judiciar nu poate primi aceste critici şi reţine, în deplin acord cu judecătorul fondului, că Hotărârea nr. 762/30.10.2019 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este legală, întrucât dispoziţiile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare nu reglementează competenţa materială a C.N.C.D. de a se pronunţa cu privire la acordarea drepturilor salariale de care beneficiază salariaţii/funcţionarii publici din cadrul instituţiilor publice, această competenţă revenind, în caz de litigiu, exclusiv instanţelor de judecată în baza competenţelor stabilite de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 din O.G. nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îndeplineşte rolul de "garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispoziţiilor art. 18 din acelaşi act normativ, "este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării." Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum şi art. 20 în ansamblu reglementează rolul jurisdicţional al Consiliului, care are ca finalitate, "înlăturarea faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării".

De asemenea, art. 2 alin. (3) din aceeaşi ordonanţă prevede că sunt discriminatorii "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare [...]."

Din conţinutul art. 16, art. 18, art. 19 şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000, reiese că hotărârile emise de Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării sunt pronunţate doar în vederea investigării şi sancţionării contravenţionale a faptelor sau actelor de discriminare, fapte înţelese ca acţiuni ori inacţiuni ilicite care încalcă normele dreptului obiectiv, cauzând prejudicii unei persoane, aşadar, nu este abilitat Colegiul să emită hotărâri în exercitarea atribuţiei de interpretare a legislaţiei, acest aspect contravenind principiului separaţiei puterilor în stat prin interferarea în atribuţiile puterii judecătoreşti.

Or, tratamentul juridic diferenţiat invocat de recurenţii-reclamanţi cu ocazia stabilirii drepturilor salariale, respectiv modalitatea de aplicare a legii de către angajator nu poate constitui un criteriu de discriminare, cum corect a sesizat şi judecătorul fondului.

Astfel, având în vedere că recurenţii-reclamanţi nu au indicat, în concret, niciun criteriu de discriminare prevăzut de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în funcţie de care să fi fost puşi într-o situaţie de inferioritate în raport cu alte persoane aflate în situaţii comparabile în privinţa salarizării, Înalta Curte reţine că obiectul petiţiei lor excede prevederilor acestui act normativ care nu sancţionează orice tratament diferit, ci doar acel tratament diferenţiat aplicat subiectului pasiv în considerarea faptului că face parte dintr-o categorie protejată de această ordonanţă.

În fine, nu pot fi primite nici criticile prin care se reproşează instanţei de fond că nu a analizat discriminarea prin raportare la dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional al aceleiaşi Convenţii, întrucât evaluarea aspectelor sesizate, constatarea şi înlăturarea faptei de discriminare reprezintă atributul exclusiv al Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, instanţa de contencios administrativ fiind investită cu analiza legalităţii hotărârii C.N.C.D. prin raportare, cu prioritate, la soluţia de admitere a excepţiei de necompetenţă materială.

Prin urmare, toate criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2.2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanţi ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V. împotriva sentinţei nr. 54/2021 din 25 mai 2021 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.