Incompatibility of vice-mayor with company administrator role: material exercise versus formal status

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Neamţ la data de 2.05.2017, reclamantul A. a solicitat anularea raportului de evaluare nr. x/10.04.2017 întocmit de pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 50 din data de 19 aprilie 2018 Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că raportul de evaluare emis de A.N.I. conţine o eroare de apreciere a situaţiei reale de fapt, dar şi una de interpretare a dispoziţiilor art. 87 din Legea nr. 161/2003. Astfel, recurentul a subliniat faptul că legiutorul a prevăzut doar interdicţia de a exercita activităţi remunerate, iar după alegerea în funcţia de viceprimar nu a exercitat nici un fel de activitate remunerată în cadrul PFA-ului.

În ceea ce priveşte calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L., recurentul a precizat că este asociat în cadrul acestei societăţi comerciale, dar nu a exercitat nici un fel de activitate remunerată/aducătoare de venituri în calitate de administrator.

De asemenea, pârâta a menţionat o serie de documente, dar din niciunul dintre acestea nu rezultă faptul că recurentul ar fi primit vreo sumă de bani de la societatea comercială, astfel încât să poată fi reţinute dispoziţiile art. 87 din Legea nr. 161/2003.

Dat fiind conţinutul expunerii de motive pentru adoptarea Legii nr. 161/2003, recurentul a solicitat a se observa că situaţia sa nu este una potenţial generatoare a unui conflict de interese, întrucât nu a exercitat, în concret, nicio activitate remunerată şi nu a existat niciun risc pentru crearea unei situaţii de conflict de interese între funcţia de viceprimar şi cea de persoană fizică autorizată sau administrator de iure al unei societăţi.

În acest context, este eronată afirmaţia pârâtei conform căreia din interpretarea textului de lege reiese că starea de incompatibilitate este atrasă ca urmare a simplei deţineri a celor două funcţii/calităţi/activităţi prevăzute, independent de îndeplinirea altor condiţii sau de existenţa altor elemente circumstanţiale.

Un element esenţial al oricărei funcţii publice sau private este remunerarea acesteia, iar acest criteriu (al remunerării) se verifică în cazul tuturor funcţiilor indicate expres de art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, pentru fiecare dintre acestea titularul respectivului post având dreptul la o remuneraţie. Cum recurentul nu a fost niciodată remunerat pentru activităţile realizate în calitate de administrator şi nici nu a realizat venituri de pe urma acestor activităţi, nu se poate aprecia că există identitate între acesta şi cele două entităţi juridice menţionate în raportul de evaluare.

Invocând şi considerentele deciziei CCR nr. 357/2015, recurentul a arătat că interpretarea dată de instanţă trebuie să corespundă scopului, spiritului legii, iar nu doar literei de lege, astfel încât instanţa trebuia să constate că în speţă nu a existat pericolul de afectare a imparţialităţii sale în exercitarea atribuţiilor funcţiei publice de viceprimar al comunei Săvineşti şi nici posibilitatea creării unei situaţii de conflict de interese în concret, neexistând niciun fel de activitate cu care să intre în conflict.

Referitor la afirmaţia pârâtei conform căreia recurentul nu a ieşit din starea de incompatibilitate în termenul de 15 zile prevăzut de lege, s-a solicitat a se avea în vedere în primul rând faptul că recurentul nu s-a aflat întrr-o stare de incompatibilitate, iar în al doilea rând, faptul că acesta nu a avut cunoştinţă despre existenţa acestei presupuse stări de incompatibilitate, câtă vreme nu a exercitat nici un fel de activitate remunerată, astfel cum rezultă şi din jurisprudenţa relevantă (sentinţa nr. 1318/25.04.2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013).

Recurentul a criticat şi motivarea primei instanţei, prin prisma dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., apreciind că aceasta conţine doar afirmaţii generice, fără legătură concretă cu speţa dedusă judecăţii şi fără a menţiona în concret modalitatea în care actele de comerţ ar fi putut să aibă potenţial vătămător asupra integrităţii sau transparenţei în exercitarea atribuţiilor . De asemenea, instanţa nu a indicat nici motivul neanalizării tuturor argumentelor invocate de reclamant şi nepronunţării asupra acestora.

Prin notele de şedinţă depuse la data de 13.11.2020 recurentul a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere atât dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 176/2010 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 54/2019, în sensul de a dispune anularea raportului de evaluare ca urmare a intervenirii prescripţiei reglementate de alin. (5) introdus prin actul normativ precizat, cât şi considerentele deciziei CCR nr. 647/16.10.2018, referitoare la dispoziţiile legii pentru modificarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.

La termenul din data de 14.10.2021 recurentul a depus un alt set de note de şedinţă, în cuprinsul cărora a invocat excepţia de nelegalitate a sesizării nr. 3143 din 15 februarie 2016 emisă de Instituţia Prefectului - Judeţul Neamţ, precum şi excepţia de nelegalitate a raportului din data de 11 martie 2016 privind repartizarea aleatorie realizată la nivelul Agenţiei Naţionale de Integritate.

În motivarea excepţiei de nelegalitate a sesizării nr. 3143 din 15 februarie 2016 emisă de Instituţia Prefectului - Judeţul Neamţ, recurentul a arătat că acest act administrativ a fost emis nu depăşirea competenţelor Instituţiei Prefectului, reglementate în cuprinsul art. 19-25 din Legea nr. 340/2004. Astfel, prefectul nu avea competenţa legală de demara o anchetă administrativă (a solicitat relaţii de la Primăria Săvineşti şi de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Neamţ) şi de a formula o sesizare către A.N.I. Nelegalitatea sesizării afectează întreaga procedură derulată ulterior de către A.N.I., inclusiv raportul de evaluare contestat în cauză.

În privinţa raportului din data de 11 martie 2016 privind repartizarea aleatorie realizată la nivelul Agenţiei Naţionale de Integritate, recurentul a arătat că acesta nu respectă dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, câtă veme nu reliefează repartizarea lucrării de către conducerea inspectorilor de integritate şi conţine doar menţiunea inspectorului C. că a primit lucrarea spre soluţionare.

De asemenea, în acest raport de repartizare se indică numele inspectorului de integritate C., însă toate înscrisurile din dosar, inclusiv raportul de evaluare au fost efectuate de inspectorul de integritate C..

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

Intimata a formulat şi punct de vedere referitor la excepţiile de nelegalitate invocate de recurentul-reclamant solicitând, în esenţă, respingerea acestora ca inadmisibile.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra excepţiilor de nelegalitate invocate şi asupra recursului

Examinând excepţiile de nelegalitate invocate, vizând sesizarea nr. 3143 din 15 februarie 2016 emisă de Instituţia Prefectului - Judeţul Neamţ şi raportul din data de 11 martie 2016 privind repartizarea aleatorie realizată la nivelul Agenţiei Naţionale de Integritate, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, "(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu ori la cererea părţii interesate. (2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată."

Excepţia de nelegalitate astfel reglementată reprezintă un mijloc procesual de apărare, ce poate fi invocat în cadrul unui proces deja început, indiferent de obiectul acestuia, fiind o formă indirectă de control judecătoresc al legalităţii actului administrativ diferită de acţiunea directă în contencios administrativ, prin care se tinde la anularea actului emis de o autoritate publică.

Prima operaţiune pe care o are de îndeplinit instanţa este aceea de verificare a admisibilităţii excepţiei de nelegalitate, prin prisma următoarelor condiţii: - să vizeze un act administrativ individual, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 554/2004; - actul administrativ individual în discuţie să nu fie exceptat de la controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, potrivit art. 126 alin. (6) din Constituţia României şi art. 5 din Legea nr. 554/2004; - soluţia ce urmează a fi pronunţată asupra litigiului să depindă de actul administrativ cu caracter individual. Condiţia relevanţei excepţiei de nelegalitate presupune afirmarea şi demonstrarea interesului procesual pe care îl prezintă rezolvarea prealabilă a excepţiei, în raport cu obiectul şi circumstanţelor cauzei.

În prezenta cauză, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 176/2010, Agenţia Naţională de Integritate "îndeplineşte activitatea de evaluare prevăzută la art. 8 din oficiu sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice, cu respectarea prevederilor O.G. nr. 27/2002, privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor."

În acest context, sesizarea nr. 3143 din 15 februarie 2016 emisă de Instituţia Prefectului - Judeţul Neamţ este o simplă petiţie adresată Agenţiei Naţionale de Integritate, iar nu un act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, emis în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.

În mod similar şi în cazul raportului din data de 11 martie 2016 privind repartizarea aleatorie realizată la nivelul Agenţiei Naţionale de Integritate, Înalta Curte reţine că acesta nu este un act administrativ. Sesizarea nr. 3143 din 15 februarie 2016 a fost înregistrată în sistemul informatic SIMIDAI sub nr. x/11.03.2016 şi distribuită în mod aleatoriu, prin intermediul aceluiaşi sistem, de către conducerea inspectorilor de integritate, inspectorului C.. Rapoartele de repartizare aleatorie nu sunt întocmite de inspectorii de integritate, ci sunt generate în mod automat de către sistemul electronic şi semnate de inspectorii desemnaţi, pentru ca aceştia să ia cunoştinţă de lucrările repartizate.

Cum cele două înscrisuri, privite individual, nu produc efecte juridice, se reţine că ele nu au caracterul unui act administrativ în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi, prin urmare, excepţia de nelegalitate invocată în privinţa acestora va fi respinsă ca inadmisibilă.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantul A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ raportul de evaluare nr. x/10.04.2017 prin care pârâta Agenţia Naţională de Integritate a constatat încălcarea regimului juridic al incompatibilităţilor, întrucât în perioada 25.06.2012 (data validării mandatului de viceprimar) - 7.04.2016 (data radierii A.), respectiv în perioada 25.06.2012 -7.07.2014 (data radierii S.C. B. SRL) reclamantul a deţinut simultan atât funcţia de viceprimar la comunei Săvineşti, jud. Neamţ, cât şi calitatea de persoană fizică autorizată (A.) şi calitatea de administrator al S.C. B. S.R.L..

Împotriva soluţiei de respingere a acţiunii formulate reclamantul a declarat recurs, calea de atac promovată fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Primul motiv de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, iar prima instanţă a prezentat motivele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate asupra actului administrativ dedus judecăţii, acestea fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Se reţine de asemenea şi faptul că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, cum s-a statuat în prg. 20 al deciziei pronunţate în Cauza D. împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În prezenta cauză, constatarea stării de incompatibilitate a reclamantului s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) şi g) din Legea nr. 161/2003, potrivit cărora funcţia de viceprimar este incompatibilă cu "d) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie ori cenzor sau orice funcţie de conducere ori de execuţie la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, la regiile autonome de interes naţional sau local, la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice;…g) calitatea de comerciant persoană fizică."

Soluţia pronunţată de către judecătorul fondului, de validare a constatărilor inspectorului A.N.I., nu este împărtăşită de către instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Înalta Curte, în dezacord cu opinia judecătorului fondului, apreciază că, în speţa dedusă judecăţii, simpla deţinere, pur formală, a două funcţii incompatibile, nu conduce la stabilirea stării de incompatibilitate.

Această concluzie se întemeiază pe interpretarea ansamblului normelor de drept ce au incidenţă în cauză, întrucât în procesul de aplicare a dreptului, judecătorul, dar şi alte autorităţi administrative, trebuie să clarifice cu precizie compatibilitatea normei juridice în raport cu o anumită situaţie de fapt.

Din perspectiva acestui scop, interpretul legii trebuie să elucideze sensul exact al normei de drept, pentru a se defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului.

În realizarea interpretării dreptului se utilizează mai multe metode, prin intermediul cărora urmează să se stabilească sensul exact al normei, efectele şi scopul legii din care face parte textul normativ supus interpretării.

Un act normativ are caracter complex, fapt ce impune ca interpretarea să scoată în relief condiţionarea social-istorică a actului normativ, finalităţile pe care le urmăreşte, valorile ocrotite, construcţia sa logică.

În cazul de faţă, se impunea ca prima instanţă să efectueze o interpretare sistematică, subiectam materiae, adică în conformitate cu ansamblul legislativ din care face parte norma interpretată.

Normele interpretate în prezenta cauză, respectiv art. 87 alin. (1) lit. d) şi lit. g) sunt prevăzute în Legea nr. 161/2003 care a reglementat măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

Din titulatura Legii nr. 161/2003 şi ansamblul normelor legale conţinute de aceasta rezultă scopul, finalitatea pe care a urmărit-o legiuitorul atunci când a adoptat acest act normativ. Raţiunea instituirii regimului incompatibilităţilor este aceea de a preveni apariţia unor situaţii în care exercitarea simultană a două sau mai multe funcţii de demnitate publică şi în domeniul privat, ar putea influenţa decizia pe care un oficial o adoptă în exercitarea competenţelor sale legale.

Înalta Curte arată că numai exercitarea simultană a unei demnităţi publice şi a funcţiei de administrator într-o societate comercială, respectiv persoană fizică autorizată conduce la starea de incompatibilitate, aceasta fiind interpretarea care corespunde scopului legii, acela de înlăturare a cauzelor şi condiţiilor care determină corupţia.

De plano, textele legale interpretate fundamentează ideea că exercitarea simultană a celor două funcţii determină starea de incompatibilitate. Această interpretare a fost confirmată şi de modificarea legislativă intervenită prin adoptarea Legii nr. 87/2017 pentru modificarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, care la art. 4 prevede că "La articolul 87 alin. (1), partea introductivă se modifică şi va avea următorul cuprins: "Art. 87 - (1) Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: (…)".

În consecinţă, stabilirea în concret a stării de incompatibilitate trebuie să se facă pe baza situaţiei de fapt dovedite în cauză. Astfel, din coroborarea tuturor înscrisurilor de la dosar nu rezultă că în perioada 25.06.2012 -7.07.2014 S.C. B. S.R.L. ar fi desfăşurat practic activităţi comerciale, că ar fi intrat în relaţii comerciale ori de altă natură cu vreo instituţie publică, astfel mandatul administratorului s-a limitat la semnarea şi depunerea situaţiilor şi declaraţiilor prevăzute de lege, fără ca recurentul-reclamant să săvârşească vreo faptă efectivă de administrare şi de încasare venituri, pentru a-i fi conferită calitatea de administrator în sensul avut în vedere de către legiuitor.

Aşa cum s-a menţionat anterior, incompatibilităţile reglementate prin Legea nr. 161/2003 instituie o garanţie pentru exercitarea funcţiei publice, în condiţii de imparţialitate şi transparenţă, cu scopul protejării interesului public. Or, în situaţia în care cele două funcţii nu au fost exercitate simultan, este greşit a se reţine incidenţa cazului de incompatibilitate.

În raport de circumstanţele factuale ale cauzei, se apreciază că soluţia adoptată de Agenţia Naţională de Integritate în privinţa cazului de incompatibilitate prevăzut de dispoziţiile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 şi confirmată de instanţa de fond este excesiv de formalistă şi contrară scopului Legii nr. 161/2003.

Alături de argumentele expuse mai sus se impune a se arăta că în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-au consolidat ca izvor de drept, principiul proporţionalităţii şi cel al prevalenţei substanţei asupra formei.

Prin prisma principiului proporţionalităţii, natura şi severitatea măsurii administrative privind starea de incompatibilitate sunt disproporţionate faţă de scopul legii, fiind astfel încălcat echilibrul rezonabil între situaţia de fapt şi sancţiunile ce urmează a fi suportate.

În cauza prezentă a fost nesocotit şi principiul prevalenţei substanţei asupra formei pentru că autoritatea publică a dispus măsuri de natură a aduce restrângeri drepturilor individuale pe considerente pur formale, care nu sunt dublate de considerente ce ţin de substanţa raporturilor sociale ocrotite prin ansamblul normelor de drept din Legea nr. 161/2003.

În sinteză, prin Legea nr. 161/2003 a fost reglementată interdicţia de a exercita concomitent o funcţie publică şi una în domeniul privat, în vederea asigurării transparenţei funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, cu scopul prevenirii şi sancţionării corupţiei. Or, faptul că societatea unde reclamantul figura ca administrator nu s-a comportat ca o societate viabilă în perioada cât acesta a îndeplinit funcţia de primar, demonstrează că recurentul-reclamant nu a exercitat în fapt şi funcţia de administrator al societăţii S.C. B. S.R.L., cu precizarea că nici măcar Agenţia Naţională de Integritate nu a susţinut că societatea ar fi făcut acte sau fapte de comerţ.

În schimb, verificând cea de a doua situaţie de incompatibilitate reţinută în sarcina recurentului-reclamant, respectiv cea prevăzută de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, în perioada 25.06.2012 - 7.04.2016 recurentul-reclamant a deţinut calitatea de comerciant persoană fizică (A.) şi a exercitat efectiv activitatea specifică. Acestă concluzie nu a fost contestată de recurentul-reclamant şi este susţinută şi de conţinutul deciziei de finanţare nr. x/17.08.2011, acordată pentru derularea proiectului "Ferma de semi-subzistenţă a A., com. Săvineşti, jud. Neamţ".

Prin urmare, sunt lipsite de relevanţă argumentele recurentului conform cărora ulterior ocupării funcţiei de viceprimar, de activitatea persoanei fizice autorizate s-a ocupat, în fapt, o altă persoană sau că nu exista o modalitate legală prin care să poată radia persoana fizică autorizată dar să nu piardă fondurile europene accesate, câtă vreme recurentul nu a respectat dispoziţiile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 şi nu a renunţat în termen de 15 zile de la numirea în funcţia de viceprimar la funcţia care atrage starea de incompatibilitate.

De asemenea, Înalta Curte nu poate primi nici susţinerile recurentului vizând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 176/2010, modificate prin Legea nr. 54/2019, în sensul intervenirii prescripţiei reglementate de alin. (5) introdus prin actul normativ precizat. Acest set de critici de nelegalitate nu poate face obiectul cercetării în recurs, al cărui obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalităţii sentinţei recurate şi în cadrul căruia nu pot fi formulate pretenţii noi, respectiv invocate motive suplimentare de nelegalitate a actului administrativ contestat.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea reclamantului A., va anula în parte raportul de evaluare nr. x/10.04.2017 emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate, cu privire la starea de incompatibilitate reţinută în temeiul dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei, respectiv cele vizând legalitatea constatării situaţiei de incompatibilitate prevăzute de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia de nelegalitate a sesizării nr. 3143 din 15 februarie 2016 emisă de Instituţia Prefectului - Judeţul Neamţ, invocată de recurentul A..

Respinge excepţia de nelegalitate a raportului din data de 11 martie 2016 privind repartizarea aleatorie realizată la nivelul Agenţiei Naţionale de Integritate, invocată de recurentul A. .

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 50 din data de 19 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite în parte acţiunea reclamantului A. şi anulează în parte raportul de evaluare nr. x/10.04.2017 emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate, cu privire la starea de incompatibilitate reţinută în temeiul dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2021.