Scope of free medical benefits for magistrates: whether Government Order limits exceed delegated authority

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea parţială a H.G. nr. 762 din 2010, respectiv art. 2 şi art. 9 lit. q) din H.G. nr. 762 din 2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 498 din 29 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă excepţia lipsei de interes.

A fost respinsă, ca nefondată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.

A fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Justiţiei, în interesul pârâtului Guvernul României.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, după rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, respingerea cererii de intervenţie accesorie.

În motivarea recursului, a arătat că sentinţa primei instanţe cuprinde motive contradictorii şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, a susţinut recurentul, curtea a reţinut în mod corect că toate cererile de decontare a unor servicii medicale de care a beneficiat soţia reclamantului au fost respinse în baza avizului negativ al ministerului care a invocat art. 9 lit. q) din H.G. nr. 762/2020.

Cu toate acestea, la pagina 13 din hotărâre, paragraful 5, instanţa de fond a reţinut că judecătorul, precum şi soţia acestuia au un beneficiu în plus acordat magistraţilor, în considerarea statutului acestora.

A solicitat recurentul să se constate că premisa şi concluzia sunt contradictorii, întrucât toate cererile de decont au fost respinse. În opinia sa, este fără logică un argument care pleacă de la premisa respingerii tuturor cererilor în baza unui text legal, ca ulterior să se ajungă la concluzia că acelaşi text legal conferă drepturi suplimentare.

A menţionat recurentul că instanţa de fond a mai reţinut un alt argument contradictoriu, arătând că dreptul conferit de H.G. nr. 762/2010 completează pachetul de servicii medicale de bază cuvenit în condiţiile Legii nr. 95/2006, în condiţiile în care soţia reclamantului a achitat în integralitate serviciile medicale. În mod logic, completarea ar însemna în plus, iar nu în minus.

A mai arătat recurentul că prevederile H.G. nr. 762/2010 sunt foarte clare şi nu lasă loc de interpretare. Aceasta instituie o dublă limitare a dreptului de a beneficia de servicii medicale, pentru magistraţi. Prima limitare este cea prevăzută de Legea nr. 95/2006, la care face trimitere H.G. nr. 762/2010, iar a doua limitare este prevăzută în condiţiile speciale reglementate de H.G. nr. 762/2010.

A mai susţinut că prima instanţă a folosit doar afirmaţii care neagă ceea ce a susţinut reclamantul, fără argumente, iar aceste afirmaţii neargumentate au dus la aplicarea greşită a principiului ierarhiei actelor normative, a principiului proporţionalităţii, precum şi a normelor de drept material privind tehnica legislativă.

A mai arătat recurentul că, referitor la principiul ierarhiei actelor normative, instanţa de fond a aplicat în mod greşit normele de drept material, întrucât reclamantul nu a contestat niciodată competenţa guvernului de a stabili condiţiile în care sunt decontate medicamentele. Reclamantul a arătat modul în care aceste condiţii reglementate de organul competent duc la o îngrădire nejustificată a dreptului la gratuitatea serviciilor medicale prevăzut de statutul magistraţilor, iar guvernul nu poate emite o reglementare care să genereze un caracter derizoriu al unei prevederi legale.

În continuare, recurentul a reluat susţinerile din cererea de chemare în judecată şi a concluzionat că art. 2 şi art. 9 lit. q) din H.G. nr. 762/2010 stabilesc nişte norme disproporţionate care nu numai că blochează exercitarea dreptului, dar şi creează confuzie în sarcina beneficiarului care, în loc să meargă pe procedura reglementată de CNAS ca şi cum nu ar avea niciun drept suplimentar, îşi exercită dreptul reglementat de art. 79 din Legea nr. 303/2004 şi în final le pierde pe amândouă.

4. Apărările intimaţilor

Intimatul-intervenient Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea parţială a H.G. nr. 762 din 2010, respectiv art. 2 şi art. 9 lit. q) din H.G. nr. 762 din 2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei.

Soluţionând cauza, curtea de apel a respins excepţia lipsei de interes, a respins acţiunea ca nefondată şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Ministerul Justiţiei, în interesul pârâtului Guvernul României.

Recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Preliminar, cu privire la paragrafele reluate în mod fidel din cererea de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că nu se impune examinarea acestor susţineri, întrucât ele au fost deja analizate de instanţa de fond, iar exercitarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti presupune formularea unor critici concrete de nelegalitate cu privire la hotărâre, iar nu preluarea susţinerilor din cererea de chemare în judecată, care au format obiectul analizei primei instanţe.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanţei de control judiciar, în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond sau de instanţa de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, în soluţionarea căii de atac a recursului, instanţa nu poate proceda la o reanalizare a susţinerilor din cererea de chemare în judecată, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate ce trebuie menţionate în cererea de recurs, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ. care stabilesc că cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a invocat contradicţia între aspectele reţinute de prima instanţă în considerentele hotărârii atacate, precum şi faptul că aceasta a folosit afirmaţii neargumentate.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a apreciat că acţiunea este nefondată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de aceasta. De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar lipsa motivelor pe care se întemeiază sau existenţa motivelor contradictorii nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentului sunt neîntemeiate.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că dreptul judecătorilor şi procurorilor în activitate sau pensionari, precum şi a soţului sau soţiei şi copiilor aflaţi în întreţinerea acestora, de acordare gratuită de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, reprezintă un beneficiu în plus acordat magistraţilor, în considerarea statutului acestora.

Astfel, în această materie există, pe de o parte, Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii care reglementează dreptul asiguraţilor la un pachet de servicii de bază în condiţiile acestei legi în temeiul contractului-cadru, iar pe de altă parte Legea nr. 303/2004 care a instituit un drept al magistraţilor, şi anume acordarea gratuită de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, cu titlul de beneficiu pentru această categorie, în considerarea statutului acestora.

Gratuitatea de care beneficiază magistraţii constă în suportarea de la bugetul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei a contravalorii contribuţiei personale pentru anumite servicii medicale, astfel cum stabileşte art. 4 din H.G. nr. 762/2010.

În acest context, sunt neîntemeiate criticile recurentului în sensul că H.G. nr. 762/2010 instituie o dublă limitare a dreptului de a beneficia de servicii medicale, pentru magistraţi, prima limitare fiind, în opinia acestuia, cea prevăzută de Legea nr. 95/2006, la care face trimitere H.G. nr. 762/2010, iar a doua limitare fiind prevăzută în condiţiile speciale reglementate de H.G. nr. 762/2010.

Potrivit art. 2 din H.G. nr. 762 din 2010 privind condiţiile de acordare, în mod gratuit, a asistenţei medicale, medicamentelor şi protezelor pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei:

"(1) Categoriile de persoane prevăzute la art. 1 beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, în condiţiile prezentei hotărâri, ale Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările şi completările ulterioare, ale contractului-cadru anual privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate şi ale normelor de aplicare a acestuia.

(2) Aplicarea prevederilor alin. (1) se face în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.".

Totodată, potrivit art. 9 lit. q) din H.G. 762 din 2010 "Serviciile care nu pot fi decontate din bugetul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei sunt:

q) serviciile medicale, medicamentele, materialele sanitare şi dispozitivele medicale la care persoanele prevăzute la art. 1 au dreptul, în mod gratuit, în calitatea lor de asiguraţi în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate din România.".

Potrivit dispoziţiilor art. 79 alin. (8) din Legea 303/2003: "(8) Judecătorii şi procurorii în activitate sau pensionari, precum şi soţul sau soţia şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora beneficiază în mod gratuit de asistenţă medicală, medicamente şi proteze, în condiţiile respectării dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei Ia asigurările sociale.

(9) Condiţiile de acordare în mod gratuit a asistenţei medicale, a medicamentelor şi protezelor sunt stabilite prin hotărâre a Guvernului. Aceste drepturi nu au caracter salarial şi nu se impozitează.".

Astfel, prin H.G. nr. 762/2010 nu a avut loc o încălcare a principiului ierarhiei actelor normative, de vreme ce chiar legiuitorul a acordat Guvernului posibilitatea de a reglementa şi alte condiţii pe lângă cea privind plata contribuţiei la asigurările sociale.

A mai susţinut recurentul că nu a contestat niciodată competenţa guvernului de a stabili condiţiile în care sunt decontate medicamentele, ci a arătat modul în care aceste condiţii reglementate de organul competent duc la o îngrădire nejustificată a dreptului la gratuitatea serviciilor medicale prevăzut de statutul magistraţilor, iar guvernul nu poate emite o reglementare care să genereze un caracter derizoriu al unei prevederi legale.

Cum s-a arătat anterior, sistemul asigurărilor sociale de sănătate reglementat de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii permite oricărui cetăţean asigurat, inclusiv magistraţilor, accesul la un pachet de servicii medicale (de bază), în temeiul contribuţiei achitate la Fondul unic de asigurări sociale de sănătate. Dreptul conferit de art. 79 alin. (8) din Legea 303/2003, privind gratuitatea asistenţei medicale, a medicamentelor şi a protezelor – în anumite condiţii, reprezintă o favoare acordată în plus, care completează pachetul de servicii medicale de bază cuvenit în condiţiile Legii nr. 95/2006, nefiind vorba de drepturi care se exclud reciproc.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 498 din 29 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 498 din 29 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 noiembrie 2022.