Broadcaster's challenge to audiovisual fine rejected as special law excludes general prescription period.

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 19.09.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului contestaţie împotriva Deciziei nr. 390/28.08.2018 emisă de pârât, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei şi exonerarea reclamantei de la plata amenzii în cuantum de 40.000 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1232 din 29 martie 2019 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia, în sensul anulării deciziei contestate şi exonerarea de la plata amenzii aplicate.

În motivarea recursului s-a arătat că sentinţa a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 94 din Legea nr. 504/2002. Astfel, prima instanţă a apreciat că potrivit prevederilor anterior menţionate regimul juridic general al contravenţiilor reglementat de O.G. nr. 2/2001 este aplicabil numai contravenţiilor constatate de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii şi, în consecinţă, per a contrario, contravenţiilor aplicate de Consiliul Naţional al Audiovizualului nu li se aplică acest regim juridic general, nici măcar în ceea ce priveşte prescriptibilitatea aplicării sancţiunii.

O astfel de concluzie, este, în mod evident, eronată, întrucât prescriptibilitatea aplicării sancţiunii prevăzute de lege este regula, atât în materie contravenţională cât şi în materie penală. Excepţia (imprescriptibilitatea) intervine numai în măsura în care ea este reglementată expres. Cum în materie contravenţională o astfel de imprescriptibilitate nu este reglementată, o eventuală stabilire, pe cale de interpretare per a contrario, a imprescriptibilităţii sancţionării contravenţiilor prevăzute de legea audiovizualului, le-ar situa pe acestea în rând cu cele mai grave infracţiuni prevăzute de C. pen.

De fapt, Legea nr. 504/2002 nu conţine, în materia prescripţiei aplicării sancţiunii, nicio normă derogatorie de la dispoziţiile generale cuprinse în O.G. nr. 2/2001, rezultă că dispoziţiie art. 13 sunt aplicabile şi în această materie.

4. Apărările formulate de intimat

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta S.C. A. S.A. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ decizia nr. 390/28.08.2018, prin care pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului a dispus sancţionarea acesteia cu amendă în cuantum de 40.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (5), art. 64 alin. (1) lit. a), b) şi art. 67 din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual.

Fiind învestită cu recursul promovat de reclamantă împotriva soluţiei de respingere a acţiunii, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei vizează exclusiv regimul juridic aplicabil contravenţiilor din domeniul audiovizualului.

Recurenta a apreciat că Legea nr. 504/2002 nu conţine, în materia prescripţiei aplicării sancţiunii, nicio normă derogatorie de la dispoziţiile generale cuprinse în O.G. nr. 2/2001, iar în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 13 din O.G. nr. 2/2001, astfel încât C.N.A. a constatat săvârşirea contravenţiei şi a aplicat amenda având în vedere şi emisiunea din data de14.02.2018, deşi era depăşit termenul de 6 luni prevăzut de textul menţionat.

În urma propriului demers de analiză a dispoziţiilor legale, Înalta Curte constată caracterul nefondat al argumentelor recurentei şi, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, observă că dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 504/2002, invocate de recurentă, reglementează situaţia "contravenţiilor constatate de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii", cărora le sunt aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Astfel, în cuprinsul Legii audiovizualului nu există nicio altă dispoziţie care să facă trimitere la completarea prevederilor sale cu cele ale O.G. nr. 2/2001, fiind menţionate în mod explicit doar cele emise de A.N.R.C. cărora le sunt aplicabile normele generale din materie contravenţională.

Natura specială derogatorie a prevederilor Legii audiovizualului de la dispoziţiile generale ale O.G. nr. 2/2001, rezultă din modul de reglementare, sub aspectul competenţei emiterii deciziilor, a domeniului în care acestea sunt emise, a conţinutului şi a posibilităţii de contestare la instanţa de contencios administrativ.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a stabilit că Legea audiovizualului nr. 504/2002 derogă de la dreptul comun în materia contravenţiilor, respectiv O.G. nr. 2/2001, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant. În acest sens, descrierea şi calificarea faptei contravenţionale, respectiv regimul sancţionator, sunt prevăzute de actele normative care reglementează domeniul audiovizualului.

Completarea unui act normativ special cu dreptul comun se face în mod corespunzător, adică acolo unde legea specială nu reglementează şi cu condiţia ca reglementarea din dreptul comun să nu contravină reglementării speciale, să fie în concordanţă cu sistemul de reglementare din legea specială. Capitolul 7 "Contravenţii şi sancţiuni" din Legea nr. 504/2002 nu face referire la art. 13 din O.G. nr. 2/2001, astfel încât prima instanţă a reţinut, în mod corect, că regimul juridic prevăzut de O.G. nr. 2/2001 nu este aplicabil contravenţiilor din domeniul audiovizualului.

De altfel, Înalta Curte constată că faptele reţinute în cadrul mai multor emisiuni sunt similare, dovedind existenţa unei unităţi de rezoluţie contravenţională specifică unei contravenţii continue, astfel că nu se poate vorbi, în aceste condiţii, de o prescriere a răspunderii contravenţionale.

Sistemul de sancţionare contravenţională prevăzut de Legea nr. 504/2002 este specific naturii faptelor săvârşite în acest domeniu, care fie sunt "uno ictu", fie durează în timp şi sunt consecinţa unei singure rezoluţii, legiuitorul nereglementând un sistem de prescripţie similar celui din art. 13 din O.G. nr. 2/2001, tocmai având în vedere specificul acestor fapte cu caracter contravenţional.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1232 din 29 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2021.