Legality of secondary legislation requiring tenant occupancy for state housing purchase option under Law No. 112/1995

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 2.10.2017, reclamanţii A., B., C., D., E., F. au solicitat, în temeiul art. 8 şi următoarele din Legea nr. 554/2004, anularea articolului 6 din Normele Metodologice nr. 1 din 17 ianuarie 1996 privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, aprobate prin H.G. nr. 20/17.01.1996 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 16/23.01.1996 şi obligarea pârâtului Guvernul României la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 4355 din 29 octombrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererile de intervenţie accesorie formulate de către intervenienţii Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice în interesul pârâtului Guvernul României şi a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F. împotriva pârâtului Guvernul României.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat că prima instanţă a apreciat, în mod greşit, că art. 6 din Normele metodologice nu vine în contradicţie cu dispoziţiile legii nr. 11/1995 şi nici nu încalcă principiul egalităţii în faţa legii sau al aplicării în timp a legii.

Astfel, art. 6 din Normele metodolofice încalcă principiul ierarhiei actelor normative, întrucât în perioada cuprinsă între 17.01.1996, data intrării în vigoare a primei variante a normelor metodologice şi 18.02.1997, momentul intrării în vigoare a variantei modificate, în sarcina chiriaşilor care optau pentru cumpărarea apartamentelor nu a fost instituită şi condiţia ocupării spaţiului la momentul intrării în vigoare a legii, pe când ulterior acestei perioade, respectiv sub incidenţa normelor metodologice modificate, chiriaşii care optează pentru cumpărare trebuie să îndeplinească şi condiţia ocupării spaţiului, condiţie suplimentară celor reglementate de lege.

Având în vedere dispoziţiile art. 4 şi 58 din Legea nr. 24/2000, recurenţii au arătat că dispoziţiile unei legi ordinare, cum este în speţă Legea nr. 112/1995, pot fi modificate, completate, abrogate, republicate, suspendate sau altele asemenea, doar prin acte ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior şi, nicideum, prin hotărâri de guvern, acte normative inferioare.

De asemenea, contrar celor reţinute de prima instanţă, la o simplă lectură a notei de fundamentare şi a avizului Consiliului Legislativ depuse la dosarul cauzei, se observă că acestea nu vizează articolul a cărui nulitate se solicită prin cererea introductivă de face obiectul prezentului dosar.

În opinia recurenţilor, art. 6 din Normele metodologice încalcă şi principiul egalităţii în faţa legii, întrucât se creează regimuri juridice diferite aplicabile chiriaşilor care optează pentru valorificarea dreptului de cumpărare a apartamentelor închiriate, în funcţie de perioadă - la momentul intrării în vigoare a legii, respectiv după adoptarea H.G. nr. 11/1997.

Or, o asemenea diferenţiere de tratament este, în mod cert, discriminatorie, întrucât două persoane aflate în situaţii identice sunt supuse unor conduite diferite, situaţie care este, în mod neîndoielnic, contrară principiului egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, instituit în cuprinsul art. 16 din Constituţia României.

Pe de altă parte, aceleaşi dispoziţii ale art. 6 din Normele metodologice încalcă şi principiul aplicării în timp a legii civile, ca a urmare a faptului că acestea au survenit la o distanţă de aproape un an şi o lună de la data publicării variantei iniţiale, o distanţă de timp superioară celei indicate în varianta de la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Recurenţii au apreciat că Normele metodologice modificate nu pot atribui efecte juridice pe care Legea nr. 112/1995 nu le putea produce, întrucât, în caz contrar se ajunge la situaţia în care contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea condiţiilor perfect valabile prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii contractului, ajung să fie lovite de nulitate absolută ca urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor contestate, pentru neîndeplinirea condiţiei prevăzute de un act normativ intrat în vigoare ulterior încheierii actului.

4. Apărările formulate de intimaţi

Intimatul-pârât Guvernul României şi intimaţii-intervenienţiâ Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice au depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului şi menţinerea ca legală a hotărârii instanţei de fond.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanţii A., B., C., D., E., F. au învestit instanţa de contencios administrativ cu solicitarea de verificare a legalităţii dispoziţiilor art. 6 din Normele Metodologice nr. 1 din 17 ianuarie 1996, privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, aprobate prin H.G. nr. 20/17.01.1996 publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 16/23.01.1996.

Împotriva soluţiei de respingere a acţiunii formulate, reclamanţii au declarat recurs, apreciind că aceasta este rezultatul unei interpretări eronate a dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 sau ale Constituţiei României referitoare la principiile ierarhiei actelor normative, egalităţii în faţa legii şi al aplicării în timp a legii civile.

Analizând punctual susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte constată că Legea nr. 112/1995 a fost adoptată pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, inclusiv a reparaţiei cuvenite foştilor proprietari ai imobilelor preluate de stat în perioada 1945-1989. În egală măsură, legiuitorul a avut în vedere şi protecţia chiriaşilor şi anume protecţia chiriaşilor care deţineau imobilele respective cu contract de închiriere şi care beneficiau de prelungirea de drept a contractului de închiriere, de prevederile legale în vigoare referitoare la construirea unei locuinţe proprii prin sprijinul statului sau de prioritate în atribuirea unei locuinţe din fondul locativ administrat de autorităţile publice locale ori de un drept de opţiune pentru cumpărarea apartamentelor cu plata integrală sau în rate a preţului ş.a.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Lege nr. 112/1995, "Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrată sau în rate a preţului. (...) De prevederile alineatului precedent beneficiază şi chiriaşii care ocupă spaţii locative realizate prin extinderea spaţiului iniţial construit. (...) Chiriaşii care nu dispun de posibilităţi materiale pentru a cumpăra apartamentul în care locuiesc pot să rămână în continuare în spaţiul locativ respectiv, plătind chiria stabilită prin lege."

Ulterior, prin art. 6 din normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 20/1996, cu modificările aduse prin H.G. nr. 11/1997, s-a dispus că "Dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective la data intrării în vigoare a legii."

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, Înalta Curte observă că Legea nr. 112/1995 a fost adoptată în contextul nevoii de protecţie a drepturilor sociale ale chiriaşilor care locuiau în acele apartamente la momentul intrării în vigoare a legii, fiind evident faptul că de beneficiile acestei legi nu puteau profita decât categoriile sociale care intră sub incidenţa domeniului de aplicare a legii şi care au legătură cu situaţiile sociale vizate de legiuitor la momentul adoptării sale şi cu contextul juridic al reglementării problemei proprietăţii existent la acea dată.

Condiţia esenţială a Legii nr. 112/1995 era, aşadar, ca persoana respectivă să deţină calitatea de chiriaş, dovada făcându-se, evident, cu un contract de închiriere valabil încheiat la momentul intrării in vigoare a legii, condiţia ocupării spaţiului fiind prevăzută de la momentul apariţiei legii. De asemenea, necesitatea modificării/completării normelor metodologice realizată prin H.G. nr. 11/1997 a intervenit pentru precizarea cu mai multă claritate a unor situaţii apărute în aplicarea Legii nr. 112/1995.

În acest context, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate susţinerile recurenţilor referitoare la încălcarea principiului ierarhiei actelor normative. H.G. nr. 20/1996 apare ca fiind dată în baza legii, iar prin H.G. nr. 11/1997 se modifică şi se completează Normele aprobate prin H.G. nr. 20/1996, iar nu Legea nr. 112/1995. Condiţia ocupării spaţiului a fost avută în vedere încă de la momentul elaborării legii, astfel că precizarea făcută prin H.G. nr. 11/1997 nu a adăugat la lege.

Dispoziţiile art. 6 din Norme nu sunt contrare legii în a cărei aplicare au fost date şi nu încalcă principiul ierarhiei actelor normative. Ele explicitează o prevedere referitoare la sfera chiriaşilor avuţi în vedere de Legea nr. 112/1995, iar sintagma "ocuparea spaţiului nu reprezintă o condiţie suplimentară impusă prin mormele metodologice, ci o clarificare unei stări de fapt/a unei condiţii specifice contractului de închiriere - folosinţa/ocuparea spaţiului. Condiţia esenţială a Legii nr. 112/1995 era ca persoana respectivă să deţină calitatea de chiriaş, dovada făcându-se evident, printr-un contract valabil de închiriere a acelui apartament, astfel că nu se poate susţine că la momentul apariţiei legii nu a fost instituită condiţia ocupării spaţiului.

Înalta Curte nu poate primi nici argumentele recurenţilor referitoare la nerespectarea principiului egalităţii în faţa legii şi constată că sfera persoanelor care au dreptul să dobândească proprietatea asupra locuinţelor deţinute cu chirie şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească acestea sunt reglementate de Legea nr. 112/1995, iar nu de Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 20/1996, astfel încât pretinsa inechitate/discriminare faţă de categoria persoanelor care nu aveau calitatea de chiriaşi ai imobilelor la momentul apariţiei legii ar putea fi, cel mult, rezultată din cuprinsul Legii nr. 112/1995 şi nu al normelor metodologice în discuţie.

Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor recurenţilor, Înalta Curte observă că instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că nu se poate vorbi despre o încălcarea a principiului aplicării în timp a legii civile, câtă vreme dispoziţiile contestate din normele metodologice nu modifică şi nu completează legea, ci doar explicitează prevederi ale acesteia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva sentinţei nr. 4355 din 29 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2021.