Recusal dismissal: rejection of party’s procedural motions does not establish judicial partiality under Art. 42 CPC or Art. 6 ECHR

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Încheierea atacată

Curtea de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din data de 23 iunie 2022, a respins cererea formulată în şedinţă publică la termenul din data de 16.06.2022, de către petenta SC "A." S.A., prin avocat, în cauza înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi sub nr. x/2022, de recuzare a membrilor completului de judecată 2R – contencios administrativ şi fiscal alcătuit din judecătorii: B., C. şi D..

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., prin două memorii distincte (cel de-al doilea memoriu completând motivele din primul memoriu), invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.,

2.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (invocat în cel de-al doilea memoriu de recurs – motive suplimentare), recurenta a apreciat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a interpretat şi aplicat în mod greşit normele de drept procesual, atât din perspectiva neargumentării opţiunii soluţionării cererii de recuzare fără audierea magistraţilor recuzaţi şi/sau a părţilor din dosar, cât şi din cea a analizării şi aplicării greşite a ipotezelor legale concrete invocate în fundamentarea cererii de recuzare.

Astfel, instanţa nu a argumentat de ce a soluţionat cererea de recuzare fără a da curs dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., cu privire la oportunitatea audierii magistraţilor recuzaţi şi/sau a părţilor din proces, apreciind recurenta că necesitatea audierii rezultă din complexitatea cauzei şi faptul că există indicii veritabile cu privire la soluţionarea arbitrară a solicitării de recuzare având în vedere că încheierea atacată nu face nici măcar o trimitere succintă cu privire la dispoziţiile legale ce privesc administrarea de probe suplimentare în cadrul judecaţii cestei cereri.

Totodată, a susţinut că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare

a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 (instanţa şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia în cauza pe care a fost desemnată să o judece) şi pct. 13 (atunci când există alte elemente ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa) din C. proc. civ.

Pe fondul motivelor pentru care a fost formulată cererea de recuzare, recurenta a arătat că îşi menţine toate argumentele de imparţialitate invocate în cererea de recuzare, apreciind că ambele motive ce fundamentează respectiva cerere sunt deopotrivă incidente.

În ceea ce priveşte motivul de incompatibilitate prevăzut în art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., invocat, a arătat că, pe lângă inexistenţa vreunei motivări privind neincidenţa sa şi netemeinicia înlăturării cazului de incompatibilitate vizat astfel de legiuitor, susţine ca motiv de recuzare insuficienţa garanţiilor obiective pe care trebuie să le asigure instanţa, indicii ce rezultă din modul în care a decurs şedinţa de judecată, or, liberul acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil impun puterii judecătoreşti o conduită solemnă, lipsită de orice suspiciune de subiectivism, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

2.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (invocat în ambele memorii de recurs), recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare nu a procedat la o veritabilă motivare a soluţiei de respingere a acesteia, respectiv nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi conţine motive contradictorii.

Astfel, a arătat că nu rezultă din dispozitiv şi nici din considerente dacă cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă, conform art. 47 din C. proc. civ., ca neîntemeiată sau ca nefondată în temeiul art. 51 alin. (1) din acelaşi cod şi, în plus, conţine elemente contradictorii, întrucât în considerente apare menţiunea că urmează să fie respinsă cererea pentru motivele expuse succint, or motivarea trebuie făcut pe larg, nu "succintă".

În opinia părţii, o motivare implicită a unor capete de cerere sau cereri adiţionale ori incidentale, nu poate fi considerată ca fiind corespunzătoare exigenţelor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., la care a făcut referire, dat fi­ind faptul că în dispozitiv trebuie să se regăsească soluţia dată fiecărei cereri care a constituit cadrul obiectiv al judecăţii, iar instanţa trebuie să arate în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, referirea generică la probele administrate, fără a indica în ce constau acestea, nefiind suficientă pentru a satisface standardele normei, aşa cum nu este suficientă nici o motivare sumară.

Totodată, recurenta a reiterat critica privind incidenţa motivelor invocate în cererea de recuzare (art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ.), apreciind că niciunul dintre aceste motive nu a fost cercetat de către completul desemnat să judece această cerere, care a fost apreciată ca fiind nefondată, deşi chiar din motivarea încheierii de la termenul din 16.06,2022 rezultă îndeplinirea tezelor legale de care se prevala şi la care a trimitere, cu toate acestea instanţa s-a limitat strict la a menţiona că, la termenul din 16.06.2022, magistraţii însărcinaţi cu soluţionarea cauzei au respins motivat criticile succesive.

Aşadar, din raţionamentul instanţei lipseşte motivarea privind îndepărtarea susţinerilor formulate, nu s-a făcut nicio trimitere cu privire la faptul ca reclamanta procedase inclusiv la contestarea modului de alcătuire al completului de judecată, precum şi a actelor administrative care privesc modalitatea de formare a completului de judecată, neprocedând la analiza criticilor punctuale invocate, ci doar s-a rezumat la indicarea unor considerente generale, contrar art. 425 din C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Făcând trimitere la art. 53 din C. proc. civ., care reglementează căile de atac în materie, recurenta a apreciat că cererea de recuzare nu poate fi respinsă motivată în drept de articolul care conţine prevederi referitoare la calea de atac în cazul respingerii unei astfel de cereri.

2.2. În dezvoltarea motivului de casare încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (invocat în primul memoriu de recurs), recurenta a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cererii de recuzare, cu trimitere la prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţie.

Recurenta a reluat situaţia de fapt, arătând că la termenul din 16.06.2022, în Dosarul nr. x/2022 al Curţii de Apel Galaţi, a formulat mai multe cereri care tindeau la soluţionarea corectă a cauzei (atât a cererii principale formulate, cât şi a cererii reconvenţionale) respectiv: (i) excepţia de nelegalitate a celor două Hotărâri ale Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Galaţi nr. 82/8.11.2021 şi nr. 6/16.02.2022 (cu citarea în cauză a emitentului celor două acte contestate), (ii) excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată, (iii) cerere de suspendare a judecăţii cauzei în vederea soluţionării cauzei penale nr. 147/P/2022 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanta, (iv) cerere de acordare a unui nou termen de judecată în vederea soluţionării Dosarului nr. x/2017 al Înaltei Curţi şi (v) excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 82/1993, modificată prin Legea nr. 69/1996, cereri care, deşi argumentate, au fost respinse de instanţă la termenul de judecată din data de 16.06.2022.

Astfel, apreciind că prin continuarea judecăţii este încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, recurenta a arătat că a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, care însă a fost respinsă prin încheierea recurată.

Potrivit recurentei, cererea de recuzare îndeplineşte cerinţele enunţate de către art. 47 din C. proc. civ., arătând că a criticat împrejurarea că magistraţii instanţei de recurs au respins o serie de cereri ale sale, evocând argumentări lacunare şi superficiale, de natura a lasă de înţeles şi soluţia pe care urmează a o pronunţa legat de cererea de recurs (în fond), născându-se în mod întemeiat îndoieli cu privire la lipsa de imparţialitate a magistraţilor, motiv pentru care a apreciat că sunt incidente prevederile invocate în acest sens.

A susţinut că prin încheierea atacată instanţa de recurs a reţinut că, potrivit încheierii de şedinţă din 16.06.2023, instanţa a respins motivat, în timpul şedinţei, cererile succesive formulate de recurentă, nefiind motive veritabile de recuzare

Or, contrar celor reţinute de instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare, situaţia este diametral opusă, pentru că soluţiile cu privire la cererile sale nu au fost motivate, simpla analiză a argumentelor pentru care au fost respinse cererile sale evidenţiază caracterul nefondat al soluţiilor de respingere, pentru că aspectele invocate în cadrul excepţiei de nelegalitate ţin chiar de legala constituire a completului de judecată, aşadar, deci ţin de fondul cauzei, iar excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor citate, de asemenea, are legătură cu cauza, cum de altfel şi celelalte cereri formulate au fost justificate.

În concluzie, recurenta a apreciat că este îndreptăţită a bănui o lipsă de imparţialitate din partea instanţei, concluzie la care nu a ajuns şi instanţa învestita cu cererea de recuzare, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate cu privire la cererea de recuzare formulată şi, pe fond, admiterea acestei cereri şi desfiinţarea tuturor (eventualelor) actelor efectuate consecutiv acestei cereri.

4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi Consiliul Judeţean Tulcea şi Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Tulcea au invocat excepţia tardivităţii formulării motivelor de recurs suplimentare şi, pe fond, au solicitat respingerea recursului.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării motivelor suplimentare de recurs (prin cel de-al doilea memoriu), se constată că nu este întemeiată, acestea fiind depuse cu respectarea termenului prevăzut de lege în raport cu data accesării/comunicării hotărârii pronunţate pe fondul cauzei (08.08.2022).

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. şi recurenţii - pârâţi Consiliul Judeţean Tulcea şi Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Tulcea au atacat cu recurs sentinţa civilă nr. 455/07.10.2021 pronunţată de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. x/2017.

La termenul de judecată din data de 16.06.2022, recurenta-reclamantă a formulat cerere de recuzare a întregului complet şi drept urmare instanţa a amânat pronunţarea succesiv la 30.06.2022, respectiv la 08.07.2022 pentru soluţionarea acestei cereri şi pentru a da posibilitatea părţilor să depună la dosar concluzii scrise.

Prin încheierea din data de 23 iunie 2022, Curtea de Apel Galaţi a respins cererea formulată de recurenta-reclamantă privind recuzarea membrilor completului de judecată 2R – contencios administrativ şi fiscal alcătuit din judecătorii: B., C. şi D..

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

1.1. Referitor la motivul de casare pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul

de procedură civilă se constată că nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta a apreciat că instanţa învestită cu soluţionarea cererii de recuzare a interpretat şi aplicat în mod greşit normele de drept procesual, neargumentând de ce a soluţionat cererea de recuzare fără a da curs dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., cu privire la oportunitatea audierii magistraţilor recuzaţi şi/sau a părţilor din proces şi că există indicii veritabile cu privire la soluţionarea arbitrară a solicitării de recuzare având în vedere că încheierea atacată nu face nici măcar o trimitere succintă cu privire la dispoziţiile privind administrarea de probe suplimentare.

Contrar susţinerilor recurentei, se constată că încheierea atacată nu a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept procesual.

Potrivit art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., "instanţa hotărăşte de îndată, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine, numai dacă apreciază că este necesar. În aceleaşi condiţii, instanţa le va asculta pe părţi".

Din analiza acestor prevederi legale, care reglementează procedura de soluţionare a cererii de recuzare, se observă că nu există o obligaţie a instanţei care soluţionează o cererea de recuzare să audieze judecătorul recuzat, ci doar o opţiune a acesteia în condiţiile în care apreciază necesar să procedeze astfel.

Totodată, acestei instituţii juridice îi este specifică regula soluţionării cererii fără citarea părţilor, aşa încât instanţa ascultă părţile implicate doar dacă consideră necesar.

Aşa fiind, nu i se poate reproşa instanţei faptul că nu a procedat la audierea judecătorilor recuzaţi şi/sau a părţilor din proces, câtă vreme legiuitorul a lăsat la aprecierea instanţei această posibilitate.

Câr priveşte susţinerea în sensul că instanţa nu a făcut trimitere la administrarea de probe suplimentare, de asemenea, se reţine că instanţa nu este obligată să administreze o proba sau alta pe care partea o consideră relevantă pentru soluţionarea incidentului procedural.

În fine, în mod corect s-a reţinut în analiza cererii de recuzare, în raport cu motivele invocate, că nu sunt incidente prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ., fiind respectate, totodată, dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, prin urmare criticile părţii nu atrag incidenţa motivului de casare invocat.

1.2. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susţinut, în esenţă, că încheierea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi conţine motive contradictorii întrucât în considerente apare menţiunea că urmează să fie respinsă cererea pentru motivele expuse succint, or motivarea trebuie făcut pe larg.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul care soluţionat cererea de recuzare a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, încheierea atacată nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, încheierea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei şi au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ., reţinând, în mod corect, că nu sunt incidente aceste prevederi în raport cu motivele invocate, faptul că, potrivit încheierii de şedinţă din data de 16.06.2023, instanţa a fost respins, motivat, în timpul şedinţei, cererile succesive invocate de recurentă (excepţia de nelegalitate, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi cererea de suspendare a judecăţii până la soluţionarea unui alt dosar), a apreciat că nu constituie motive veritabile de recuzare, nici măcar în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., aşa încât nu există motive care să conducă la susţinerea că membrii completului 2 recurs contencios administrativ şi fiscal ar fi imparţiali ori că s-ar fi antepronunţat în privinţa soluţiei asupra recursului.

A mai reţinut instanţa că soluţionarea anumitor cereri ale părţilor în condiţii procedurale reprezintă o prerogativă a judecătorului care este îndrituit să încuviinţeze sau să respingă acele cereri, fără a induce vreunei părţi concluzia că judecătorul şi-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va soluţiona în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli în privinţa sa.

Instanţa care a judecat cererea de recuzare îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Astfel, a demonstrat analiza criticilor şi apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme.

De altfel, se reţine că în soluţionarea incidentului procedural al recuzării instanţa a cercetat numai existenţa unui posibil caz de incompatibilitate în care s-ar regăsi judecătorul cauzei la data formulării cererii de recuzare, nu şi existenţa altor pretinse neregularităţi procedurale, ulterioare şi străine de instituţia recuzării reglementată de normele de organizare judecătorească, pentru care partea poate activa alt mecanism judiciar.

Referitor la susţinerea recurentei, în sensul că nu rezultă în ce temei a fost respinsă cererea de recuzare, instanţa de control judiciar observă, contrar susţinerilor părţii, că respectiva cerere a fost analizată din perspectiva motivelor invocate, trecând, aşadar, de filtrul admisibilităţii.

Totodată, se reţine că motivarea hotărârii răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi lipsit de arbitrariu, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument invocat, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor fiecărei cauze, ea presupunând însă ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Cauza Ruiz Torija contra Spaniei).

În cauză, examinarea motivelor invocate prin cererea de recuzare s-a realizat efectiv prin analizarea acestora de judecătorii învestiţi cu soluţionarea cererii, inclusiv prin raportare la respectarea dreptului la un proces echitabil, aşa cum este el consacrat de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la jurisprudenţa CEDO invocată de parte, şi prin analizarea în concret a motivelor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 din C. proc. civ.

În fine, se mai reţine, din interpretarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ("Justiţia este… imparţială şi egală pentru toţi" - dispoziţie legală în vigoare în perioada de referinţă) că în favoarea judecătorului recuzat operează prezumţia de imparţialitate, astfel că partea care invocă prevederile sus-menţionate ale legii procesuale trebuie să facă dovada contrară acestei prezumţii.

În acest sens este şi interpretarea Curţii Constituţionale care, prin Decizia nr. 386/2021 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., a statuat că "includerea la pct. 13 şi a "altor elemente" care pot naşte îndoieli cu privire la imparţialitate reprezintă o veritabilă normă de protecţie a persoanei care formulează cererea de recuzare, prin lărgirea sferei cazurilor de incompatibilitate cu orice alte elemente concrete care pot fi probate, de către persoana interesată, de natură a prilejui îndoieli asupra imparţialităţii judecătorului".

În mod similar, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil ce implică imparţialitatea judecătorului cauzei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mai multe rânduri că imparţialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară (cauza Hauschildt c. Danemarcei, 24 mai 1989, par. 47).

Faptul că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.

1.3. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauză, recurenta a invocat aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cererii de recuzare, cu trimitere la prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţie, faţă de faptul că soluţiile cu privire la cererile sale nu au fost motivate, simpla analiză a argumentelor pentru care au fost respinse respectivele cereri, evidenţiază, în opinia acesteia, caracterul nefondat al soluţiilor de respingere.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de control judiciar constată că, în speţă, au fost interpretate şi aplicate în mod corect prevederile legale invocate.

Astfel, aşa cum s-a arătat în analiza motivului de casarea anterior, în mod corect instanţa care a judecat cererea de recuzare, a reţinut că soluţionarea anumitor cereri ale părţilor în condiţii procedurale reprezintă o prerogativă a judecătorului care este îndrituit să încuviinţeze sau să respingă acele cereri, fără a induce vreunei părţi concluzia că judecătorul şi-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va soluţiona în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli în privinţa sa, aşa încât nu sunt întrunite prevăzute art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ.

Aşadar, instanţa de judecată are obligaţia de a soluţiona pricina raportându-se strict la normele legale şi situaţia de fapt dedusă judecăţii, apreciind totodată asupra utilităţii şi necesităţii admiterea unor cereri formulate sau administrării unor probe solicitate de părţile din proces.

Or, faptul că cererile succesive formulate de recurentă la termenul de judecată din data de 16.06.2023 au fost respinse motivat nu constituie motive de recuzare în sensul prevederilor legale invocate.

Altfel spus, în raport cu semnificaţia juridică a instituţiei recuzării şi faţă de criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, respingând motivat anumite solicitări ale părţi, nu îl plasează pe judecător implicit într-o situaţie de incompatibilitate, nefiind decelate indicii care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa, cum corect a sesizat instanţa care a soluţionat cererea de recuzare.

Or, respingerea unei anumite cereri, inclusiv neîncuviinţarea administrării unei anumite probe, sunt măsuri procedurale ce pot fi dispuse în condiţii legale, fără a induce vreunei părţi concluzia că judecătorul şi-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va soluţiona în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Din această perspectivă este relevantă jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 558/2014), în care, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitor la imparţialitatea judecătorului, s-au reţinut următoarele:

"19. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, […], reiterând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparţialitatea magistratului, ca şi garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47).

20. Analizând art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că judecătorii se bucură de prezumţia constituţională de imparţialitate, aceasta fiind ataşată statutului lor profesional. Această prezumţie poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţiile în care se demonstrează lipsa imparţialităţii subiective sau obiective a judecătorului."

Totodată, potrivit art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege".

În jurisprudenţa Comisiei sau a Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că existenţa imparţialităţii în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar şi conform unui test obiectiv, vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanţii pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privinţă (cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989).

Relativ la demersul obiectiv exigenţa imparţialităţii în sensul art. 6 par. 1 din Convenţie presupune ca încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părţilor şi publicului este esenţială şi decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparţialitate să poată fi justificate în mod rezonabil.

Imparţialitatea subiectivă presupune că niciun membru al instanţei nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecţie. Judecătorul nu trebuie să aibă niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte. Demersul subiectiv de a determina imparţialitatea judecătorului ar însemna, deci, a determina convingerea personală a judecătorului pe parcursul judecăţii şi în modul de soluţionare a unei cauze concrete. Imparţialitatea subiectivă pune în discuţie aşadar "forul interior" al judecătorului.

Ambele criterii trebuie să convingă un observator exterior şi obiectiv că imparţialitatea judecătorului cauzei nu ar putea fi afectată, iar posibilitatea de a formula cerere de abţinere reprezintă un remediu legal pentru astfel de situaţii, pe lângă cele asigurate părţii interesate (recuzarea sau cererea de strămutare).

În cauză, motivele de incompatibilitate invocate de autorul cererii de recuzare sunt reprezentate de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situaţii:

1. când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5), nu îl face pe judecător incompatibil;

(...) 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa".

Înalta Curte, analizând criticile formulate, constată că aspectele invocate de autorul cererii de recuzare nu atrag incidenţa motivelor de incompatibilitate prevăzute de dispoziţiile citate, cum în mod just a apreciat şi instanţa care a soluţionat cererea de recuzare.

Raţiunea dispoziţiilor legale privitoare la recuzare este aceea de a înlătura orice suspiciune asupra imparţialităţii, care trebuie să guverneze judecata magistratului învestit cu soluţionarea pricinii, însă motivele invocate, aşa cum s-a arătat, nu atrag incidenţa dispoziţiilor legale menţionate pentru că aspectele învederate nu reprezintă elemente din care să se poată naşte în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorilor recuzaţi.

Or, respingerea unor cereri şi solicitări ale părţii nu este de natură a conduce la existenţa acestui caz de incompatibilitate, textul legal analizat impunând existenţa unor îndoieli privitoare la imparţialitate care să poată fi justificate în mod rezonabil, iar nu speculativ.

De altfel, cu ocazia soluţionării unei cereri de recuzare nu se pot face aprecieri cu privire la corectitudinea admiterii sau respingerii unor cereri sau cu privire la modul de dezlegare de către instanţa de judecată a unor chestiuni invocate în cadrul litigiului. Cu toate acestea, în motivarea soluţiei de respingere a cererilor formulate de parte nu se sesizează vreun motiv de imparţialitate din partea judecătorilor recuzaţi, iar pentru eventualele greşeli de judecată cu privire la modul de soluţionare a cererilor partea are la îndemână alt mecanism judiciar.

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, soluţionarea cererii de recuzare reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva încheierii din data de 23 iunie 2022 a Curţii de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal., ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.