Judicial salary equalization and procedural capacity of the budget authority to pay wage differences

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2020 din data de 21.01.2020, reclamanţii A., în nume propriu şi pentru reclamanţii B. B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti, ca prin hotărârea ce veţi pronunţa, să se dispună:

1. obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei prin Ministrul Justiţiei să emită ordine prin care să dispună recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006);

2. obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentat de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare calculată cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 09.04.2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 122 pronunţată la 10 noiembrie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, invocată prin întâmpinare, în raport de capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la plata diferenţelor salariale solicitate prin acţiune.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 09.04.2015 - 21.01.2017, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, prin întâmpinare, şi a respins acţiunea în ceea ce priveşte recunoaşterea şi plata drepturilor salariale solicitate pentru această perioadă ca fiind prescrisă.

A admis, în parte, actiunea formulată de reclamanţii A., în nume propriu şi pentru reclamanţii B. B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, şi Curtea de Apel Bucureşti.

A obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită reclamanţilor noi ordine de încadrare începând cu data de 21.01.2017 şi în continuare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare de 19,000.

A obligat pârâţii la plata către reclamanţi începând cu data de 21.01.2017 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plătii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 122 din 10 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Sub un prim aspect se critică hotărârea pe considerentul că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în raport de Decizia nr. 13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat că interesul atragerii în proces şi a ordonatorului principal de credite pe motiv că ar reprezenta o garanţie a executării obligaţiei de plată ce revine instituţiei/autorităţii publice cu care este stabilit raportul de serviciu, nu este unul legitim, câtă vreme atribuţiile prevăzute de lege în materia repartizării creditelor bugetare, alocării şi stabilirii destinaţiei acestora nu cuprind o obligaţie de garanţie sau de despăgubire a ordonatorului principal de credite, care să constituie fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii.

Prin urmare, cererile având ca obiect pretenţii de ordin bănesc formulate de personalul instanţelor de judecată nu sunt întemeiate în ceea ce priveşte atragerea în proces a Ministerului Justiţiei numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite.

Printr-o altă critică, se susţine că soluţia instanţei de fond este eronată având în vedere că în prezenta cauză se solicită emiterea unui nou ordin cu luarea în considerare a coeficientului 19,000, iar dosarul menţionat are ca obiect recalcularea şi plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19,000.

Susţine recurentul că prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, încuviinţarea solicitării reclamanţilor prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituite prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge astfel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă ÎCCJ.

Pe de altă parte, se susţine că instanţa de fond nu a administrat probe din care să rezulte că la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 exista vreo indemnizaţie stabilită în funcţie de coeficientul de multiplicare 19,000 şi la care să se raporteze în mod concret. Acest coeficient de încadrare nu a fost inclus niciodată în indemnizaţia de încadrare, având în vedere că prin cererile de chemare în judecată nu s-a solicitat stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii DNA şi DIICOT, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzător procurorilor DNA şi DIICOT. Prin urmare, nefiind făcută nicio analiză care să privească o modificare/majorare a indemnizaţiilor de încadrare faţă de cele stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006, despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare.

În ce priveşte starea de discriminare, invocă recurentul Decizia CJUE pronunţată în cauza C-310/10 Agafiţei contra României prin care s-a statuat că nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000 criteriul categoriei socioprofesionale, respectiv de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocupaţia forţei de muncă.

Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Prin urmare acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia 794/2016 a Curţii Constituţionale a României nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor prevăzute de 2,5,11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Se mai susţine că obligarea Ministerului Justiţiei de a emite ordin de stabilire a indemnizaţiilor reclamanţilor şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017 este nelegală în condiţiile în care prin dispoziţiile art. 1 alin. (3) din acest act normativ se dispune că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămnân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege".

Concluzionând, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

3.2. Împtriva hotărârii judecătoreşti anterior menţionată au declarat recurs incident reclamanţii M., II., N., NN. şi KK. prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate în limita soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune pentru perioada 09.04.2015 – 21.01.2017.

Susţin recurenţii reclamanţi că deşi dispoziţiile art, 171 alin. (3) din Codul muncii şi art. 2500, art. 2517 şi art. 2524 din C. civ. instituie un termen de prescripţie de 3 ani care curge de la data la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului, mai exact de când dreptul salarial era datorat, totuşi invocarea acestor dispoziţii legale nu determină efectul vizat de pârâtul Ministerul Justiţiei.

În acest condiţii, Ministerului Justiţiei îi revenea obligaţia de a pune în executare toate normele juridice relevante în materia salarizării judecătorilor inclusiv art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea 71/2015, dar şi art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 cunoscând nivelul maxim de salarizare cuvenit fiecărei categorii de judecători. Prin urmare, nu părţile reclamante erau cele care deţineau în orice moment informaţia privind drepturile salariale acordate altor judecători prin diverse hotărâri judecătoreşti ca urmare a diferitelor conduite omisive ale Ministerului Justiţiei în executarea conformă a legii în materie, ci pârâtul Ministerul Justiţiei, reclamanţii putând cel mult cunoaşte întâmplător faptul beneficierii de către alţi judecători de drepturi salariale în cuantum superior ca urmare a pronunţrăii unor hotărâri judecătoreşti de sancţionare a conduitei omisive sau greşite a Ministerului Justiţiei în aplicarea legii.

Invocă recurenţii sentinţa civilă nr. 230/F-CONT/17.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, rămasă definitivă prin respingerea recursului formulat de Ministerul Justiţiei prin care a fost admisă în parte inclusiv cererea formulată de reclamanţi fiind obligat Ministerul Justiţiei să emită ordine de salarizare în favoarea reclamanţilor cu o indemnizaţie de încadrare recalculată începând cu data de 09.04.2015 potrivit art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată prin şi completată prin Legea 71/2015, ţinând cont de vechimea în profesie şi în muncă, de studii, de gradul profesional şi funcţia îndeplinită în cadrul instanţei respectiv a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să vireze, şi pe pârâta Curtea de Apel Bucureşti să plătească sumele reprezentând diferenţele între remuneraţiile plătite reclamanţilor începând cu data de 09.04.2015 şi cea la care erau îndreptăţiţi potrivit art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, şi susţin că această hotărâre are efect întreruptiv de prescripţie în condiţiile art. 2537 pct. 2 C. civ. în ceea ce priveşte dreptul reclamanţilor la venitul salarial acordat de O.U.G. nr. 83/2014 astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015.

4. Alte aspecte

La data de 25 mai 2022, recurentul Ministerul Justiţiei a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconsituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin Legea nr. 71/2005) şi a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016) precum şi a dispoziţiilor relevante cuprinse în ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016 în măsura în care aceste dispoziţii sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraţilor a unor drepturi salariale fără să se ţină seama de gradul instanţelor sau parchetelor în cadrul cărora funcţionează magistraţii, cu incălcarea art. 1 alin. (4) şi (5), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României, cerere ce a făcut obiectul dosarului asociat nr. x/2020

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei este fondat în limitele şi pentru considerentele în continuare arătate, iar recursul incident declarat de reclamanţii M., II., N., NN. şi KK. este nefondat, pentru considerentele prezentate în continuare.

În ce priveşte critica din recurs ce vizează greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât Ministerul Justiţiei, Înalta Curte constată că prima instanţă a statuat corect asupra legitimităţii procesuale a autorităţii ministeriale, reţinând că raportul juridic litigios este generat de refuzul emiterii ordinului de salarizare conform solicitării reclamanţilor.

Înalta Curte constată, astfel, că faţă de pârâtul Ministerul Justiţiei prima instanţă a dispus obligarea autorităţii să emită reclamanţilor noi ordine de încadrare, obligaţie care corespunde atribuţiilor sale de ordonator principal de credite, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite. Rezultă că Ministerul Justiţiei are atribuţii şi în emiterea ordinelor privind încadrarea judecătorilor, precum şi stabilirea drepturilor salariale ale acestora, astfel că există identitate între titularul obligaţiei subiective şi persoana chemată în judecată. Prin urmare, sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că acesta are legitimare procesuală pasivă în prezentul litigiu.

Însă în ceea ce priveşte critica din recurs referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere privind obligarea Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, Înalta Curte o găseşte întemeiată.

Aceasta întrucât, calitatea recurentului-pârât de ordonator principal de credite, prevăzută de art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 (în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată) nu cuprinde şi obligaţia de plată a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, ci numai de a dispune toate măsurile ce se impun în vederea asigurării în bugetele proprii şi ale instanţelor a creditelor necesare pentru efectuarea plăţii sumelor stabilite prin titluri executorii.

Având în vedere şi cele statuate în Decizia nr. 13/2016 pronunţată într-un recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă), se poate concluziona că, în privinţa capătului de cerere prin plata diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanţă caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite noi ordine de salarizare pentru reclamanţi.

Din analizarea legislaţiei în materia salarizării pentru perioada 2010-2017 (inclusiv a O.U.G. nr. 27/2006, care stabilea la art. 11 alin. (1) că "Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt salarizaţi potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii (...), iar la art. 40. "(...) Conform pct. 13 de la lit. A) din anexa "Coeficienţii de multiplicare" funcţiei de "procuror" din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi corespunde coeficientul de multiplicare 19,00", Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 83/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017), rezultă că în acest interval de timp nu s-au aplicat nici coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi de Legea nr. 330/2009 şi nici valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Această situaţie privind modalitatea de calcul a indemnizaţiei pentru judecători şi procurori s-a păstrat şi după data de 01.07.2017, data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit art. 38 din acest act normativ: "(1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.(2) Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

În legătură cu actele normative incidente în cauză, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1 din acelaşi act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), în anul 2015 personalul din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială beneficiază de drepturile salariale stabilite conform prevederilor O.U.G. nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015.

La data de 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

« Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia primei instanţe nu contrazice nici aplicarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curţii Consttuţionale a României, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Această decizie consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare, astfel că nu poate fi primită interpretarea dată de recurentul-pârât în sensul că acordarea coeficienţilor corespunzători personalului DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariate la care se referă Decizia nr. 794/2016, nefiind vorba, în opinia sa, despre drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2%, 5%, 11% de la care plecase analiza Curţii Constituţionale.

Prin urmare, chestiunile stabilite de forul constituţional sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, Curtea Constituţională reţinând în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Pe cale de consecinţă, în măsura în care, în cadrul familiei ocupaţionale justiţie existau la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, magistraţi care deţineau aceeaşi funcţie cu cea a reclamanţilor şi îndeplineau aceleaşi condiţii de vechime cu a acestota şi care beneficiau de o indemnizaţie de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,00, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, indemnizaţia de încadrare pentru reclamanţi trebuie să fie stabilită la nivelul maxim aflat în plată.

Se reţine ca fiind incidentă şi Decizia nr. 11/04.05.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii prin care s-a statuat că "(38). Aşadar, prin hotărârile judecătoreşti din prima orientare jurisprudenţială nu s-a tranşat dacă reclamanţii judecători sunt îndreptăţiţi la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., precum în cazul hotărârilor din cea de-a doua orientare, ci s-a făcut doar aplicarea prevederilor legale referitoare la egalizarea indemnizaţiei de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea. (39). Faţă de cele expuse, se constată că hotărârile judecătoreşti ataşate memoriului nu relevă tranşarea aceleiaşi chestiuni de drept, iar împrejurarea că atât instanţele care au admis cererile reclamanţilor, cât şi cele care le-au respins s-au raportat şi la dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 nu infirmă această concluzie."

Nici susţinerea recurentului-pârât în sensul că, prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, admiterea solicitării reclamantului prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, care, pentru motivele anterior expuse, nu poate fi primită, în cauză nefiind vorba despre "o modificare a opţiunii legiuitorului, în sensul contrar reţinut de acesta, afirmând existenţei unui drept care nu mai are temei legal", astfel cum s-a reţinut în decizia nr. .51/2020 a Curţii Constituţionale.

Că este aşa o confirmă şi reţinerea instanţei supreme în Decizia nr. 11/2020 antereferită: "45. Astfel, reclamanţii, susţinând că, în cadrul aceleiaşi funcţii ocupaţionale, hotărâri definitive au acordat altor persoane diferenţe de drepturi salariale faţă de indemnizaţiile care se cuveneau procurorilor D.N.A şi D.I.I.C.O.T., au pretins egalizarea indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea; aşadar, în aceste cazuri, cererile de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispoziţiile din ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, dar şi pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016; discriminarea reglementării a fost invocată din perspectiva expusă, iar cererile au fost fondate şi pe Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Astfel, plecând de la premisa afirmată de către reclamanţi, potrivit căreia coeficienţii de multiplicare în discuţie ar fi fost deja recunoscuţi altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele au examinat discriminarea reglementărilor succesive şi au statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată."

În ce priveşte recursurile incidente formulate de recurenţii reclamanţi M., N., II., KK. şi NN., Înalta Curte va răspunde prin critici comune având în vedere conţinutul identic al acestora.

Reţine Înalta Curte că recursurile incidente formulate sunt nefondate, judecătorul fondului în mod corect a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 09.04.2015 – 21.01.2017.

În acest sens, se constată că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi a fost depusă la data de 21.01.2020, astfel că pentru perioada 09.04.2015 – 21.01.2017 a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune.

Se reţine, că instanţa de fond verificând prescripţia dreptului la acţiune, a determinat în mod corect, în raport cu materia supusă judecăţii, momentul de început al cursului prescripţiei extinctive, reţinând că începutul şi împlinirea termenului prescriptiv sunt strâns legate de naşterea dreptului supus prescripţiei, astfel că prescripţia operează distinct, pentru fiecare parte a salariului lunar neachitat, salariatul fiind în imposibilitatea de a-şi mai exercita dreptul la acţiune privind diferenţele salariale mai vechi de trei ani în raport cu data introducerii acţiunii judiciare.

Susţinerile recurenţilor conform cărora, prin sentinţa nr. 230/F-CONT/17.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, termenul de prescripţie s-a întrerupt, nu pot fi avute în vedere în analiza instanţei de recurs, fiind formulate omisso medio, respectiv nu au fost deduse judecăţii în primă instanţă.

Or, reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere efectele principiul legalităţii căilor de atac, judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate, iar invocarea omisso medio a unor noi motive, neaduse în atenţia primei instanţe, nu este permisă.

În consecinţă, se constată că recursurile incidente sunt nefondate, judecătorul fondului a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ, Înalta Curte va admite recursul formulat de recurentul pârât Ministerul Justiţiei, va casa în parte sentinţa recurată în sensul că va înlătura obligaţia pârâtului Ministerul Justiţiei la plata către reclamanţi începând cu data de 21.01.2017 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plătii efective, şi va respinge ca nefondate recursurile incidente formulate de recurenţii reclamanţi M., N., II., KK. şi NN.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 122 din 10 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată în sensul că înlătură obligaţia pârâtului Ministerul Justiţiei la plata către reclamanţi începând cu data de 21.01.2017 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plătii efective.

Menţine în rest sentinţa atacată.

Respinge ca nefondate recursurile incidente declarate de recurenţii-reclamanţi M., N., II., KK. şi NN. împotriva sentinţei nr. 122 din 10 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2022.