Broadcasting minor's emergency call without protective measures violates audiovisual law and limits freedom of expression

Şedinţa publică din data de 28 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.10.2019 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, în temeiul art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, a solicitat instantei anularea deciziei nr. 841/29.09.2019 privind sancţionarea reclamantei cu amendă în cuantum de 35.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (2) si (5), 66 si 70 din Decizia nr. 220/2011, iar în subsidiar, dacă se va aprecia că nu se justifică anularea Deciziei 841, să se dispună modificarea sancţiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 35.000 RON, fiind disproporţionată în raport cu fapta reţinută, cu sancţiunea transmiterii unei somaţii de intrare în legalitate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 375 pronunţată la data de 09 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare solicită admiterea acţiunii, anularea Deciziei CNA nr. 841/2019 cu consecinţa exonerării recurentei de la plata amenzii acordate în cuantum de 35.000 RON.

În motivarea recursului, a arătat că decizia de constatare şi sancţionare cu amendă nu poate face dovada prin ea însăşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei.

Susţine recurenta că prin difuzarea stenogramelor ce conţineau convorbirile B. cu operatorul sau cu poliţistul de urgenţe 112 la ore la care aveau acces minorii s-a urmărit în principal interesul superior al minorului, postul de televiziune încercând, prin difuzarea acestor materiale, să prevină situaţii similare şi să atragă atenţia autorităţilor cu privire la rapiditatea cu care trebuie să acţioneze în situaţii de urgenţă, când este vorba despre viaţa unei persoane, cât şi atenţia minorilor, astfel încât să nu intre în contact cu persoane necunoscute. Astfel, nu s-a încercat niciun moment ca prin informaţiile furnizate să fie lezate drepturile şi interesele minorilor, ci doar prevenirea apariţiei unor situaţii similare.

Afirmă, totodată, că prin difuzarea acestor stenograme nu s-a prezentat spectatorilor detalii cu privire la comiterea faptelor, sau cu privire la informaţii confidenţiale ce ţineau de conducerea anchetei, fiind prezentată doar conversaţia minorei cu autorităţile, şi susţine că toate posturile de televiziune au difuzat în timp real detalii cu privire la cercetările efectuate de către autorităţi.

Prin urmare, consideră că sancţiunea aplicată este una disproporţionată faţă de gravitatea faptei, fiind în acelaşi timp şi o măsură excesivă întrucât se limitează dreptul la liberă exprimare invocând în acest sens dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât şi un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenţie, fiind totodată un drept individual, parte a libertăţii sprirituale a fiecărui individ, dar şi un drept colectiv ce permite exprimarea.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat arătând că cererea de recurs nu cuprinde niciun motiv concret privind încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, nu aduce niciun argument juridic şi nicio critică în susţinerea cererii cu care a investit instanţa de recurs, ci reia apărările invocate prin cererea introductivă. Arată intimatul că chiar societatea recurentă afirmă că "a prezentat doar conversaţia minorei cu autorităţile" şi ignoră faptul că difuzarea înregistrării originale, reale, la ora 20:00, oră accesibilă minorilor, a fost de natură să-i afecteze psihic şi mental.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Instanţa de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată.

Prin decizia atacată, recurenta-reclamantă a fost sancţionată cu amendă de 35.000 RON, sancţiunea fiind aplicată pentru încălcarea art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 potrivit căruia "Difuzarea în serviciile de televiziune şi de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.".

În vederea protejării minorilor, legiuitorul a instituit anumite condiţii pentru acele emisiuni ce ar putea afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, respectiv impunerea ca difuzarea unor astfel de emisiuni să se facă numai prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, condiţii prin care să se asigure faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Altfel spus, chiar dacă emisiunile sunt difuzate prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, radiodifuzorul are obligaţia de a se asigura că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Norma juridică condiţionează difuzarea unor astfel de emisiuni de obligaţia radiodifuzorului de a se asigura că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

În cauză, se reţine încălcarea de către recurenta reclamantă a dispoziţiilor art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 întrucât la data de 30.07.2019, în cadrul emisiunii Legile Puterii difuzată la ora 20:00 au fost prezentate înregistrările telefonice ale discuţiilor B. cu operatorul sau cu piliţistul de la numărul de urgenţe.

Indiscutabil, înregistrarea pentru care s-a aplicat sancţiunea, constând în redarea vocii unei fete minore aflate într-o situaţie limită, care fusese răpită, bătută şi violată şi apelul acesteia care implora ajutor pentru salvarea vieţii sale, are un impact emoţional de o mare intensitate asupra oricărui telespectator.

Reţine, totodată, Înalta Curte că această situaţie nu a fost contestată de recurentă nici la instanţa de fond, şi nici prin cererea de recurs, însă susţine că difuzarea acestei înregistrări a fost făcută cu scopul de a proteja interesul minorilor, prin atragerea atenţiei autorităţilor cu privire la rapiditatea cu care trebuie să acţioneze în situaţii de urgenţă, cât şi a minorilor astfel încât să nu intre în contact cu persoane necunoscute.

Aceste alegaţii nu pot fi primite în raport de temeiul de drept reţinut în cuprinsul deciziei de sancţionare. În această materie, protejarea interesului minorilor nu reprezintă o obligaţie a cărei modalitate de aducere la îndeplinire să fie lăsată la libera apreciere a radiodifuzorului, dimpotrivă pentru protejarea interesului minorului radiodifuzorul trebuie să respecte dispoziţiile legale în materie, scopul unei astfel de reglementări doar în această situaţie poate fi atins. Cu alte cuvinte, nu radiodifuzorul este cel care stabileşte modalitatea în care interesul minorului este protejat, ci legea, în cauză, legea audiovizualului care impune anumite obligaţii în sarcina radiodifuzorilor în vederea protejării intereselor minorilor.

Pe de altă parte, constată Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, că protejarea interesului minorilor putea fi atins şi prin difuzarea conţinutului înregistrării, fără ca aceasta să cuprindă vocea victimei, care putea fi înlocuită fie de subtitrare, fie prin dublarea cu vocea altor persoane. Modalitatea de difuzare aleasă de reclamantă a avut însă ca scop şi crearea unei emoţii puternice în rândul publicului, deşi avea şi responsabilitatea protejării telespectatorilor minori, cărora programul le era accesibil la acel interval orar.

Nici susţinerile recurentei referitoare la încălcarea dreptului de liberă exprimare nu pot fi reţinute. Pe de o parte, invocarea acestui drept nu poate justifica încălcarea unei dispoziţii legale prin care sunt protejate interesele minorilor, iar pe de altă parte, Înalta Curte consideră necesar a sublinia, fără a afecta importanţa libertăţii presei într-o societate democratică, faptul că libertatea de exprimare, garantată atât de Constituţia României cât şi de Curtea Europeană a Dreptului Omului, este un drept condiţional, şi nu un drept absolut, ceea ce înseamnă că, libertatea presei nu este nelimitată iar ingerinţa statului, sub forma impunerii unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, este permisă.

Dreptul la libera exprimare este un drept constituţional, însă acest drept se exercită până la limita în care începe să afecteze dreptul altor persoane, iar statul prin sancţiunile impuse nu face altceva decât să protejeze drepturile acestor persoane.

Cu alte cuvinte libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi de care presa nu este exonerată, şi care iau o formă particulară atunci când drepturile altora sunt afectate, iar una din regulile de deontologie reglementată de legea audiovizualului este cea care vizează protejarea dezvoltării psihice a publicului minor, regulă ce a fost încălcată de recurenta reclamantă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere şi Directiva 2010/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 10 martie 2010 (Directiva serviciilor mass-media audiovizuale) care la art. 27 prevede:

"(1) Statele membre trebuie să ia măsuri adecvate pentru a garanta că emisiunile de televiziune difuzate de către posturile de televiziune aflate sub jurisdicţia lor nu cuprind programe cu potenţialul de a afecta în mod grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, în special programe care cuprind pornografie sau violenţă nejustificată.

(2) Măsurile stabilite la alin. (1) se extind şi asupra altor programe care prezintă probabilitatea de a afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, cu excepţia cazurile în care prin programarea emisiunilor la anumite ore sau prin orice măsuri tehnice se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective".

Prin urmare, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamantă A. S.A. - în insolvenţă - prin administrator special C. şi lichidator judiciar D. împotriva sentinţei civile nr. 375 din 09 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2022.