Judicial salary reclassification denied by res judicata barring duplicate administrative actions for prior labor litigation outcomes

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 17.02.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E. - în nume propriu şi în calitate de moştenitor al lui F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. şi II. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei, pronunţarea unei hotărâri în următorul sens: 1. obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se dispună reîncadrarea reclamanţilor şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Legea nr. 71/2015, O.U.G.. nr. 20/2016 şi Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13 şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, luând în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 (diferenţe de drepturi salariate în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.) în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii, începând cu 17.10.2015 şi în continuare, pentru viitor; 2. obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata, sub formă de despăgubiri, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizata cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1117 din data de 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. pentru lipsa semnăturii şi a anulat, ca atare, o astfel de cerere.

Totodată, prima instanţă a respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei cu referire la capătul de cerere în despăgubiri, şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii B., C., D., E. - în nume propriu şi în calitate de moştenitor al lui F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. şi II. în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei, ca inadmisibilă.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs principal reclamanţii A., B., C., D., E. - în nume propriu şi în calitate de moştenitor al lui F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. şi II. şi recurs incident pârâtul Ministerul Justiţiei

3.1. Prin recursul principal, recurenţii – reclamanţi au solicitat, invocând cazul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea excepţiilor invocate de pârât şi admiterea acţiunii în contencios administrativ, aşa cum a fost formulată.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenţii – reclamanţi au învederat că printr-o serie de hotărâri judecătoreşti s-a dispus obligarea Ministerului Justiţiei, curţilor de apel şi tribunalelor la plata diferenţelor de drepturi salariale dintre indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. şi drepturile salariale efectiv încasate de reclamanţi, judecători din cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel din ţară, astfel de drepturi câştigate rezultând din aplicarea art. 11 alin. (14) din O.U.G. nr. 27/2006 şi a art. II din Legea nr. 45/2007.

De asemenea, recurenţii au arătat că aceste hotărâri produc efectele şi în prezent, fapt confirmat de existenţa unor hotărâri care lămuresc dispozitivele sentinţelor şi deciziilor de genul celor menţionate anterior, în sensul că efectele lor se întind şi în viitor, dar şi a unor încheieri de încuviinţare a executării silite a acestora.

Din perspectiva chestiunilor dezlegate de prima instanţă, recurenţii au criticat soluţia de anulare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., învederând că o atare cerere a fost semnată încă de la momentul înregistrării sale pe rolul instanţei de judecată.

Recurenţii au argumentat şi în sensul că prima instanţă a respins eronat acţiunea ca inadmisibilă, câtă vreme nu se poate pune problema unei autorităţi de lucru judecat faţă de sentinţa nr. 866/2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, întrucât în cadrul ultimului dosar menţionat nu a fost solicitată şi emiterea unui ordin de către pârât, ci exclusiv reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, luându-se în considerare coeficientul de multiplicare de 19,00 în raport cu funcţiile deţinute sau asimilate potrivit legii.

În opinia recurenţilor, nu există o identitate de obiect, cauză şi părţi între litigiul pendinte şi dosarul nr. x/2018, întrucât cel din urmă dosar a fost înregistrat ca un litigiu de muncă, pe când prezenta cauză vizează un litigiu de drept contencios administrativ, respectiv obligarea la emiterea unui act.

De asemenea, recurenţii au argumentat şi în sensul că existenţa unei obligaţii, ex lege, a Ministrului Justiţiei de a emite ordinul de reîncadrare şi recalculare în raport de cele dispuse prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2018, nu poate fi interpretată ca o pronunţare implicită, în cadrul antereferitului dosar, în acest sens, fiind de notorietate reaua credinţă a pârâtului, care invocă necesitatea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti pentru a putea să procedeze la emiterea ordinelor precum cel a cărui emitere a fost solicitată în cauza pendinte.

3.2. În cauză a formulat recurs incident pârâtul Ministerul Justiţiei, prin care a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei cu privire la plata despăgubirilor, precum şi respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Calea de atac a fost întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acesteia, recurentul – pârât a învederat că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile Cap. I Secţiunea 1, art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c) din Cap. I Secţiunea a 3-a, art. 8 Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017.

De asemenea, evocând atât dezlegările date prin Decizia nr. 60/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, coroborate cu cele statuate prin Decizia nr. 13/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, cât şi repere jurisprudenţiale, recurentul - pârât a apreciat, în esenţă, drept nefondat modul în care prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei pe capătul de cerere privind plata despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Din această perspectivă, recurentul - pârât a invocat o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, a art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi a art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

În opinia recurentului, în cererile având ca obiect pretenţii de ordin bănesc, formulate de către personalul instanţelor de judecată, nu se poate realiza o atragere în proces a Ministerului Justiţiei, numai prin prisma calităţii de ordonator principal de credite a ministrului justiţiei, întrucât tribunatele şi curţile de apel au personalitate juridică proprie, iar raporturile de muncă ale reclamanţilor-recurenţi s-au stabilit cu instanţa angajatoare, astfel că drepturile salariale le sunt datorate, calculate si plătite direct de către aceasta.

A mai arătat recurentul că Ministerul Justiţiei nu s-a aflat în niciun raport juridic cu reclamanţii-recurenţi (de dreptul muncii ori de altă natură), fiind doar parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuţiilor prevăzute de Legea finanţatelor publice nr. 500/2002. Astfel, calitatea de ordonator de credite şi debitor al plăţii drepturilor salariale invocate se regăseşte la nivelul instanţei angajatoare, faţă de care reclamanţii se află în raporturi se serviciu, neavând relevanţă, în speţă, raportul juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite la diferite niveluri ale alocării de fonduri bugetare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, recurentul - pârât Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii – reclamanţi, ca nefondat, şi menţinerea soluţiei pronunţate de prima instanţă asupra aspectelor criticate de aceştia, ca temeinică şi legală.

În esenţă, recurentul – pârât a învederat că prima instanţă a admis în mod corect excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, câtă vreme prin aceasta au fost invocate aceleaşi argumente precum cele evocate prin acţiunea ce a fost soluţionată în cadrul dosarului nr. x/2018, între cauza pendinte şi cea anterior menţionată existând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză care împiedică o a doua judecată a aceloraşi aspecte.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor

5.1. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 20 iulie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

5.2. Prin adresa emisă la data de 31 martie 2021 şi comunicată recurenţilor – reclamanţi la data de 6 aprilie 2021 s-a solicitat acestora depunerea cererii de recurs semnată de toţi recurenţii – reclamanţi, inclusiv de D., G., Q., R., T., W., X. şi CC..

5.3. Prin încheierea de şedinţă din data de 13 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererea formulată de recurenta-reclamantă P. în nume propriu şi pentru ceilalţi 33 de reclamanţi (A., B., C., D., E. - în nume propriu şi în calitate de moştenitor al lui F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. şi II.) privind preschimbarea termenului de judecată acordat la 19 octombrie 2022, în dosarul nr. x/2020.

5.4. În conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificat şi completat, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a format dosarul asociat nr. x/2020, având drept obiect cererea formulată la data de 23.09.2022 de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) şi a art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016) precum şi a dispoziţiilor art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 20/2016 şi art. I pct. 1 O.U.G. nr. 43/2016, cu termen de judecată la data de 19 octombrie 2022.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra excepţiei nulităţii recursului declarat de reclamanţii D., G., Q., R., T., W., X. şi CC.

Examinând, cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanţii D., G., Q., R., T., W., X. şi CC. pentru lipsa semnăturii, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: (…) e) semnătura părţii sau a mandatarului părţii în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic. Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. De asemenea, potrivit prevederilor art. 148 C. proc. civ., orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni esenţiale, "şi semnătura˝ iar potrivit art. 196 alin. (2) din acelaşi cod, lipsa semnăturii se poate acoperi în tot cursul judecăţii (…).

Totodată, art. 268 din C. proc. civ., având denumirea marginală "Rolul semnăturii", dispune: "(1) Semnătura unui înscris face deplină credinţă, până la proba contrară, despre existenţa consimţământului părţii care l-a semnat cu privire la conţinutul acestuia(...). (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condiţiile prevăzute de lege."

Prin urmare, întrucât semnătura are rolul de a atesta voinţa părţii cu privire la conţinutul înscrisului pe care l-a semnat, ea trebuie să fie aplicată pe toate actele înregistrate la dosarul instanţei de judecată.

Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, deşi în cuprinsul cererii de recurs formulată în cauză de recurenţii - reclamanţi sunt indicaţi drept titulari ai căii de atac şi recurenţii D., G., Q., R., T., W., X. şi CC., memoriul de recurs nu conţine şi semnătura acestora.

De asemenea, Înalta Curte menţionează că prin adresa emisă la data de 31 martie 2021 şi comunicată recurenţilor – reclamanţi la data de 6 aprilie 2021 s-a solicitat acestora depunerea cererii de recurs semnată de toţi recurenţii – reclamanţi, inclusiv de D., G., Q., R., T., W., X. şi CC..

Întrucât până la termenul de judecată acordat în cauză, sus indicaţii recurenţi - reclamanţi nu au îndeplinit obligaţia stabilită în sarcina lor, nu au comunicat instanţei un exemplar semnat al recursului şi nici nu au procedat la semnarea exemplarului aflat la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că, în ceea ce îi priveşte pe recurenţii D., G., Q., R., T., W., X. şi CC., nu sunt întrunite condiţiile de formă ale recursului, prevăzute de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. e), art. 148 şi art. 196 C. proc. civ., recursul necuprinzând semnătura părţilor, care trebuie aplicată pe actele procesuale depuse la instanţele de judecată.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanţii D., G., Q., R., T., W., X. şi CC. împotriva sentinţei civile nr. 1117 din data de 6 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru lipsa semnăturii.

III. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de normele legale incidente, Înalta Curte constată că atât recursul principal declarat de reclamanţii P., A., B., C., E. - în nume propriu şi în calitate de moştenitor al lui F., H., I., J., K., L., M., N., O., S., U., V., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., GG., HH. şi II., cât şi recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

1. Din perspectiva recursului principal, cu titlu prealabil şi în scopul clarificării limitelor învestirii instanţei de control judiciar, Înalta Curte reţine că, prin criticile expuse în memoriul căii de atac exercitate, recurenţii – reclamanţi au învestit instanţa de recurs exclusiv cu analiza următoarelor chestiuni de nelegalitate:

a. Dezlegarea dată de prima instanţă chestiunii semnării cererii de chemare în judecată de către reclamanta A.;

b. Dezlegarea dată de prima instanţă chestiunii incidenţei efectului negativ al lucrului judecat (în sensul art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) ataşat sentinţei civile nr. 866/22.05.2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia I Civilă în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia civilă nr. 2805/11.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia I Civilă, chestiune privită, însă, doar din perspectiva îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor necesare generării unui astfel de efect în cauza pendinte.

Construcţia frazeologică "...pe care, întrucât nu ne-a fost comunicată încheierea de amânare a pronunţării, nu ştim dacă instanţa a invocat-o în condiţii procedurale" din paragraful secund al filei a doua a memoriului de recurs, nu învesteşte Înalta Curte cu verificarea respectării, de către prima instanţă, a rigorilor procedurale aferente invocării unei excepţii a autorităţii de lucru judecat, câtă vreme dintr-o astfel de alegaţie a reclamanţilor nu rezultă că aceştia au enunţat, concret, existenţa unui viciu procedural. În fapt, paragraful în discuţie are doar o formă interogativă vagă, insuficientă spre a reprezenta un indicativ neechivoc al unei învestiri a instanţei de recurs cu analiza antereferitei chestiuni. Necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării nu reprezintă un element de natură a justifica o formulare precum cea expusă în memoriu de recurs, părţilor recurente incumbându-le obligaţia de a exprima cu suficientă claritate voinţa de a învesti instanţa cu verificarea anumitor chestiuni de drept.

De asemenea, tot în scopul clarificării limitelor verificărilor pe care, prin recursul declarat de recurenţii – reclamanţi, instanţa de control judiciar este chemată să le realizeze, Înalta Curte reţine că, deşi în paragraful final al recursului sunt indicate, drept temei de drept, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în memoriul de recurs nu pot fi identificate critici prin care reclamanţii să evoce faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aspectele de drept evocate prin calea de atac promovată vizează, în realitate, maniera în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 196 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., privind lipsa semnăturii, precum şi pe cele ale art. 431 alin. (1) C. proc. civ., privind efectul negativ al lucrului judecat. Prevederile antereferite reglementează, însă, reguli de procedură, astfel încât motivul de recurs căruia i se circumscriu, în fapt, criticile aduse de recurenţii – reclamanţi sentinţei primei instanţe, este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raţiune pentru care argumentele recurenţilor vor fi analizate din perspectiva parametrilor unui astfel de caz de casare.

În ceea ce priveşte criticile prin care recurenţii – reclamanţi susţin, în fapt, teza unei eronate aplicări a prevederilor art. 196 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., din perspectiva cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., Înalta Curte le apreciază drept nefondate, observând, din analiza cererii de chemare în judecată cu care prima instanţă a fost învestită că, deşi în petitul cererii de chemare în judecată, A. este indicată drept reclamantă, în filele x ale acestei cereri (ce cuprind semnăturile) aceasta nu mai figurează, semnătura sa lipsind.

De asemenea, deşi reclamanţii au fost citaţi de către prima instanţă cu menţiunea ca cererea de chemare în judecată să fie semnată şi de către A., conform art. 194 lit. f) C. proc. civ. (în acest sens fiind înscrisurile aflate la dosarul instanţei de fond), aceştia nu s-au conformat, până la data soluţionării cauzei de prima instanţă, unei atare obligaţii stabilite în sarcina lor.

Întrucât prevederile art. 194 lit. f) C. proc. civ. impun ca cererea de chemare în judecată să cuprindă şi semnătura, iar prevederile art. 196 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează nerespectarea unei astfel de cerinţe cu nulitatea acţiunii introductive de instanţă, precum şi în raport de faptul că posibilitatea complinirii unui astfel de viciu al cererii nu a fost valorificată de reclamanţi până la data soluţionării cauzei în primă instanţă (deşi aceştia au fost citarăţi cu o astfel de menţiune), Înalta Curte apreciază că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 196 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., anulând în mod legal cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei, pentru lipsa semnăturii. Pe cale de consecinţă, din această perspectivă, nu poate fi reţinută incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind nefondate argumentele evocate de recurenţi.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile prin care recurenţii susţin teza unei eronate aplicări, de către prima instanţă, a prevederilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că recurenţii clamează, în realitate, o lipsă, pe de o parte, a identităţii de obiect între cauza soluţionată prin sentinţa civilă nr. 866/22.05.2019 a Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 2805/11.11.2019 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia I Civilă şi litigiul pendinte, întrucât în dosarul nr. x/2018 (în care au fost pronunţate cele două hotărâri antereferite) nu s-ar fi solicitat şi obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unui ordin, ci doar reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi salariale, iar pe de altă parte o lipsă a identităţii de cauză, susţinând reclamanţii că dosarul nr. x/2018 a avut drept obiect un litigiu de muncă, iar nu unul în contencios administrativ.

Cât priveşte identitatea de părţi, Înalta Curte observă că acest aspect nu a fost, în mod concret, criticat prin memoriul de recurs.

Contrar celor afirmate de recurenţi, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a identificat corect, în raport de situaţia de fapt incidentă cauzei, parametrii analizei impuse de prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., atât din perspectiva obiectului, cât şi din cea a cauzei.

Înalta Curte observă că aspectele concret urmărite prin cererea de chemare în judecată din litigiul pendinte (reîncadrarea reclamanţilor şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Legea nr. 71/2015, O.U.G.. nr. 20/2016 şi Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13 şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, precum şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016) au fost analizate în cadrul dosarului nr. x/2018, sentinţa civilă nr. 866/22.05.2019 a Tribunalului Dâmboviţa – secţia I Civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 2805/11.11.2019 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia I Civilă, soluţionând, inclusiv în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, exact astfel de solicitări.

Analiza comparativă a cererilor de judecată ce au făcut obiectul celor două litigiilor relevă faptul că, în cauza pendinte, se reclamă acelaşi beneficiu juridic imediat cu cel dedus judecăţii anterior, în sensul de formulare, în esenţă, a aceleiaşi pretenţii, nu numai cu referire la obiectul material, ci şi la dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia.

Aspectul emiterii unui ordin în vederea reîncadrării şi recalculării indemnizaţiilor de încadrare stabilite prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018 reprezintă, în realitate, un element ce ţine de procedura de punere în executare a unor astfel de hotărâri judecătoreşti, partea având deschisă calea procedurilor specifice incidente din această perspectivă. Conduita debitorului obligaţiilor stabilite prin sentinţele anterioare în executarea acestora nu justifică o dublare a unui demers litigios, în sensul investirii instanţei de contencios administrativ cu o acţiune prin care se tinde, în esenţă, la aceeaşi finalitate şi prin care s-ar repune în discuţie, în realitate, chestiuni litigioase ce au fost deja dezlegate prin hotărârile judecătoreşti definitive.

Faptul că hotărârile antereferite au fost pronunţate de o instanţă având competenţa de a soluţiona litigii de muncă, iar nu litigii în contencios administrativ nu generează o cauză diferită a dosarului pendinte, câtă vreme solicitările deferite analizei în dosarul nr. x/2018 au fost întemeiate pe aceleaşi prevederi legale precum cele evocate în cauza de faţă, fundamentul raportului juridic fiind acelaşi.

În raport de astfel de aspecte, instanţa de control judiciar apreciază că prima instanţă a realizat o corectă verificare a îndeplinirii, în cauză, a triplei identităţi impuse de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., reţinând, în mod legal, existenţa unui fine de neprimire a cererii de chemare în judecată, generat de faptul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

Pe cale de consecinţă, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei civile nr. 1117 din data de 6 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în limitele argumentelor evocate de recurenţii – reclamanţi P., A., B., C., E. - în nume propriu şi în calitate de moştenitor al lui F., H., I., J., K., L., M., N., O., S., U., V., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., GG., HH. şi II., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de aceştia.

2. În ceea ce priveşte recursul incident promovat împotriva aceleiaşi sentinţe de pârâtul Ministerul Justiţiei, Înalta Curte apreciază nefondate şi criticile aduse de această parte hotărârii recurate, câtă vreme soluţia primei instanţe reflectă o corectă aplicare a prevederilor art. 36 C. proc. civ., raportat la art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (nefiind, astfel, incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a identificat corect atât temeiul de drept al capătului secund al cererii de chemare în judecată, mai precis faptul că, prin acesta, reclamanţii au solicitat acordarea despăgubirilor reglementate de art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi caracterul accesoriu al petitului prin care reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata despăgubirilor constând în diferenţele dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, în sensul că soluţionarea acestuia depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal, constând în obligarea pârâtului la emiterea ordinului de salarizare (emis în executarea hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2018).

Contrar celor evocate de recurentul – pârât Ministerul Justiţiei, Înalta Curte apreciază că solicitarea acordării unor astfel de sume cu titlu de despăgubiri, în sensul art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 diferenţiază ipoteza din cauza pendinte de cele evidenţiate în reperele jurisprudenţiale evocate de recurent, făcând, în fapt, inaplicabile, în litigiul de faţă, dezlegările date prin Decizia nr. 13/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, coroborate cu cele statuate prin Decizia nr. 60/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât aspectul în discuţie nu este cel al obligării ordonatorului la plata unor drepturi salariale, per se, ci la plata unor despăgubiri, conform prevederilor Legii nr. 554/2004 evocate mai sus.

Observând că recurentul – pârât nu contestă calitatea sa procesuală pasivă din perspectiva petitului principal al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că, în raport de structura prevederilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, conform cărora "În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru", în mod corect prima instanţă a reţinut legitimitatea procesuală a unui astfel de pârât şi din perspectiva celui de-al doilea capăt al acţiunii în contencios administrativ.

Pentru aceleaşi considerente nu se poate reţine, în cauză, nici o încălcare a prevederilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, a art. 6 pct. VII subpunctul 3 din Hotărârea Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi a art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

De asemenea, Înalta Curte observă că aspectul unei pretinse încălcări (prin soluţia pronunţată de prima instanţă) a prevederilor Cap. I Secţiunea 1, art. 1 alin. (3), art. 7 lit. c) din Cap. I Secţiunea a 3-a, art. 8 Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, a fost invocat pur formal de către recurentul – pârât, o atare critică nefiind dezvoltată în memoriul de recurs, motiv pentru care nu poate fi examinată, în mod concret, de instanţa de control judiciar.

Pe de altă parte, se reţine că, prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca inadmisibilă (cu excepţia celei formulate de reclamanta A., pe care a anulat-o pentru lipsa semnăturii), prin verificarea incidenţei finelui de neprimire reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi a incidenţei autorităţii de lucru judecat, astfel cum este aceasta reglementată de dispoziţiile art. 432 C. proc. civ., fără a fi realizată o analiză pe fond a cauzei, care să implice şi o interpretare sau aplicare a prevederilor Legii nr. 153/2017, iar un astfel de aspect împiedică realizarea unei analize, în recurs, din perspectiva prevederilor antereferitei legi (astfel cum au fost acestea indicate de recurentul - pârât).

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, hotărârea recurată fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport de toate considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanţii D., G., Q., R., T., W., X. şi CC. împotriva sentinţei civile nr. 1117 din data de 6 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru lipsa semnăturii.

De asemenea, nefiind identificate motive care să justifice reformarea sentinţei atacate prin prisma cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., analizate din perspectiva aspectelor evocate de recurenţii – reclamanţi P., A., B., C., E. - în nume propriu şi în calitate de moştenitor al lui F., H., I., J., K., L., M., N., O., S., U., V., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., GG., HH. şi II. şi recurentul pârât Ministerul Justiţiei, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât recursul principal declarat de recurenţii - reclamanţi menţionaţi anterior, cât şi recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii D., G., Q., R., T., W., X. şi CC. împotriva sentinţei civile nr. 1117 din data de 6 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pentru lipsa semnăturii.

Respinge recursul declarat de reclamanţii P., A., B., C., E. - în nume propriu şi în calitate de moştenitor al lui F., H., I., J., K., L., M., N., O., S., U., V., Y., Z., AA., BB., DD., EE., FF., GG., HH. şi II. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.