Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 4741/2022 AI generated

Appeal rejected; disciplinary decision annulling lawyer's sanction upheld on notification defect.

Case Number Decizia nr. 4741/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs No costs imposed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the Bucharest Bar's appeal as unfounded, thereby upholding the lower court's ruling that rejected the Bar's challenge to Disciplinary Decision No. 9/2019, which had annulled the initial disciplinary sanction and remanded the case; the challenged decision remains in force. The dispute concerned the legality of disciplinary proceedings against a lawyer, specifically whether the failure to serve procedural documents at the lawyer's chosen procedural address violated the notification rules during the preliminary disciplinary investigation stage. The Court held that while the Statute of the legal profession, as special law, governs notification at the professional office, the Civil Procedure Code (general law) supplements it where the special rule is silent; because the Statute did not regulate the election of a procedural seat, Article 158(1) of the Civil Procedure Code applied, and the failure to notify the lawyer at her chosen address constituted a procedural defect, making the central commission's decision lawful. New arguments raised for the first time in the appeal regarding waiver of complaint, ex officio referral, and prescription were deemed inadmissible. The request for litigation costs by the respondent was denied for lack of proof.

Legislator headnote

AI generated

art. 87 alin. (5) din Legea nr. 51/1995, art. 158 alin. (1) C. proc. civ, art. 87 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, art. 486 C. proc. civ, art. 201 C. proc. civ, art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ; Appeal rejected; disciplinary decision annulling lawyer's sanction upheld on notification defect: 9/2019, which had annulled the initial disciplinary sanction and remanded the case; the challenged decision remains in force. The dispute concerned the legality of disciplinary proceedings against a lawyer, specifically whether the failure to serve procedural documents at the lawyer's chosen procedural address violated the notification rules during the preliminary disciplinary investigation stage. The Court held that while the Statute of the legal profession, as special law, governs notification at the professional office, the Civil Procedure Code (general law) supplements it where the special rule is silent; because the Statute did not regulate the election of a procedural seat, Article 158(1) of the Civil Procedure Code applied, and the failure to notify the lawyer at her chosen address constituted a procedural defect, making the central commission's decision lawful. New arguments raised for the first time in the appeal regarding waiver of complaint, ex officio referral, and prescription were deemed inadmissible. The request for litigation costs by the respondent was denied for lack of proof.

Keywords

AI generated
notification of the decision disciplinary dismissal annulment proceedings legal profession Civil Procedure Code preliminary ruling procedure

Cited Legislation

AI generated
art. 87 alin. (5) din Legea nr. 51/1995
Făcând trimitere la prevederile art. 87 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi la art.
art. 158 alin. (1) C. proc. civ
civ., iar nu a art. 158 C.
art. 87 alin. (4) din Legea nr. 51/1995
De asemenea, recurentul a arătat că, în ceea ce priveşte prescripţia, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile legii noi, respectiv art. 87 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, în raport de care acţiunea disciplinară a fost exercitată în termenul legal.
art. 486 C. proc. civ
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art.
art. 201 C. proc. civ
4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 1 februarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
3/15.02.2018, au vizat existenţa unui viciu al procedurii realizate de prima instanţă disciplinară (Comisia de Disciplină a Baroului Bucureşti), mai precis o lipsă a unei legale proceduri de citare a avocatului cercetat, A., conform dispoziţiilor art. 155 alin.
art. 494 C. proc. civ
483 şi art. 494 C. proc. civ., este chemată să analizeze legalitatea hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia.
art. 204 C. proc. civ
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

Legal basis for the High Court's decision to reject the appeal as unfounded in administrative litigation.

art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural rule applied to reject the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 22.07.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantul Baroul Bucureşti a formulat, în contradictoriu cu pârâta A., contestaţie împotriva Deciziei disciplinare nr. 9/2019, pronunţată la data de 10.05.2019, în dosarul nr. x/2018, de Comisia Centrală de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, solicitând anularea deciziei atacate şi menţinerea Hotărârii nr. 3/15.02.2018, pronunţată de Comisia de Disciplină din cadrul Baroului Bucureşti în dosarul disciplinar nr. x/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 595 din data de 15 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Baroul Bucureşti în contradictoriu cu pârâta A., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamantul Baroul Bucureşti, prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, iar, în rejudecare, admiterea acţiunii principale, anularea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii nr. 3/15.02.2018, pronunţată de Comisia de Disciplină din cadrul Baroului Bucureşti în dosarul disciplinar nr. x/2017.

În susţinerea căii de atac promovate, recurentul a învederat, în esenţă, că hotărârea atacată a fost dată de prima instanţă urmare unei aplicări greşite a normelor de drept incidente materiei procedurii cercetării prealabile disciplinare a avocaţilor, în sensul că, în mod eronat, instanţa de fond nu a reţinut că, în ceea ce priveşte judecarea cauzei în condiţii de lipsă de procedură, erau aplicabile dispoziţiile art. 163 alin. (8) şi alin. (3) C. proc. civ.. În acest sens recurentul a subliniat că procedura de citare a fost îndeplinită, în condiţiile în care agentul procedural a constatat lipsa oricărei persoane la adresa sediului profesional şi a procedat corect la afişarea înştiinţării pe uşa imobilului.

Făcând trimitere la prevederile art. 87 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi la art. 287 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, recurentul a argumentat că dispoziţiile din Statutul profesiei de avocat referitoare la completarea prevederilor acestuia cu cele ale C. proc. civ. vizează doar etapa judecării acţiunii disciplinare, în etapa cercetării prealabile fiind incidentă doar procedura de citare a avocatului la adresa sediului profesional, motiv pentru care intimata – pârâtă avea posibilitatea de a se prevala de instituţia alegerii locului citării şi al comunicării altor acte de procedură (domiciliu/sediu) - cu condiţia arătării si a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură, conform art. 158 alin. (1) C. proc. civ. - doar din momentul începerii procesului disciplinar (ce debuta cu luarea deciziei în privinţa exercitării acţiunii disciplinare).

Or, câtă vreme citarea intimatei – pârâte a fost realizată, în faza cercetării prealabile, pentru termenul din 15 februarie 2018, de Comisia de Disciplină a Baroului Bucureşti în dosarul disciplinar nr. x/2017, la adresa sediului profesional al avocatului cercetat, ce reprezenta şi domiciliul intimatei – pârâte, în opinia recurentului, în mod eronat prima instanţă a confirmat legalitatea actului atacat, reţinând un viciu al procedurii derulate în etapa cercetării prealabile.

Printr-un alt set de critici, recurentul a învederat că, din perspectiva renunţării la sesizare făcută de petiţionari (ce ar reprezenta un motiv de clasare a cauzei), în procedura disciplinară părţile procedurii sunt Consiliul Baroului şi avocatul cercetat, iar nu terţii care sunt străini de o astfel de procedură, astfel că aceştia nu au nici o calitate care să-i abiliteze să hotărască asupra exercitării acţiunii disciplinare sau clasării cauzei şi nu pot hotărî limitele învestirii Comisiei de Disciplină. Totodată recurentul a argumentat şi în sensul că antereferita renunţare nu prezintă relevanţă nici din perspectiva art. 277 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, întrucât în procedura disciplinară Consiliul Baroului poate să se autosesizeze, nefiind necesar vreun act/proces-verbal de extindere a cercetării, câtă vreme actul de sesizare cu privire la faptă este reprezentat chiar de acţiunea disciplinară exercitată.

De asemenea, recurentul a arătat că, în ceea ce priveşte prescripţia, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile legii noi, respectiv art. 87 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, în raport de care acţiunea disciplinară a fost exercitată în termenul legal.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimata-pârâtă A. a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, arătând că, în memoriul de recurs depus, recurentul nu a indicat cazurile de casare cărora a înţeles să le subsumeze argumentele evocate prin calea de atac exercitată.

Printr-un alt set de apărări, intimata a invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs referitoare la renunţarea la sesizare a petiţionarului, prescripţie şi faptul că nu a fost întocmit proces-verbal de sesizare din oficiu, apreciind, în esenţă, că acestea au fost invocate pentru prima dată în recurs, iar cercetarea lor nu poate fi realizată omisio medio.

Din perspectiva aspectelor de fond ale cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond, în considerarea cărora a apreciat că se impune menţinerea soluţiei pronunţate de prima instanţă, drept temeinică şi legală, în sensul că aceasta a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor statutare ce reglementează materia citării în procedura de cercetare disciplinară a avocaţilor.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 1 februarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Baroul Bucureşti este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, în vederea delimitării parametrilor controlului de legalitate pe care Înalta Curte este chemată să îl realizeze, se reţine că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul – reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu verificarea legalităţii deciziei disciplinare nr. 9/2019, pronunţată la data de 10.05.2019 de Comisia Centrală de Disciplină din cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România în dosarul nr. x/2018, prin care a fost admisă contestaţia formulată de A. şi a fost desfiinţată hotărârea disciplinară nr. 3/15.02.2018, pronunţată în dosarul disciplinar nr. x/2017 de Comisia de Disciplină a Baroului Bucureşti, cu retrimiterea cauzei către ultim menţionata comisie pentru rejudecarea cauzei.

Argumentele reţinute prin decizia a cărei anulare a fost solicitată în cauza pendinte, în vederea pronunţării soluţiei de desfiinţare a hotărârii disciplinare nr. 3/15.02.2018, au vizat existenţa unui viciu al procedurii realizate de prima instanţă disciplinară (Comisia de Disciplină a Baroului Bucureşti), mai precis o lipsă a unei legale proceduri de citare a avocatului cercetat, A., conform dispoziţiilor art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul necitării acesteia la adresa domiciliului procesual ales.

În contextul descris anterior şi în raport de limitele învestirii generate de obiectul cauzei pendinte, verificarea legalităţii deciziei disciplinare nr. 9/2019 poate fi realizată exclusiv în raport de aspectele analizate în cuprinsul acesteia (chestiunea legalităţii procedurii de citare în faza cercetării disciplinare prealabile). Mai mult, de astfel de limite este ţinută şi instanţa de recurs ce, potrivit prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., este chemată să analizeze legalitatea hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia.

Înalta Curte reţine că argumentele din cuprinsul memoriului de recurs referitoare la renunţarea la sesizare a petiţionarului, la faptul că nu a fost întocmit proces-verbal de sesizare din oficiu şi la prescripţie, reprezintă, în fapt, seturi noi de argumente, ce privesc chestiuni de drept bine determinate (având cauză juridică proprie), dar care nu se regăsesc nici în cererea de chemare în judecată şi nici nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ., motiv pentru care nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului.

Cât priveşte setul de critici evocate în memoriul de recurs ce priveşte maniera în care prima instanţă a aplicat şi interpretat prevederile incidente materiei citării avocatului cercetat disciplinar în procedura prealabilă acţiunii disciplinare propriu- zise (ce, potrivit structurii argumentelor, se subsumează cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Din această perspectivă, instanţa de control judicar apreciază că judecătorul fondului a identificat corect raportul dintre norma specială reprezentată de prevederile Statutului profesiei de avocat (aplicabile la momentul relevant cauzei în materia cercetării disciplinare prealabile) şi norma generală, reprezentată de prevederile C. proc. civ., interpretarea dată de Curtea de Apel Bucureşti fiind conformă principiului trasat prin prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia acolo unde norma specială tace, se aplică cea generală.

Art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare arată clar că:

(1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.

(2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie.

(3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

Chestiunea în discuţie este, în esenţă, cea a limitelor în care prevederile cuprinse în art. 279 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 2011 a Preşedintelui Consiliului Uniunii Naţionale a Barourilor din România ("Statutul") - în forma în vigoare la data relevantă de15.02.2018- care reglementează materia procedurii de citare în faza cercetării disciplinare prealabile, derogă sau nu de la normele generale reglementate de prevederile C. proc. civ. în materia procedurii de citare.

Din analiza prevederilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, rezultă că, în identificarea caracterului derogatoriu, trebuie verificat dacă există suprapunere de soluţii legislative, astfel încât cea cuprinsă în norma specială să deroge de la cea cuprinsă în legea generală.

În condiţiile în care norma specială nu conţine soluţii legislative proprii, care să vizeze situaţii anume determinate, înseamnă că prin intermediul ei nu au fost reglementate elemente derogatorii de la soluţiile propuse de norma generală, acesta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu.

Deşi este corectă, inclusiv din perspectiva prevederilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 (în forma legii în vigoare la data de 15.02.2018), delimitarea pe care recurentul o face între anchetarea abaterii şi exercitarea acţiunii disciplinare de către consiliul baroului, astfel de argumente nu sunt suficiente spre a genera reformarea hotărârii atacate, câtă vreme în cuprinsul actului normativ cu forţă juridică superioară Statutului, reprezentat de Legea nr. 51/1995, se stipulează expres, în art. 88 alin. (5) (forma legii în vigoare la data de 15.02.2018) că procedura judecării abaterilor disciplinare este stabilită în statutul profesiei şi se completează cu prevederile C. proc. civ.

Prevederile art. 277 şi următoarele din Statut (în forma în vigoare la data relevantă cauzei), ce reglementează cercetarea disciplină prealabilă (anchetarea abaterii disciplinare), au fost adoptate în vederea punerii în aplicare a prevederilor art. 88 alin. (5) antereferite, motiv pentru care interpretarea dispoziţiilor statutare nu poate fi decât una conform căreia acestea se completează cu prevederile C. proc. civ., neputând fi reţinută interpretarea contrară propusă de recurent, ce ar echivala cu o încălcare, prin prevederile statutare, a dispoziţiilor normei primare.

De asemenea, Înalta Curte observă că potrivit art. 279 alin. (2) din Statut (forma legii în vigoare la data de 15.02.2018):

Cercetările se efectuează după convocarea în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a avocatului cercetat, trimisă la sediul său profesional. Convocarea se poate face şi prin înştiinţare în scris, printr-un mijloc de comunicare ce asigură conservarea dovezii şi a datei la care s-a făcut înştiinţarea, ori prin luarea la cunoştinţă prin semnătură.

După cum corect a reţinut prima instanţă, dispoziţiile art. 279 alin. (2) din Statut reprezintă doar o particularizare a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar nu a art. 158 C. proc. civ., care prevede că în caz de alegere de domiciliu, sau după caz, de sediu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea adresă.

Din analiza conţinutul normativ al sus indicatului text statutar, instanţa de control judiciar reţine că aspectul alegerii sediului procesual nu este expres reglementat în cuprinsul Statutului (în forma în vigoare la data relevantă cauzei), motiv pentru care este evident că, în situaţia anume determinată a unei astfel de alegeri de sediu procesual, Statutul nu cuprind soluţii legislative proprii.

Lipsa de reglementare nu poate fi interpretată în sensul evocat de recurent, câtă vreme teza finală a alin. (3) al art. 15 din Legea nr. 24/2000 prevede expres că o atare lipsă generează, pentru toate celelalte cazuri, incidenţa reglementării-cadru în materie.

Pe cale de consecinţă, întrucât Statutul (în forma în vigoare la data relevantă cauzei) nu cuprinde soluţii legislative proprii privind mecanismul alegerii sediului procesual, în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că sunt incidente prevederile C. proc. civ., ce au statutul de normă generală, identificând corect sfera de reglementare a unor astfel de prevederi legale şi aplicabilitatea lor în cauză.

Instanţa de cotrol judiciar observă şi că recurentul nu contestă faptul că, în cursul procedurii disciplinare, prin înscrisul intitulat "punct de vedere" înregistrat la Baroul Bucureşti sub nr. x/15.01.2016, intimata A. a solicitat comunicarea actelor de procedură la un sediul procesual ales (din Bucureşti, str. x, bl. D.22, la sediul cabinetului de avocat B.), însă apreciază că nu se putea da eficienţă unei atare alegeri de sediu, întrucât Statutul nu prevedea o atare opţiune.

Or, pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că dreptul de alegere a domiciliului procesual exista în patrimoniul avocatului cercetat în virtutea C. proc. civ., iar exercitarea unu astfel de drept năştea, în sarcina primei instanţe disciplinare, obligaţia de efectuare, inclusiv în cercetarea disciplinară, a procedurii de citare la sediul procesual ales, în cuprinsul punctului de vedere depus la data de 15.01.2016 fiind indicat faptul că se solicită comunicarea la av. B. (ceea ce echivalează cu o indicare a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură).

Nerespectarea art. 158 alin. (1) C. proc. civ., prin comunicarea actelor de procedură la sediul profesional al avocatului cercetat, ulterior exercitării dreptului acestuia de alegere a sediul procesual, reprezintă un viciu al procedurii de citare, fiind lipsit de relevanţă dacă o comunicare realizată la sediul profesional a fost realizată sau nu cu respectarea prevederilor art. 163 alin. (8) şi alin. (3) C. proc. civ.

În raport de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Baroul Bucureşti, ca nefondat.

Cât priveşte cererea intimatei A., de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a recursului, formulată prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, Înalta Curte urmează să o respingă ca neîntemeiată, întrucât în cauză intimata nu a depus, conform prevederilor art. 452 C. proc. civ., cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, dovada existenţei şi întinderii unor astfel de cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Baroul Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 595 din data de 15 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.