Standing of religious diocese as successor to private association for nationalized property retrocession

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 29.05.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 8540/28.03.2019 emise de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, solicitând anularea deciziei şi admiterea cererii sale nr. x/24.01.2006, precum şi obligarea Comisiei la emiterea unei decizii prin care să se propună restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren, în suprafaţă de 899,10 mp, situat în Bucureşti.

1.2. La termenul de judecată din data de 21.05.2020, reclamanta şi-a precizat verbal acţiunea sub aspectul obiectului, în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii de chemare în judecată constând în teren în suprafaţă de 899,10 mp., situat în Bucureşti, Bd. x, fost Republicii nr. 75.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 539 din data de 2 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, a anulat decizia nr. 8540/28.03.2019, emisă de pârâtă, şi a obligat pârâta să emită o decizie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce face obiectul cererii de retrocedare nr. x/24.01.2016, respectiv pentru terenul în suprafaţă de 899,10 mp, situat în Bucureşti, Bulevardul x.

Prin aceeaşi hotărâre, prima instanţă a admis cererea de majorare a onorariului de expert, a stabilit onorariu definitiv de expert în cuantum de 3.280 RON şi a obligat reclamanta la plata sumei de 1.280 RON, cu titlu de diferenţă de onorariu de expert.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România prin care a solicitat casarea sentinţei atacate şi în rejudecare, respingerea contestaţiei formulate de intimata-reclamantă Arhiepiscopia Bucureştilor împotriva deciziei nr. 8540/28.03.2019, ca neîntemeiată. Argumentele invocate prin calea de atac promovată au fost subsumate de recurentă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Evocând prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. 13 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recurenta a arătat că, din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile în temeiul acestui act normativ, să se facă dovada existenţei dreptului de proprietate al solicitantului la data preluării abuzive, iar în dosarul administrativ astfel de înscrisuri nu au fost depuse.

În opinia recurentei, Arhiepiscopia Bucureştilor nu a făcut dovada calităţii de succesoare în drepturile A. "Ajutorul", întrucât din documentele constitutive ale societăţii rezultă faptul că aceasta era o persoană juridică de drept privat, având personalitate juridică proprie fără nicio legătură patrimonială sau funcţională cu reclamanta şi întrunea toate elementele constitutive de existenţă ale unei persoane juridice, respectiv: organizare de sine stătătoare, patrimoniu şi scop proprii şi îşi desfăşura activitatea la sediul propriu, având organe de conducere proprii. Faptul că personalul Societăţii "Ajutorul", inclusiv preşedintele de onoare, făceau parte din rândul clerului, nu are valenţa de a demonstra o legătură patrimonială şi/sau ierarhică între acest subiect de drept şi Arhiepiscopia Bucureştilor. Mai mult, faptul că Patriarhul României era numit preşedintele de onoare al A. "Ajutorul" ori faptul că era necesară aprobarea acestuia în vederea înscrierii în cadrul societăţii a preoţilor sau diaconilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, nu indică legături juridice patrimoniale între cele două entităţi.

A mai arătat recurenta că, din cuprinsul Deciziunii nr. 205/08.12.1950, emisă de Patriarhul B., toate bunurile mobile imobile, drepturile şi interesele fostelor societăţi şi asociaţii cu caracter bisericesc au trecut de drept în proprietatea şi posesiunea parohiilor în care se găseau, însă cu parcurgerea anumitor etape juridice.

Recurenta a subliniat şi că imobilul nu ar fi putut trece de drept în proprietatea Arhiepiscopiei Bucureştilor, întrucât Decizia sus-menţionată a reprezentat doar un act administrativ intern al Bisericii Ortodoxe Române cu privire la bunurile mobile/imobile ale fostelor societăţi, iar la momentul la care A. a fost desfiinţată, imobilul nu se mai afla în patrimoniul acesteia, fiind preluat de stat, motiv pentru care parohia nu a mai avut bunuri de preluat.

Făcând trimitere la o situaţie similară, recurenta a subliniat că reclamanta nu a depus nici în procedura administrativă, nici în procedura judiciară niciun înscris prin care să facă dovada îndeplinirii prevederilor articolului 1 din Decizia menţionată anterior.

De asemenea, recurenta a învederat că în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate pentru ca Arhiepiscopia Bucureştilor să solicite bunuri în calitate de succesoare a A. "Ajutorul", câtă vreme reclamanta nu a făcut dovada că imobilul a trecut din proprietatea societăţii sus-menţionate în proprietatea unei alte parohii ortodoxe demolate.

Printr-un alt set de critici recurenta a susţinut că, potrivit art. 4, alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, iar persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar. Din această perspectivă, recurenta a făcut trimitere la adresa nr. x/05.12.2015, emisă de S.C. FOIŞOR S.A., în care se menţiona că imobilul a fost preluat de către statul român de la fostul proprietar (persoană fizică) C., prin decretul nr. 92/1950 emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române.

Concluzionând, recurenta a opinat că, în raport de actele aflate la dosarul administrativ şi de prevederile O.U.G. nr. 94/2000, în mod legal, prin decizia contestată, a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/28.03.2019 cu privire la restituirea în natură a imobilului, teren în suprafaţă de 899,10 m.p. situat în Bucureşti, Bd. x, întrucât solicitanta nu a depus acte juridice din care să reiasă dreptul său de proprietate asupra acestui imobil.

A mai arătat recurenta că, în raport de limitele trasate de prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanţa de contencios administrativ nu putea soluţiona, ea însăşi, cererea de retrocedare, întrucât aceasta trebuie să parcurgă întreaga procedură prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, motiv pentru care soluţia primei instanţe, de a obliga Comisia specială de retrocedare la emiterea unei decizii prin care să acorde măsuri compensatorii pentru imobilul în suprafaţă de 899,10 m.p. situat în Bucureşti, Bd. x, sector 2 a fost pronunţată cu depăşirea limitelor învestirii.

Recurenta a subliniat şi că, potrivit prevederilor art. 21 - 26 din Legea nr. 165/2013, procedura de soluţionare a dosarului de despăgubire se finalizează prin validarea sau invalidarea de către Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.) a deciziei entităţii învestite de lege (prin care s-a propus acordarea de măsuri- compensatorii), motiv pentru care procedura administrativă cunoaşte etape punctuale, comisia specială de retrocedare emiţând doar o decizie prin care face o propunere de acordare de măsuri compensatorii. Ulterior, dosarul aferent cererii de retrocedare, împreună cu decizia emisă sunt transmise, în original, pe bază de proces-verbal de predare-primire, Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor care validează/invalidează, în tot sau în parte, decizia Comisiei speciale de retrocedare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata-reclamantă Arhiepiscopia Bucureştilor a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta - pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, considerând că motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenta pârâta, nu pot fi reţinute şi că sentinţa atacată este legală şi temeinică.

În opinia intimatei, instanţa de fond a apreciat corect că la dosar au fost depuse Procesul-verbal de Carte Funciară nr. x/1940 şi extras de pe planul cadastral nr. x, verificat în anul 1946, emise de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti şi eliberate de Arhivele Naţionale — Serviciul Municipiului Bucureşti, din care rezultă că A. avea calitatea de proprietar al imobilului situat în Bd. x, în temeiul Actului de donaţiune încheiat cu Primăria Comunei Bucureşti, autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. x/18 aprilie 1906.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut, tot în dovedirea proprietăţii, faptul că Arhiepiscopia Bucureştilor a depus şi o copie de pe dosarul nr. x/1941, emis de fosta Primărie II Negru, privind imobilul situat în Municipiul Bucureşti, Bd. x, sector 2 (autorizaţie lucrări), motiv pentru care, potrivit pct. 13 lit. a) din H.G. nr. 1164/2002, dovada proprietăţii asupra imobilului a fost susţinută de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte calitatea Arhiepiscopiei Bucureştilor de succesoare în drepturile A., intimata a apreciat corectă maniera în care instanţa de fond a coroborat înscrisurile depuse la dosar şi a dezlegat chestiunea antereferită. În acest sens, intimata a învederat că toate bunurile mobile şi imobile, drepturile şi interesele fostelor societăţi şi asociaţii cu caracter bisericesc au trecut de drept în proprietatea şi posesiunea parohiilor în care se găseau, iar întrucât A. a fost desfiinţată şi imobilul preluat de stat, parohia nu mai avea ce prelua, iar în acest caz Arhiepiscopia Bucureştilor, care avea şi calitatea de succesoare în drepturi a parohiilor demolate, avea şi în acest caz calitate de succesoare în drepturi a Societăţii.

A mai menţionat intimata că A. a fost înfiinţată în anul 1877, cu scopul iniţial de a ajuta văduvele şi orfanii urmaşi ai preoţilor decedaţi, precum şi orice membru devenit infirm, care nu avea mijloace de trai. A fost recunoscută ca persoană morală prin Legea publicată în Monitorul Oficial nr. 52 din 1895, iar ca persoană juridică a fost trecută în registrul special pentru persoane juridice la No. 9, conform Certificatului grefei Trib. Ilfov, secţia I C. civ. No. x din 26 aprilie 1926. Din anul 1906, sediul societăţii a fost în Bucureşti, B-dul x nr. 75, într-o clădire cu 2 etaje construită din banii societăţii.

Potrivit art. 3 din Statutele Societăţii, aceasta era pusă sub preşedinţia de onoare a Patriarhului României, iar potrivit art. 31 alin. (2) din Statutele societăţii, "Preoţii şi diaconii din Arhiepiscopia Bucureştilor, vor fi înscrişi cu aprobarea Înalt Prea Sfinţitului Patriarh, Preşedintele de onoare al societăţii. Aşadar, conform acestor prevederi statutare şi propriei denumiri, membrii acestei societăţi bisericeşti erau exclusiv din rândul clerului ortodox român din cadrul Arhiepiscopiei Bucureştilor.

A mai arătat intimata că, la momentul venirii la putere a regimului comunist, această societate, ca şi toate celelalte asociaţii, a fost desfiinţată, iar imobilul care face obiectul cererii de retrocedare din cauza pendinte a fost preluat abuziv de către statul comunist. După schimbarea regimului politic, prin apariţia O.U.G. nr. 94/2000, s-a recunoscut cultelor dreptul de a solicita retrocedarea sau acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat în timpul regimului comunist.

Referitor la preluarea abuzivă, făcând trimitere şi la Legea nr. 22/18 martie 2020, pentru modificarea Legii nr. 165/2013 şi pentru completarea articolului 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, intimata a subliniat că instanţa de fond a reţinut corect faptul că preluarea a fost făcută fără titlu, nefiind emis vreun decret ori alt act de expropriere, lipsa decretelor de expropriere nefiind suficientă pentru respingerea cererilor de retrocedare.

Privitor la speţa similară (Patriarhia Română), intimata a subliniat că cele două unităţi de cult (Arhiepiscopia Bucureştilor şi Patriarhia Română) sunt persoane juridice diferite, iar la dosarul Patriarhiei Române nu au existat depuse înscrisuri care să dovedească o calitate a acesteia de succesoare în drepturile A..

În ceea ce priveşte motivele invocate de Comisia specială de retrocedare, prin care aceasta a precizat că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ cu încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ., intimata a argumentat în sensul că obligarea Comisiei speciale de retrocedare la a emite o decizie favorabilă Arhiepiscopiei Bucureştilor, este o consecinţă a admiterii contestaţiei, iar instanţa de fond a pronunţat o soluţie asupra a ceea ce s-a cerut.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta - pârâtă Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a solicitat, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă Arhiepiscopia Bucureştilor, apreciind susţinerile acesteia ca neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 14 ianuarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea în contencios administrativ, reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor a învestit instanţa de contencios administrativ cu verificarea legalităţii deciziei nr. 8540/28.03.2019 ("Decizia"), emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, prin care a fost respinsă cererea nr. x/24.01.2016, depusă de intimata – reclamantă, având ca obiect retrocedarea imobilului teren în suprafaţă de 899,10 mp, situat în Bucureşti, Bulevardul x, sector 2 ("Imobilul"), având adresa poştală la data naţionalizării Bucureşti, Bd. x.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a anulat decizia şi a obligat pârâta să emită o decizie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce făcea obiectul cererii de retrocedare menţionate anterior. Ca urmare a admiterii acţiunii de către prima instanţă, pârâta a formulat recurs, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat doar formal de către recurentă, având în vedere că, în speţă, criticile formulate de aceasta nu vizează faptul că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care s-a întemeiat sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel că instanţa de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din această perspectivă.

De altfel, chiar dacă s-ar trece peste aceste aspecte, instanţa de control judiciar observă că judecătorul fondului a respectat rigorile impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sentinţa recurată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, astfel încât sunt clare raţiunile avute în vedere.

Totodată, instanţa de control judiciar arată că, după cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa CEDO (Hotărârea din cauza Boldea c. României, Cererea nr. 19997/02, pct. 29, Hotărârea din cauza Gheorghe Mocuţa contra României, Cererea nr. 10265/04, pct. 20), obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate. Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte fondul cauzei, se observă că hotărârea pronunţată în primă instanţă a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi întemeiate criticile subsumate de recurentă acestui motiv de recurs.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, din interpretarea coroborată a art. 1 alin. (1) teza finală, art. 3 alin. (6), (8) şi (9) şi art. 4 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 94/2000, precum şi a prevederilor cuprinse în normele metodologice de aplicare a acesteia, rezultă că incumbă Comisiei speciale de retrocedare obligaţia de a realiza o verificare a caracterului îndreptăţit al cererii ce îi era adresată, sens în care trebuia să analizeze existenţa dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive, să procedeze la calificarea preluării ca fiind cu titlu sau fără titlu şi să verifice calitatea solicitantului de subiect de drept îndreptăţit la retrocedare, în sensul legii.

Prin cererea nr. x/24.01.2016, formulată în nume propriu, reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor a solicitat Comisiei speciale retrocedarea unui imobil care, la data naţionalizării a aparţinut A. "Ajutorul" ("A." sau "Societatea"), exhibând calitatea de succesoare în drepturile acesteia.

Contrar celor afirmate de recurenta – pârâtă, Înalta Curte apreciază că este de necontestat că A. a fost proprietara imobilului, prima instanţă dezlegând corect aspectul răsturnării, prin probatoriul administrat în cauză, a prezumţiei relative reglementate de art. 4 alin. (4) şi (5) din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că simpla menţiune a persoanei fizice C., în anexele Decretului nr. 92/1950 emis de Consiliul de Stat al Republicii Populare Române, nu este suficientă spre a reţine calitatea acesteia de titulară a dreptului de proprietate, la data preluării de către stat a imobilului, câtă vreme s-a făcut proba contrarie.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar reţine că, în cauză, intimata – reclamantă nu a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituirea acestuia, câtă vreme nu se poate reţine o transmitere a patrimoniului A. către intimată sau calitatea sa de succesoare în drepturile acesteia.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, din analiza statutelor A., Înalta Curte apreciază că aceasta era o persoană juridică de drept privat, având personalitate juridică proprie fără nicio legătură patrimonială sau funcţională cu intimata – reclamantă, iar faptul că personalul Societăţii, inclusiv preşedintele de onoare, făceau parte din personalul clerului, nu demonstrează legătura patrimonială sau ierarhică cu reclamanta, motiv pentru care astfel de aspecte nu pot conduce la concluzia că imobilul în cauză a aparţinut Arhiepiscopiei Bucureştilor, drept cult religios în sensul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

Din această perspectivă, relevate sunt şi aspectele statuate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, Decizia nr. 107 din 7 martie 2017) în sensul că nu poate exista identitate între cultele religioase - persoane juridice de drept privat şi de utilitate publică, al căror scop este practicarea unei credinţe religioase, şi alte persoane juridice de drept public sau privat, un cult religios, pe de o parte, şi o altă persoană juridică fiind persoane juridice distincte, astfel încât această diferenţă de personalitate juridică denotă, în mod firesc, o diferenţă de patrimonii.

Cât priveşte calitatea Arhiepiscopiei Bucureştilor de succesoare în drepturile "A.", urmare desfiinţării acesteia, Înalta Curte observă că, în cuprinsul statutului Societăţii nu sunt prevăzute mecanisme de transmitere a patrimoniului său către intimata – reclamantă, la momentul dizolvării.

Se mai reţine că, deşi titularul dreptului de proprietate asupra imobilului era eronat menţionat în anexele la Decretul nr. 92/1950, din punct de vedere temporal, menţionarea imobilului, în sine, în atare anexe prezintă relevanţă din perspectiva datei concrete la care a avut loc preluarea de către stat (fie ea şi fără titlu), decretul intrând în vigoare la data de 20 aprilie 1950.

În raport de astfel de repere, Înalta Curte observă că, la data emiterii Deciziunii 205 din 8 dec 1950 a Patriarhului B. imobilul fusese deja naţionalizat, motiv pentru care deciziunea nu poate fi apreciată ca producând efecte şi asupra imobilului în discuţie.

De altfel, şi dacă s-ar trece peste astfel de aspecte, Înalta Curte observă că, din cuprinsul art. 1 lit. a) al Deciziunii nr. 205 din 8 dec 1950 rezultă că toate bunurile fostelor societăţi - mobile şi imobile- au trecut, de drept, în proprietatea şi posesiunea parohiilor în raza cărora acestea se găseau, însă, prin lit. e) a aceleiaşi deciziuni se arată că bunurile erau considerate ca făcând parte din patrimoniul fiecărei parohii odată inventariate şi luate în primire, ceea ce indică o condiţionare, cel puţin din perspectivă temporală, a trecerii de drept a bunului în proprietatea şi posesiunea parohiilor, de un anumit moment, care era cel al întocmirii inventarierii şi al încheierii unui proces-verbal de predare primire. Cu alte cuvinte, din punct de vedere al momentului la care s-ar fi produs transferul de drept al proprietăţii, acesta a fost plasat ulterior inventarierii şi luării în primire.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine că antereferita deciziune statuează în sensul transmiterii dreptului către parohii, iar nu către Arhiepiscopia Bucureştilor. Faptul că, urmare desfiinţării A. şi preluării de stat a imobilului, parohia nu a mai avut bunuri de preluat, nu echivalează cu o trecere a proprietăţii imobilului în patrimoniul Arhiepiscopiei. Reţinând concordanţa de opinie dintre recurentă şi intimată, privind faptul că patrimoniul unei parohii se transmite Arhiepiscopiei în cazul desfiinţării acesteia, instanţa de control judiciar constată că, în cauza de faţă, nu s-a făcut dovada desfiinţării parohiei în raza teritorială a căreia se afla amplasat imobilul şi către care o prezumtivă transmitere a dreptului asupra imobilului ar fi putut opera conform Deciziunii nr. 205 din 8 dec 1950 a Patriarhului B.. Mai mult, demolarea imobilului la nivelul anului 1980 nu poate fi confundată cu o desfiinţare a parohiei.

Pe de altă parte, din adresele întocmite de preotul D. la data de 18 octombrie 1962 ale şi la data de 10 ianuarie 1973 rezultă că procedura transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilului chiar şi către parohia în circumscripţia căreia se afla amplasat imobilul nu a fost urmată, întrucât imobilul fusese deja naţionalizat, nedându-se, astfel, eficienţă Deciziunii nr. 205 din 8 dec 1950 a Patriarhului B..

Faţă de toate aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, prin decizia nr. 8540/28.03.2019, în mod legal Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România a reţinut că intimata – reclamantă Arhiepiscopia Bucureştilor nu a făcut dovada deţinerii proprietăţii la momentul preluării abuzive şi nici pe cea a calităţii sale de succesoare în drepturile A., actul administrativ fiind emis în condiţii de legalitate.

În raport de astfel de aspecte, sunt fondate criticile recurentei- pârâte subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce privesc lipsa calităţii intimatei – reclamante de persoană îndreptăţită la retrocedare, motiv pentru care nu se mai impune analiza restului criticilor evocate de recurentă (referitoare la prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ.) ce vizează, de altfel, soluţia dată unui capăt de cerere accesoriu.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, va casa în parte sentinţa civilă nr. 539 din data de 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi, rejudecând, va respinge acţiunea astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, ca neîntemeiată.

Totodată, observând că prin sentinţa civilă nr. 539 din data de 2 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus şi în sensul admiterii cererii de majorare a onorariului de expert, cu stabilirea onorariului definitiv de expert la cuantumul de 3.280 RON, obligând reclamanta la plata sumei de 1.280 RON, cu titlu de diferenţă de onorariu de expert, iar astfel de dispoziţii ale primei instanţe nu au fost atacate de niciuna dintre părţile cauzei, Înalta Curte va menţine, în privinţa acestora, sentinţa recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România împotriva sentinţei civile nr. 539 din data de 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea astfel cum a fost precizată formulată de reclamanta Arhiepiscopia Bucureştilor în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut Cultelor Religioase din România, ca neîntemeiată.

Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.