DIICOT specialists' exclusion from judicial "seniority in function" salary grading under Law No. 153/2017

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 09.04.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. au solicitat, în contradictoriu cu Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, anularea Ordinului nr. 65/07.02.2019 emis de Procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

Totodată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou ordin prin care să stabilească cuantumul salariului de bază al reclamanţilor începând cu data de 01.01.2019 în raport de vechimea în funcţie în cadrul D.I.I.C.O.T., conform dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 (respectiv Anexa V, Capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22 alin. (1) raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4) şi la calcularea drepturilor salariale prin raportare la salariul de bază astfel stabilit, cu obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre drepturile salariale care se cuvin începând cu 01.01.2019 şi până la data plăţii efective, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală, până la data plăţii efective şi la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin cererea depusă la dosar la data de 08.10.2019, reclamanţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din Anexa V, Capitolul VIII, Secţiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4, din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, invocând încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1), art. 41 şi art. 53 din Constituţia României.

2. Hotărârile instanţei de fond

2.1. Prin încheierea din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 22 alin. (1) din Anexa V, capitolul VII, Secţiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), nr. curent 4 din Legea nr 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, raportat la art. 16 alin. (1), art. 41 şi art. 53 din Constituţia României şi a respins cererea de suspendare a judecăţii, ca neîntemeiată.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 379 din data de 9 iunie 2020, aceeaşi instanţă a respins acţiunea formulată de reclamanţii E., A., F., B., C., G., D. şi H. în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva hotărârilor judecătoreşti indicate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs recurenţii - reclamanţi A., B., C. şi D., prin care, invocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului şi schimbarea, în tot, a sentinţei atacate, în sensul, în principal, al suspendării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 22 alin. (1) din Anexa V, Capitolul VIII, Secţiunea 6 raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4, din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, iar, în subsidiar, pe fondul cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenţii au învederat că prima instanţă a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material, constând în prevederile art. 6, lit. a) şi f), art. 7 lit. a) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, lit. B), nr. crt. 4 şi nota de subsol a tabelului din Capitolul I al Anexei V (Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională) la Legea nr. 153/2017, art. 3 alin. (1) din Secţiunea 1 şi art. 22 alin. (1) din Secţiunea 6 a Capitolului VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiţiei) al Anexei V la Legea nr. 153/2017, art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost adoptată cu modificări prin Legea nr. 71/2015.

În esenţă, recurenţii au arătat că, din perspectiva vechimii în funcţia de specialist D.I.I.C.O.T., contrar celor reţinute de prima instanţă, regulă generală prevăzută în mod expres de legiuitor pentru familia ocupaţionali "Justiţie" (din care fac parte recurenţii, specialişti D.I.I.C.O.T.) este cea conform căreia aceştia beneficiază de vechimea în funcţie ca element de determinare a salariului de bază. În opinia recurenţilor, principiul care guvernează sistemul de salarizare din fonduri publice sub imperiul Legii nr. 153/2017 este cel al ierarhizării în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate, astfel că toate persoanele salarizate în baza acestui act normativ beneficiază de ierarhizarea salariilor pe orizontală (vechimea în muncă) şi pe verticală (vechimea în funcţie).

Au mai subliniat recurenţii că nota de subsol aferentă criteriului 4 nu prevede o excepţie de la dreptul de a beneficia de vechimea în funcţie în ceea ce îi priveşte pe specialiştii D.I.I.C.O.T., cum nici dispoziţiile art. 22 alin. (1) nu fac nicio distincţie de aplicare în ceea ce priveşte criteriului 4, astfel că norma de trimitere nu stabileşte nicio limitare a dreptului de a beneficia de vechimea în funcţie pentru specialiştii D.I.I.C.O.T. şi nu prevede că urmează a fi luată în considerare, la calcularea salariilor de bază, numai vechimea de bază minimă de 0-3 ani.

De asemenea, recurenţii au argumentat şi în sensul că definiţia vechimii în funcţie din nota de subsol prevede, în fapt, un beneficiu pentru destinatarii direcţi (judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora, magistraţii-asistenţi sau auditorii de justiţie) şi nicidecum o limitare pentru alte categorii de personal.

S-a mai menţionat şi că, deşi nota de subsol prevede, cu titlu de excepţie, numai pentru destinatarii direcţi ai grilei beneficiul unui cumul al vechimii în anumite funcţie din justiţie (de exemplu, în situaţia în care un procuror a avut în trecut şi calitatea de judecător sau de magistrat asistent, vechimea în funcţie nu i se raportează numai la vechimea în funcţia de procuror, ci şi la cea în funcţia de judecător sau magistrat asistent, fiind aplicabil un cumul al vechimii în funcţii diferite), ceea ce recurenţii au pretins nu a fost beneficiul unui astfel de cumul, ci doar luarea în considerare a vechimii reale în funcţia de specialişti D.I.I.C.O.T. (deci aplicarea întregului număr curent 4 prin raportare exclusiv la vechimea în funcţia de specialist D.I.I.C.O.T.).

În aceste condiţii, în opinia recurenţilor, luarea în considerare numai a pragului minim, corespunzător vechimii de bază 0-3 ani şi nevalorificarea vechimii reale în funcţie, ar reprezenta o gravă încălcare a principiilor legalităţii şi ierarhizării pe verticală.

Printr-un alt set de argumente, făcând trimitere la hotărâri judecătoreşti prin care au fost stabilite drepturile salariale ale specialiştilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau din cadrul Curţii de Apel Bucureşti şi la prevederile art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, adoptată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, interpretată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 23/2016, pronunţată de Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept, recurenţii au evocat nelegalitatea ordinului de salarizare atacat în cauza pendinte şi din perspectiva generării, prin emiterea acestuia, a unei situaţii de discriminare a recurenţilor în raport cu alţi specialişti aflaţi în situaţii comparabile.

Prin setul de critici prin care au motivat calea de atac exercitată împotriva încheierii din 17.12.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, recurenţii au învederat că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 413 alin. (1) lit. a) C. proc. civ., câtă vreme atât actul administrativ atacat cât şi hotărârea primei instanţe au fost emise, respectiv pronunţate, în urma interpretării şi aplicării prevederilor art. 22 alin 1 din Anexa V, Capitolul VIII, Secţiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4, din Legea nr. 153/2017, iar o eventuală soluţie de constatare a neconstituţionalităţii textelor legale ar avea consecinţe directe asupra soluţionării cauzei pendinte.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a solicitat respingerea căii de atac promovate de recurenţi, ca nefondată, susţinând, în esenţă, apărări similare celor evocate în faţa primei instanţe, prin care a învederat legalitatea concluziilor judecătorului fondului asupra legalităţii ordinului de salarizare atacat.

5. Cererea de suspendare a judecării cauzei

Prin cerere formulată la data de 13 octombrie 2022, recurenţii - reclamanţi au solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate din dosarul nr. x/2022, aflat pe rolul Curţii Constituţionale, care are ca obiect prevederile art. 22 alin. (1) din Anexa V, Capitolul VIII, Secţiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 31/17.05.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2021.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 14 ianuarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs asupra cererii de suspendare a judecării cauzei

Din conţinutul normativ al prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. instanţa poate suspenda judecata când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Înalta Curte observă că, prin cererea de suspendare, temporizarea judecării prezentei cauze a fost solicitată până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate din dosarul nr. x/2022, aflat de pe rolul Curţii Constituţionale.

Din datele publice furnizate de instanţa de contencios constituţional rezultă că obiectul dosarului nr. x/2022 este reprezentat de excepţia invocată în dosarul nr. x/2018, ce reprezintă dosar asociat al celui având nr. x/2018, ce, după cum chiar recurenţii afirmă, este înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal şi are drept obiect verificarea legalităţii unui alt ordin de încadrare şi salarizare (emis în anul 2018).

Înalta Curte reţine că excepţia de neconstituţionalitate nu este o altă cauză civilă referitoare la existenţa sau inexistenţa unui drept de care să depindă soluţionarea cauzei, ci un incident procedural, pentru a cărei soluţionare se urmează o procedură distinctă.

Pe cale de consecinţă, în context procesual particular precum cel antamat prin cererea de suspendare formulată în cauza pendinte (prin care se solicită suspendarea unei cauze, în considerarea unui incident procedural evocat într-o altă cauză), pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., relevant este obiectul petitului principal al dosarului nr. x/2018

Or, întrucât, după cum învederează chiar recurenţii, acesta vizează verificarea legalităţii unui alt ordin de salarizare, emis pentru o altă perioadă, diferit de cel a cărui legalitate este analizată în cauza pendinte, nu se poate reţine îndeplinirea condiţiei unei legături a dezlegării prezentei cauze cu existenţa sau inexistenţa legalităţii ordinului supus controlului în cauza nr. x/2018, indiferent de motivele de nelegalitate ale unui astfel de ordin evocate în antereferita cauză.

Pentru aceste motive, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de reclamanţii A., B., C. şi D..

III. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea şi sentinţa recurate, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. este nefondat, pentru următoarele considerente:

A. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii din 17 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte observă că acesta vizează soluţia primei instanţe de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea, de către Curtea Constituţională, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (1) din Anexa V, capitolul VII, Secţiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), nr. curent 4 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu care aceasta a fost sesizată urmare celor dispuse tot prin antereferita încheiere.

Din aspectele alegate prin cererea de recurs, se constată că recurenţii au invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât, în opinia lor, prin respingerea cererii de suspendare a cauzei, instanţa de fond ar fi aplicat eronat prevederile art. 413 alin. (1), pct. 1 C. proc. civ.. Norma apreciată de recurenţi ca fiind încălcată de prima instanţă este, însă, una de procedură, iar nu de drept material, motiv pentru care criticile evocate de recurenţi se circumscriu, în realitate, cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate de instanţa de control judiciar din perspectiva unui astfel de motiv de casare.

Contrar, însă, celor evocate de recurenţi, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., câtă vreme acestea nu sunt aplicabile în cazul unui incident procedural, cum este excepţia de neconstituţionalitate, pentru a cărei soluţionare se urmează o procedură distinctă.

După cum s-a arătat şi în paragrafele anterioare, excepţia de neconstituţionalitate nu este o altă cauză civilă referitoare la existenţa sau inexistenţa unui drept de care să depindă soluţionarea cauzei, ci este calea procedurală prevăzută de Legea nr. 47/1992 pentru controlul conformităţii legii aplicabile cauzei cu normele constituţionale. În cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, remediul pentru soluţionarea cauzei în baza textului de lege declarat neconstituţional este revizuirea prevăzută de art. 509, pct. 11 C. proc. civ.

Totodată, reţine instanţa de control judiciar că, şi în ipoteza în care s-ar aprecia o potenţială incidenţă a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în materia excepţiei de neconstituţionalitate, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, însă o astfel de sancţiune (a nulităţii) nu este incidentă în orice ipoteză în care nu sunt respectate cerinţe legale, ci doar în acele contexte în care, prin nerespectarea acestora, s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii astfel pronunţate.

Potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., măsura suspendării judecăţii reprezintă un incident procedural facultativ, neconstituind o obligaţie pentru instanţă.

Fiind vorba de un incident ce implică un drept de apreciere exercitat de judecător, prin care acesta evaluează oportunitatea măsurii (drept de apreciere evidenţiat de forma redacţională a prevederilor art. 413 C. proc. civ., în care legiuitorul foloseşte verbului tranzitiv "a putea", ce este un indicativ al unei opţiuni), nu se poate reţine teza încălcării unui drept procedural a cărui nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii şi nici existenţa unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea unei astfel de hotărâri judecătoreşti, câtă vreme, după cum s-a menţionat şi anterior, în măsura unei soluţii pozitive în demersul dedus instanţei de contencios constituţional, partea are deschisă calea revizuirii reglementate de art. 509 alin. (1), pct. 11 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că nu sunt întrunite condiţiile reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., spre a se reţine incidenţa unui astfel de motiv de casare, sens în care va respinge recursul declarat de reclamanţi împotriva încheierii din 17 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

B. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 379 din data de 9 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi întemeiat de aceştia pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de control judiciar reţine că acesta este, de asemenea, nefondat, soluţia primei instanţe fiind dată cu o aplicare şi interpretare corectă a prevederilor art. 6, lit. a) şi f), art. 7 lit. a) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, precum şi a art. 22 alin. (1) din Anexa V, Capitolul VIII, Secţiunea 6, raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4 din Legea nr. 153/2017 şi la art. 3 alin. (1) din Secţiunea 1 a Anexei V la Legea nr. 153/2017.

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că recurenţii - reclamanţi au calitatea de specialişti în cadrul intimatei - pârâte Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (D.I.I.C.O.T.). Prin Ordinul nr. 65/07.02.2019, emis de Procurorul şef al D.I.I.C.O.T., au fost stabilite drepturile salariale ale acestora începând cu data de 01.01.2019, modul de stabilire al salariilor de bază fiind apreciat de recurenţi ca fiind unul eronat, în raport de o pretinsă greşită încadrare în grila de salarizare.

Urmare parcurgerii procedurii prealabile, recurenţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având drept petit principal verificarea legalităţii sus indicatului ordin, iar drept petite accesorii solicitările de obligare a pârâtei la emiterea unui nou ordin prin care să stabilească cuantumul salariului de bază al reclamanţilor începând cu data de 01.01.2019 în raport de vechimea în funcţie în cadrul D.I.I.C.O.T., conform Anexei V, Capitolul VIII, Secţiunea 6, art. 22 alin. (1), raportat la Anexa V, Capitolul I, lit. B), număr curent 4, la calcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor prin raportare la salariul de bază astfel stabilit şi la plata diferenţei dintre drepturile salariale care se cuvin începând cu 01.01.2019 şi până la data plăţii efective, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală până la data plăţii efective, dar şi a cheltuielilor de judecată.

Legalitatea Ordinului nr. 65/07.02.2019, emis de Procurorul şef al D.I.I.C.O.T., a fost, însă, confirmată de prima instanţă, iar o astfel de soluţie este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Examinând memoriul de recurs formulat de reclamanţi, Înalta Curte observă că argumentele evocate pot fi grupate în următoarele seturi de critici ce vizează următoarele chestiuni de drept:

1. chestiunea calificării activităţii desfăşurate în funcţia de specialist în cadrul DIICOT drept activitate ce ar genera acumularea vechimii în funcţie, în sensul reglementat de pct. 1 al notei de subsol aferentă criteriului 4 din Anexa V, Capitolul I, lit. B) din Legea nr. 153/2017;

2. chestiunea efectelor pe care acumularea unei astfel de vechimi le-ar genera, în sensul determinării unei salarizări diferenţiate în raport de vechimea în funcţia de specialist în cadrul DIICOT, în mod similar cazului magistraţilor;

3. nelegalitatea Ordinului nr. 65/07.02.2019 emis de Procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ce ar deriva din faptul că prin emiterea acestuia ar fi fost generată o situaţie de discriminare a recurenţilor în raport de alţi specialişti salarizaţi în baza aceloraşi dispoziţii legale, precum cei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau din cadrul Curţii de Apel Bucureşti.

În ceea ce priveşte primele două seturi de argumente, Înalta Curte reţine ca fiind incidente dezlegările date chiar chestiunilor de drept evocate de recurenţi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 31/2021, obligatorie în cauză, conform art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

Potrivit aspectelor statuate în punctele 79-97 ale unei astfel de decizii:

79. Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 120/2018 (O.U.G. nr. 78/2016), ofiţerii şi agenţii de poliţie îşi desfăşoară activitatea în mod identic cu cei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în baza detaşării, la solicitarea procurorului-şef al instituţiei, de către ministrul afacerilor interne, tot pentru o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii din 3 în 3 ani, în baza acordului acestora.

80. Şi O.U.G. nr. 78/2016 prevede în mod expres la art. 7 alin. (7) că ofiţerii şi agenţii de poliţie detaşaţi au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru această categorie profesională, beneficiind, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 11 şi 23 din O.U.G nr. 27/2006.

81. Actul normativ reprezentat de O.U.G nr. 27/2006 cuprindea reglementări cu privire la salarizarea judecătorilor, procurorilor şi a altor categorii de personal din sistemul justiţiei, dispoziţii care au fost abrogate, păstrate fiind, printre altele, prevederile art. 11 şi ale art. 23 la care face trimitere O.U.G. nr. 78/2016 şi care se referă la drepturile cuvenite beneficiarilor în cazul delegării şi detaşării (diurna, decontarea cheltuielilor de cazare şi a celor de transport).

82. Pornind de la modalitatea în care este reglementată funcţionarea activităţii ofiţerilor şi agenţilor de poliţie în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, se desprinde concluzia că această categorie profesională îşi desfăşoară activitatea cu limitare în timp, ca efect al detaşării, cu păstrarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor cuprinse în Legea nr. 360/2002.

83. Legea nr. 360/2002 cuprinde reglementări cu privire la cariera poliţiştilor, la drepturile şi îndatoririle acestora, modul de acordare a recompenselor, răspunderea juridică şi sancţiunile aplicabile.

84. În egală măsură, în secţiunea a 2-a a cap. I din Legea nr. 360/2002 se regăsesc dispoziţii referitoare la gradele profesionale recunoscute poliţiştilor, la încadrarea acestora în categorii şi grade profesionale, încadrări în funcţie de care se stabileşte politica de salarizare.

85. Stabilirea acestor coeficienţi de ierarhizare este necesară pentru calculul drepturilor salariale, astfel cum sunt cuprinse în Legea-cadru nr. 153/2017.

86. Cap. II din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 cuprinde reglementări specifice personalului din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională.

87. Art. 4 din cap. II din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare au dreptul la un salariu lunar compus din salariul de funcţie, salariul gradului profesional deţinut, gradaţii şi, după caz, salariul de comandă, indemnizaţii, compensaţii, sporuri, prime, premii şi din alte drepturi salariale.

88. În cazul acestor categorii profesionale este stabilită o diferenţiere a salariilor în funcţie de un număr de 7 gradaţii, în raport cu timpul servit în calitate de personal militar, poliţist ori funcţionar cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare.

89. Niciunde în cuprinsul anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 nu există vreo referire la noţiunea de vechime în funcţie şi, pe cale de consecinţă, la diferenţe salariale generate de această vechime.

90. Salarizarea diferenţiată în funcţie de vechimea în funcţie se regăseşte doar în cazul magistraţilor şi al persoanelor asimilate acestora, potrivit legii, astfel cum este reglementată în anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, categorii din care nu fac parte persoanele vizate prin întrebarea instanţei de trimitere.

91. Salarizarea agenţilor şi ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul celor două structuri speciale de parchet este reglementată prin trimiterile făcute de legiuitor la drepturile salariale cuvenite unui procuror cu grad de judecătorie.

92. Această categorie a poliţiştilor, al cărei salariu a fost determinat prin trimitere la salariul de bază corespunzător celui reglementat pentru funcţia de procuror cu grad de judecătorie, nu beneficiază decât de variaţiile salariului de bază în funcţie de indemnizaţia stabilită pentru vechimea de 0-3 ani, întrucât nu există nicio normă care să dea relevanţă vechimii în funcţia de ofiţer ori agent de poliţie, acumulată în cele două structuri de parchet.

93. Prin exercitarea activităţii în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie ori Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, agenţii şi ofiţerii de poliţie detaşaţi la acestea nu pot acumula vechime în funcţia vizată de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, rămânând din perspectiva textului legal cu o vechime de "0" ani, ci acumulează o vechime relevantă pentru funcţia de poliţie deţinută, calculată potrivit timpului servit în această calitate, adică cele 7 gradaţii prevăzute în anexa nr. VI la aceeaşi lege.

94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcţie", în sensul prezentului capitol, se înţelege vechimea în funcţia de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiţie denotă că ierarhizarea salarizării în funcţie de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu şi categoriilor de personal a căror salarizare se stabileşte prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare.

95. Menţiunea expresă a legiuitorului privind înţelegerea noţiunii de "vechime în funcţie" trebuie interpretată în sensul limitării la funcţiile special şi limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată.

96. Concluzionând, nu se poate vorbi, în cazul personalului din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, despre o încălcare a principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa muncii desfăşurate, această categorie de personal beneficiind, pe orizontală, de gradaţia rezultată din cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar pe verticală, de gradaţia rezultată din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeaşi lege.

97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcţie", se aplică şi acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context.

În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte apreciază că, în mod contrar celor evocate de recurenţi, analizând legalitatea Ordinului nr. 65/07.02.2019 emis de Procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material, reţinând în mod pertinent că activitatea exercitată în cadrul D.I.I.C.O.T., de specialişti nu generează o acumulare a unei vechimi în funcţie, în sensul cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, din perspectiva unor astfel de prevederi, recurenţii – reclamanţi rămânând cu o vechime de "0" ani.

Totodată, din aceleaşi dezlegări date prin Decizia nr. 31/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept problemelor de drept, rezultă aspectul potrivit căruia criteriile de ierarhizare a salarizării în raport de vechimea în funcţie sunt aplicabile doar judecătorilor, procurorilor, personalului asimilat acestora, magistraţilor - asistenţi sau auditorilor de justiţie, neputând fi extrapolate către alte categorii de personal, fiind, astfel, corect raţionamentul primei instanţe conform căruia recurenţii – reclamanţi nu sunt îndreptăţiţi la determinarea unei salarizări diferenţiate în raport de vechimea în funcţia de specialist în cadrul DIICOT, în mod similar cazului magistraţilor.

Pentru acest motiv, nu se poate reţine că, prin interpretarea dată prevederilor notei de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, judecătorul fondului ar fi încălcat principiul ierarhizării pe verticală, ori pe orizontală, reglementat de art. 6 lit. f), coroborat art. 7 lit. a) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, nefiind încălcat nici principiul legalităţii, reglementat de art. 6 lit. a) din acelaşi act normativ şi nici prevederile art. 3 alin. (1) din Secţiunea 1 a Capitolului VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017.

În realitate, soluţia judecătorului fondului reflectă o corectă interpretare a prevederilor art. 22 alin. (1) din Secţiunea 6 a Capitolului VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, privite în raport de prevederile cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 aplicabile în materia salariilor de bază pentru specialiştii din cadrul DIICOT, motiv pentru care criticile aduse prin primele două seturi de argumente sentinţei recurate sunt nefondate.

Cât priveşte setul de critici prin care recurenţii reclamă o nelegală aplicare a prevederilor art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost adoptată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, din perspectiva unei nelegalităţi a Ordinului nr. 65/07.02.2019 ce, în opinia recurenţilor, ar deriva din faptul că, prin emitere acestuia, ar fi fost generată o discriminare a recurenţi în raport de alţi specialişti salarizaţi în baza aceloraşi dispoziţii legale, în cadrul altor parchete, Înalta Curte reţine că astfel de critici reprezintă, în fapt, un set nou de argumente, ce privesc o chestiune de drept bine determinată (având o cauză juridică proprie) şi care nu se regăsesc în cererea de chemare în judecată .

Instanţa de control judiciar apreciază că, prin paragraful final al filei 7 şi paragraful de debut al filei 8 a cererii de chemare în judecată, reclamanţii au expus exclusiv situaţia de fapt incidentă specialiştilor din cadrul altor instituţii, însă cu titlu de argument în sensul interpretării prevederilor art. 22 din Anexa V, Cap. VIII, secţiunea 6 din Legea nr. 153/2017 în modul propus de reclamanţi, iar nu în sensul invocării unei nelegalităţi a ordinului atacat ce ar deriva din faptul că prin emiterea sa ar fi fost generată o situaţie de discriminare.

De asemenea, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condiţiile art. 204 C. proc. civ., fiind evocate de reclamanţi, din perspectiva prevederilor art. 51 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost adoptată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, pentru prima dată, în concluziile scrise depuse în dosarul instanţei de fond la ultimul termen de judecată (din data de 26.05.2020), când instanţa de fond a reţinut cauza spre soluţionare.

Prin urmare, recurenţii nu au îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu sus indicatele aspecte, iar acest set de critici de nelegalitate, pe care, în mod legal, faţă de limitele învestirii, Curtea de Apel Bucureşti nu le-a analizat, nu poate face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare invocate de reclamanţi, prima instanţă pronunţând o sentinţă prin care a realizat o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor procedurale şi de drept material aplicabile cauzei.

În raport de astfel de considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 379 din data de 9 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare formulată de reclamanţii A., B., C. şi D..

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva încheierii din 17 decembrie 2019 şi a sentinţei civile nr. 379 din data de 9 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.